ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1/F din 06 ianuarie 2020 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2018), în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. și alin. (4) C. pen.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 14.12.2018, Curtea de Apel București, secția I penală, a fost sesizată prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 11.12.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, constituindu-se astfel Dosarul nr. x/2018.

Prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 11.12.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. și alin. (4) C. pen.

În rechizitoriu s-a reținut, în esență, că, în dimineața zilei de 25.11.2017, fiind în imobilul din București, în stare indusă de ebrietate și nemulțumit de faptul că i-au fost refuzate pretențiile de natură sexuală, inculpatul A. a prins-o de păr pe concubina sa B. și a lovit-o în zona feței și a spatelui.

Victima violentei domestice a solicitat sprijinul poliției, sens în care a apelat Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență 112, la fata locului sosind lucrătorii secției 25 Poliție, îmbrăcați cu uniforme specifice și având asupra lor armamentul din dotare.

După ce și-au declinat calitatea, organele de poliție au solicitat inculpatului A. să se legitimeze, însă acesta a continuat să se manifeste violent și le-a adresat lucrătorilor de politie numeroase injurii și cuvinte jignitoare.

În timp ce îi adresa injurii agentului șef adjunct C., care se aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu ("Du-te în ... mea" "Să-mi bag ... în tine" "Zii ce cauți aici, că fac ... pe tine"), s-a ridicat de pe scaun, s-a îndreptat către acesta cu intenția de a îl lovi, scop în care a ridicat deasupra capului un braț, având pumnul strâns, acțiune care a produs o stare de temere pentru persoana amenințată, determinând reacția acesteia de apărare, cu consecința intervenției și a celorlalți lucrători de poliție prezenți și a imobilizării inculpatului.

De asemenea, pe parcursul deplasării de la locuință către sediul organelor de poliție, inculpatul A. a lovit în mod repetat cu picioarele, pe interior, portiera spate dreapta a mașinii de poliție cu care a fost transportat.

S-a apreciat, de către procuror că, din actele dosarului, rezulta faptul că acțiunea de intimidare este una directă, explicită, respectiv amenințarea privind comiterea unei infracțiuni de lovire, îndreptată împotriva agentului șef adjunct C.

De asemenea, a reieșit că acțiunea de intimidare nu este doar susceptibilă de a produce o stare de temere, ci chiar a produs o asemenea urmare, din declarațiile persoanei vizate de agresiune, rezultând că aceasta s-a temut pentru integritatea sa fizică.

În cuprinsul actului de sesizare a instanței s-a mai arătat ca, situația de fapt reținută în sarcina inculpatului A., este probată cu următoarele mijloace de probă: proces-verbal de constatare a infracțiunilor flagrante din data de 25.11.2017 întocmit de lucrătorii secției 25 Poliție din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București; fișa de intervenție la eveniment din data de 25.11.2017, orele 06:49 și raportul privind folosirea mijloacelor din dotare din data de 25.11.2017; proces-verbal nr. x din 23.08.2015 ora 11:08 privind sancționarea inculpatului A. pentru adresarea de cuvinte și expresii obscene lucrătorilor de poliție chemați la fața locului ca urmare a apelării de către B.; proces-verbal nr. x din 23.08.2015 ora 11:23 privind sancționarea inculpatului A. pentru apelarea nejustificată a serviciul special de urgență 112; declarația olografă a numitului C., redactată la data de 25.11.2017, anexată procesului-verbal de constatare din data de 25.11.2017; declarația olografă a numitului D., redactată la data de 25.11.2017; declarația olografă a numitului E., redactată la data de 25.11.2017; declarația olografă a numitului F., redactată la data de 25.11.2017; declarația olografă a numitului G., redactată la data de 25.11.2017; declarație de persoană vătămată B., redactată la data de 25.11.2017; declarație de martor H., redactată la data de 25.11.2017; proces-verbal de cercetare la fața locului din data de 25.11.2017, întocmit de lucrătorii secției 25 Poliție, privind constatarea urmelor produse de inculpat pe interiorul portierei dreapta spate a autospecialei, ca urmare a lovirii acesteia cu picioarele; planșa fotografică; proces-verbal din data de 25.11.2017, întocmit de lucrătorii secției 25 Poliție, privind testarea inculpatului cu aparatul alcooltest și bonul eliberat de aparatul deținut de echipajul Brigăzii Poliției Rutiere, bon din care rezultă o valoare de 0,48 mg/l alcool pur în aerul expirat; planșa fotografică; procese-verbale din data de 25.11.2017, întocmite de lucrătorii secției 25 Poliție, privind solicitarea formulată de inculpatul A. cu privire la medicamentația zilnică și soluționarea acestei solicitări; declarația în calitate de suspect a numitul A. din data de 25.11.2017; actul procedural a fost fixat prin înregistrare audio-video, pe două suporturi optice, denumite ’’x/P/2017, DVD 1, declarație suspect A." și x/P/2017, DVD 2, declarație suspect A.", anexate cauzei; declarația în calitate de inculpat a numitul A. din data de 25.11.2017; declarația în calitate de persoană vătămată a numitei B. din data de 22.01.2018, din care rezultă că aceasta înțelege să se împace cu inculpatul cu privire la infracțiunea de violență în familie; declarația în calitate de inculpat a numitului A., din data de 22.01.2018, din care rezultă că acesta înțelege să se împace cu persoana vătămată cu privire la infracțiunea de violență în familie; declarațiile martorului C., din data de 31.01.2018 și 23.11.2018; ultimul act procedural a fost fixat prin înregistrare audio-video, aflată la dosarul cauzei; declarația martorului D., din data de 31.01.2018; declarația martorului E., din data de 31.01.2018; declarația martorului F., din data de 31.01.2018; Sentința civilă nr. 1.380 din 25.02.2004 a Judecătoriei Sectorului 6 București; adresa din 12.03.2018 a Consiliului Local Sector 6 - Direcția Locală de Evidență a Persoanelor Sector 6 din care rezultă că nu există notificări cu privire la imobilul din București, str. x, sector 6; declarația în calitate de martor a numitei B. din data de 14.03.2018; actul procedural a fost fixat prin înregistrare audio-video, care a fost anexată cauzei; declarația în calitate de martor a numitei H. din data de 14.03.2018; declarația în calitate de suspect a numitei H. din data de 26.07.2018; declarația în calitate de suspect a numitei B. din data de 26.07.2018; proces-verbal din data de 09.08.2018 de redare a convorbirilor înregistrate de serviciul special de urgență 112, în urma apelului efectuat de B., la data de 25.11.2017; suportul optic conținând înregistrarea apelurilor a căror redare s-a efectuat în procesul-verbal menționat anterior este anexat cauzei; adresa nr. x, din 26.09.2018 a Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul Comunicații și Informatică din care rezultă că imaginile video surprinse de camerele de supraveghere amplasate în cadrul secțiilor de poliție sunt stocate pentru cel mult 30 de zile; adresa din 27.09.2018 a Poliției Sectorului 6, secția 25 Poliție din care rezultă că, la data de 25.11.2017, agent șef adjunct de poliție C., în patrulă cu agent de poliție F. și agent principal de poliție D., în patrulă cu agent de poliție E., cu toții din cadrul Compartimentului de Siguranță Publică și Patrulare al Biroului Ordine Publică, erau de serviciu pe raza de competență a secției 25 Poliție; adresa nr. x din data de 03.12.2018 a secției 25 Poliție, din care rezultă că inculpatul a mai apelat sistemul serviciului special de urgență 112 și ulterior, pentru a reclama dispariția unor acte; adresa nr. x/2012 din data de 22.11.2018 a Judecătoriei Sectorului 6 București, prin care a fost transmisă, la solicitarea organelor de urmărire penală, Sentința civilă nr. 4.989 din 16.05.2013, dispusă în Dosarul nr. x/2012 al instanței sus menționate, cu privire la plângerea formulată de inculpat împotriva procesului-verbal de sancționare contravențională din data de 25.08.2012; adresa nr. x/03.12.2018 a Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Poliția Sectorului 6, secția 25 Poliție, referitoare la apelarea ulterioară zilei de 25.11.2017, de către inculpatul A. a 112; adresa nr. x/2012 a Judecătoriei Sectorului 6 București și Sentința civilă nr. 4989/16.05.2013, având ca obiect plângerea contravențională formulată de A.; adresa din 03.12.2018 a Direcția Generală de Poliție a Municipiului București - Serviciul Resurse Umane, prin care sunt transmise organelor de urmărire penală documentele ’’fișa postului" întocmite pentru fiecare dintre cei patru lucrători de poliție.

În faza camerei preliminare, inculpatul A. a formulat cereri și excepții, care au fost respinse prin încheierea pronunțată la 19.04.2019 de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2018, prin care s-a constatat legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și prin care s-a dispus începerea judecății cauzei.

Încheierea mai sus indicată nu a fost contestată de inculpat.

În faza de judecată, Curtea a încuviințat, la solicitarea Ministerului Public, proba cu martorii menționați în rechizitoriu iar, la solicitarea inculpatului A., proba cu martorii B. și H., proba cu înscrisuri în circumstanțiere și proba cu fotografiile depuse la dosarul cauzei.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că, prin rechizitoriul nr. x/2017 din data de 11.12.2018 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. și alin. (4) C. pen., constând în aceea că:

În dimineața zilei de 25.11.2017, fiind în imobilul din București, în timp ce îi adresa injurii agentului șef adjunct C., aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu ("Du-te în ... mea" "Să-mi bag ... în tine" "Zii ce cauți aici, că fac ... pe tine"), s-a ridicat de pe scaun, s-a îndreptat către acesta cu intenția de a îl lovi, scop în care a ridicat deasupra capului un braț, având pumnul strâns, acțiune care a produs o stare de temere pentru persoana amenințată, determinând reacția acesteia de apărare, cu consecința intervenției și a celorlalți lucrători de poliție prezenți și a imobilizării inculpatului.

Potrivit art. 257 alin. (1) din C. pen. "Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime."

Potrivit art. 206 alin. (1) din C. pen. "Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării."

a. Analizând probele administrate în faza de urmărire penală și în faza de judecată, Curtea a constatat că fapta săvârșită de inculpatul A. în dimineața zilei de 25.11.2017, nu este prevăzută de legea penală.

În primul rând, acțiunea reținută în sarcina inculpatului A., astfel cum a fost aceasta descrisă în actul de sesizare a instanței, în sensul că "s-a ridicat de pe scaun, s-a îndreptat către acesta (agentul șef adjunct C.) cu intenția de a îl lovi, scop în care a ridicat deasupra capului un braț, având pumnul strâns", nu realizează elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. în forma consumată, ci reprezintă, în modul cel mai clar, o tentativă la infracțiunea de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen.. Aceasta deoarece, așa cum rezultă din declarațiile agenților de poliție D., E. și F., inculpatul A., în timp ce se afla la aproximativ un metru de agentul de poliție C., a ridicat deasupra capului un braț, având pumnul strâns, încercând să-l lovească pe agentul de poliție.

Tot din declarațiile agenților de poliție menționați rezultă că, imediat, agentul de poliție C. i-a blocat inculpatului A. brațul cu care acesta încerca să-l lovească, după care, împreună cu ceilalți agenți de politie prezenți l-au imobilizat.

Prin urmare, acțiunea reținută în sarcina inculpatului A., astfel cum a fost aceasta descrisă în actul de sesizare a instanței, care a însușit integral și necenzurat varianta agenților de politie D., E. și F., reprezintă o tentativă la infracțiunea de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen., întrucât inculpatul A. a încercat, fără succes, să-l lovească pe agentul de poliție C.

Potrivit art. 33 alin. (1) din C. pen., tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta.

Însă, tentativa la infracțiunea de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. nu este incriminată de legea penală română în vigoare.

În al doilea rând, pentru a realiza elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen., acțiunea inculpatului A. ar fi trebuit să producă o stare de temere agentului de poliție C. Or, aceasta stare de temere nu s-a produs de vreme ce, imediat ce inculpatul A. a ridicat brațul la agentul de poliție C., acesta nu a avut o reacție defensivă care să trădeze teama, ci, dimpotrivă, a reacționat ofensiv, blocându-i inculpatului brațul și imobilizându-l, împreună cu ceilalți trei agenți de poliție prezenți la eveniment.

Curtea a reținut și faptul ca inculpatul A. era, la data și ora săvârșirii faptei deduse prezentei judecăți, în stare avansată de ebrietate, înconjurat, în propria-i bucătărie, de 4 agenți de politie mult mai tineri și pregătiți pentru evenimente de genul celor anterior menționate.

În plus, chiar în actul de sesizare a instanței se menționează faptul că, "dată fiind calitatea specială a persoanei amenințate - lucrător de poliție - este de așteptat ca aceasta să reacționeze prompt, ceea ce înseamnă că agentul de poliție C. era pregătit pentru intervenții solicitate prin serviciul special de urgență 112, de genul celei la care a participat în casa inculpatului A.

Prin urmare, nu este verosimilă aserțiunea procurorului în sensul că agentul de poliție C. ar fi resimțit o stare de temere, urmare a acțiunii inculpatului A. de a ridica deasupra capului un braț, având pumnul strâns.

În al treilea rând, pentru a realiza elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen., acțiunea inculpatului A. ar fi trebuit sa se îndrepte împotriva unui funcționar public aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Jurisprudența și doctrina au stabilit însă că, în cazul în care funcționarul public a depășit limitele atribuțiilor sale de serviciu, fapta inculpatului nu mai este îndreptată împotriva valorii sociale protejate prin reglementarea legala a infracțiunii de ultraj (autoritatea publica a statului).

Prin urmare, pentru a beneficia de protecția legii, agenții de politie trebuie să acționeze în limitele prevăzute de aceasta.

În ceea ce privește "îndeplinirea, în acord cu atribuțiunile de serviciu, a sarcinilor care le reveneau la fața locului "de către agenții de poliție C., D., E. și F., s-au impus a fi făcute câteva observații esențiale.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Constituția României, "Domiciliul și reședința sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reședința unei persoane fără învoirea acesteia."

Potrivit art. 27 alin. (2) din Constituția României " De la prevederile alin. (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situații:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătorești;

b) înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;

c) apărarea securității naționale sau a ordinii publice;

d) prevenirea răspândirii unei epidemii."

Numai în condițiile în care agenții de poliție C., D., E. și F. ar fi acționat în limitele legale anterior menționate, s-ar fi putut analiza dacă acțiunea inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen.

Curtea a constatat, însă că, pătrunderea agenților de poliție C., D., E. și F., în domiciliul inculpatului A. în dimineața zilei de 25.11.2017, s-a realizat fără respectarea dispozițiilor legale.

În acest sens, Curtea a constatat că, din probatoriul administrat în cauză, a rezultat că agenții de politie C., D., E. și F. au pătruns în domiciliul inculpatului A. în lipsa unui mandat de percheziție emis de judecător și fără a putea justifica pătrunderea pe considerentul înlăturării unei primejdii privind integritatea fizică sau bunurile unei persoane.

Astfel, din declarațiile agenților de poliție C., D., E. și F. a rezultat că, după ce au discutat cu concubina inculpatului A., martora B., cea care făcuse apelul la serviciul special de urgentă 112, i-au cerut acesteia să meargă în casă și să-l cheme afară pe A. Tot din declarațiile celor menționați a rezultat că B. s-a conformat, mergând în casă și întorcându-se, după câteva momente, pentru a le spune agenților de poliție că, concubinul său, A., se afla în bucătărie și nu dorește să iasă din casă pentru a discuta cu agenții de poliție.

În aceste condiții, este evident că agenții de poliție constataseră că B., cea care făcuse apelul la serviciul 112, nu este într-o stare fizică sau psihică de natură a justifica acțiunea pe care au întreprins-o ulterior, aceea de a pătrunde fără un mandat emis în condițiile legii, în bucătăria inculpatului A.

Ajunși în bucătăria unde se afla inculpatul A. și văzând că acesta se afla în stare de ebrietate, agenții de poliție și-au continuat comportamentul ilegal și provocator.

În acest sens, Curtea a reținut declarațiile inculpatului A., confirmate de martora H., care confirma faptul ca acesta le-a spus agenților de poliție că prezența lor în bucătăria sa este inutilă și ilegală.

În aceste condiții, agenții de poliție ar fi trebuit sa părăsească bucătăria inculpatului A. pentru a aplana starea de tensiune și, în măsura în care considerau că se impun alte măsuri, să-i solicite lui B., cea care făcuse apelul la serviciul de urgență 112, să-i însoțească la secție.

Or, deși au observat starea de ebrietate a inculpatului A. și iritarea acestuia determinată de pătrunderea în locuința sa în condiții ilegale, agenții de poliție C., D., E. și F. au refuzat să plece și au continuat discuția contradictorie.

În aceste condiții, agenții de poliție au depășit limitele atribuțiilor de serviciu.

Pentru considerentele expuse, în precedent, Curtea a constatat că faptele pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată în prezenta cauză nu corespund întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare, deci, nu sunt prevăzute de legea penală, împrejurări, în raport, cu care, în conformitate cu prevederile art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a adoptat o soluție de achitare a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prev. de art. 257 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. și alin. (4) C. pen., reținută în sarcina sa în actul de sesizare a instanței.

În conformitate cu dispozițiile art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, criticând-o sub aspectul greșitei achitări în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. a inculpatului A. pentru infracțiunea de ultraj.

În dezvoltarea motivului de apel menționat, procurorul a arătat că referitor la primul argument al instanței de fond ce a fundamentat soluția dispusă și anume că acțiunea inculpatului nu realizează elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) din C. pen., în formă consumată, ci reprezintă o tentativă la infracțiunea de ultraj, care nu este incriminată de lege, în actul de sesizare infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului este descrisă în felul următor:

"Fapta inculpatului care, în dimineața zilei de 25.11.2017, fiind în imobilul din București, în timp ce îi adresa injurii agentului șef adjunct C., s-a ridicat de pe scaun, s-a îndreptat către acesta cu intenția de a-l lovi, scop în care a ridicat deasupra capului un braț, având pumnul strâns, (...)", întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) (raportat la art. 206 alin. (1) și alin. (4) din C. pen.

Pornind de la această descriere a faptei, instanța de fond a reținut că acțiunea inculpatului constând în încercarea de a-l lovi pe C. constituie tentativă la infracțiunea de ultraj (în varianta lovirii - așa cum a rezultat din considerente), care nu se pedepsește.

Se consideră că raționamentul primei instanțe este simplist, întrucât acțiunea de amenințare poate fi realizată prin orice mijloace - pe cale orală, prin scris sau prin fapte (gesturi, atitudine sau semne simbolice, dacă acestea au o semnificație precisă - V. Dongoroz, "Explicații teoretice ..." G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a. " C. pen. - Comentariu pe articole).

Or, în situația de față, amenințarea (cu săvârșirea unei infracțiuni de lovire) a fost realizată în mod direct, explicit și s-a concretizat în gestul neechivoc al inculpatului de a se îndrepta către agentul de poliție C. cu brațul ridicat deasupra capului, având pumnul strâns.

De altfel, considerarea că o astfel de acțiune constituie amenințare este una firească, având în vedere criteriul periculozității, fapta fiind mai gravă în această formă decât o amenințare cu lovirea realizată exclusiv pe cale orală.

Mai mult, trebuie avut în vedere și contextul în care fapta a avut loc - pe fondul unei situații tensionate inculpatul a adresat injurii anterior agenților de poliție și a avut un comportament ostil față de aceștia.

Bineînțeles, dacă acțiunea inculpatului nu ar fi fost întreruptă prin intervenția agenților de poliție, ne-am fi aflat în prezența infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1) (raportat la art. 193) și alin. (4) din C. pen., amenințarea fiind absorbită în infracțiunea de lovire dacă în aceeași împrejurare este succedată de aceasta din urmă.

Al doilea argument al instanței a constat în aceea că agentul de poliție C. nu a resimțit o stare de temere, de vreme ce acesta nu a avut o reacție defensivă care să trădeze teama, ci a reacționat ofensiv față de inculpat - persoană aflată în stare avansată de ebrietate, înconjurată de patru agenți de poliție mult mai tineri și mai pregătiți pentru astfel de situații.

În ceea ce privește urmarea imediată a infracțiunii de amenințare, potrivit reglementării actuale, fapta ilicită îndreptată împotriva unei persoane trebuie să fie de natură să îi producă o stare de temere, spre deosebire de incriminarea din vechiul C. pen., unde se preciza că acțiunea trebuie să fie "de natură să o alarmeze".

Așa cum se reține și în doctrină (G. Bodoroncea, V. Cioclei ș.a. " C. pen.. Comentariu pe articole"), temerea reprezintă o stare interioară a persoanei, care nu presupune vreo formă de manifestare exterioară, infracțiunea de amenințare fiind una de pericol, nefiind necesar ca această stare de temere să se producă efectiv.

Trecând, însă peste aceste considerații de ordin teoretic, în cazul de față agentul de poliție C. a declarat în mod constant pe parcursul procesului penal, că urmare a acțiunii inculpatului, s-a temut pentru integritatea sa fizică, acesta fiind și motivul pentru care a reacționat împreună cu cei trei colegi aflați la fața locului, imobilizându-l pe inculpat.

Din punct de vedere psihologic, orice persoană care percepe o stare de pericol la adresa sa, are o reacție de apărare care poate consta, fie în înfruntarea pericolului, fie în evitarea acestuia prin mijloace diverse. Adoptarea a uneia din cele două reacții posibile nu este însă determinată de existența sau inexistența unei stări de temere, ci doar reflectă modul în care o persoană care resimte o astfel de stare, răspunde.

În cazul agenților de poliție, având în vedere pregătirea specifică, este de așteptat și de dorit ca reacția acestora să fie una activă, de înfruntare a pericolului în general, dar și în special (când ei sunt amenințași în mod direct).

A considera altfel, urmărind raționamentul expus de instanță, ar însemna că beneficiază de protecția oferită prin incriminarea ultrajului doar acei polițiști care au o atitudine inactivă, care trădează teama, ceea ce este absurd.

Faptul că agentul de poliție C. a constatat că inculpatul A. se afla în stare de ebrietate sau că era însoțit de alți trei agenți de poliție tineri și pregătiți nu sunt elemente care să conducă la concluzia că nu s-a realizat urmarea imediată a infracțiunii de amenințare, întrucât starea de ebrietate poate conduce deseori la un comportament imprevizibil și, pe de altă parte, agenții de poliție sunt pregătiți pentru evenimente de genul celui din cauză tocmai prin prisma activității pe care o desfășoară.

În al treilea rând, instanța de fond a considerat că pătrunderea agenților de poliție în domiciliul inculpatului s-a realizat fără respectarea dispozițiilor legale, astfel încât aceștia nu beneficiază de protecția legii, acționând cu depășirea limitelor prevăzute de lege.

Făcând referire la dispozițiile art. 27 alin. (2) din Constituție, curtea de apel a reținut că nu se justifica pătrunderea în domiciliu (în lipsa unui mandat de percheziție emis de judecător), pe considerentul înlăturării unei primejdii privind integritatea fizică a unei persoane.

Instanța, analizând momentele premergătoare pătrunderii în domiciliu, a reținut că’ agenții de poliție au putut constata că B., persoana care făcuse apelul la serviciul special de urgență 112 nu era într-o stare fizică sau psihică de natură a justifica acțiunea acestora ulterioară, de pătrundere în domiciliul inculpatului.

În primul rând, cei patru agenți de poliție care s-au deplasat la domiciliul inculpatului, ca urmare a apelului la 112, se aflau în exercitarea atribuțiilor de serviciu, așa cum reiese din adresa nr. x/27.09.2018 a Poliției Sector 6, secția 25 Poliție.

În al doilea rând, cu referire la dreptul agenților de poliție de a se afla în locuința de domiciliu a inculpatului, din analiza probelor administrate în cauză, dar și a dispozițiilor legale incidente, rezultă că organele de poliție au pătruns în mod legal în domiciliul comun al inculpatului și al martorei B. (și nu în locuința folosită exclusiv de inculpat), cu acordul și la solicitarea acesteia din urmă (așa cum reiese din declarațiile celor patru agenți de poliție și ale martorei indicate).

Astfel, la momentul sosirii la adresa din strada x, organele de poliție au solicitat reclamantei să se legitimeze, ocazie cu care au constatat că aceasta are domiciliul legal în acel imobil, fără nicio altă distincție.

Din declarațiile date de B. a rezultat că aceasta i-a invitat pe polițiști mai întâi să intre în curtea locuinței și apoi în casă.

Sentința civilă nr. 1.380 din 25.02.2004 dispusă în Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 București la care inculpatul a făcut referire în apărarea sa, prevede că B. are în proprietate exclusivă o parte a terenului și etajul construcției, cu acces din strada x, părțile trebuind să delimiteze cele două proprietăți, prin intrări separate, dar și numere cadastrale diferite, lucru care nu s-a petrecut în fapt. Inculpatul și martora nu au luat măsuri pentru punerea în executare a acestei sentințe. Drept dovadă fiind actul de identitate eliberat numitei B., în cursul anului 2015, din care rezultă că aceasta are domiciliul în strada x, precum și adresa Direcției Locale de Evidență a Persoanelor sector 6, potrivit căreia, cu privire la acest imobil, autoritatea administrativă nu a primit nicio notificare. Așadar, sentința civilă de partaj nu a fost prezentată organelor de poliție și nu a fost înregistrată la biroul de evidența populației care a emis actele de identitate ale inculpatului și concubinei sale.

Astfel, se constată că la data solicitării intervenției polițiștilor la adresa din strada x, București, în contextul în care, atât inculpatul, cât și concubina sa figurau cu același domiciliu, nu se poate imputa organelor de poliție nicio culpă cu privire la necunoașterea Sentinței civile nr. 1.380 din 25.02.2004, dispusă în Dosarul nr. x/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

Mai mult, la întrebarea explicită a operatorului serviciului special de urgență 112, dacă inculpatul "intră peste reclamantă la etajul 1", aceasta din urmă a comunicat dispeceratului și, în consecință, echipajelor de poliție că "locuința este comună".

Independent de aceste aspecte raportate la situația concretă din cauză, acțiunile desfășurate de organele de urmărire penală au fost conforme dispozițiilor legale, întrucât, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 - "în realizarea atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice și are următoarele drepturi și obligații principale:

(...)

"b) să conducă la sediul poliției pe cei care, prin acțiunile lor, periclitează viața persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum și persoanele suspecte de săvârșirea unor fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condițiile legii; în cazurile nerespectării dispozițiilor date de polițist, acesta este îndreptățit dă folosească forța; verificarea situației acestor categorii de persoane și luarea măsurilor legale, după caz, se realizează în cel mult 24 de ore, ca măsură administrativă.

e) în cazul săvârșirii unei infracțiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acțiuni teroriste, să intre în incinta locuințelor, a unităților economice, a instituțiilor publice ori particulare, a organizațiilor social-politice, indiferent de deținător sau de proprietar, precum și la bordul oricăror mijloace de transport românești, cu respectarea dispozițiilor legale."

Având în vedere cele expuse, în contextul în care martora B. solicitase intervenția organelor de poliție reclamând că este lovită de inculpat, iar la sosirea acestora nu le-a comunicat că nu ar mai fi necesară prezența lor, acțiunea agenților a fost una justificată, independent de starea fizică/psihică în care se afla martora sus-menționată la acel moment.

Procurorul a considerat că în exercitarea atribuțiilor de serviciu în acest domeniu specific, având în vedere natura conflictelor domestice și potențialul lor de escaladare (cu atât mai mult în situația în care este reclamată săvârșirea unei infracțiuni îndreptate împotriva integrității corporale), intervenția organelor de poliție nu trebuie să fie una superficială, formală, ci dimpotrivă, prin acțiunile lor trebuie să urmărească garantarea unei protecții adecvate victimelor, în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie și cu Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței domestice.

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și pronunțarea unei soluții de condamnare a inculpatului.

La termenul de judecată de la 11 iunie 2020, la interpelarea instanței, intimatul inculpat A. a susținut că nu dorește să își angajeze apărător. De asemenea, intimatul inculpat A. a susținut că nu dorește să dea declarație în fața instanței de apel, precizând că își menține declarația dată anterior în cauză.

În continuare, Înalta Curte a acordat cuvântul în susținerea cererilor de probatorii.

Reprezentantul Ministerului Public a susținut că, deși în parte situația de fapt reținută de prima instanță este similară cu cea din actul de acuzare, se impune readministrarea probatoriului pentru ca instanța de apel să examineze nemijlocit aspectele care fac obiectul criticilor procurorului.

Cât privește elementul material al infracțiunii de ultraj, acțiunea propriu-zisă reținută în sarcina inculpatului, respectiv cea de lovire, a susținut că chiar dacă instanța de fond nu a reținut altă situație de fapt decât cea reținută în rechizitoriu, apelul nu poartă doar asupra chestiunii de drept pentru ca instanța de apel să se poată pronunța subsecvent unei soluții de achitare.

Astfel, a solicitat reaudierea martorilor C., E., F. și D. cu privire la elementul de fapt la care a făcut anterior referire, deși acesta a fost reținut ca atare de către instanța de fond și nu s-ar pune problema reevaluării situației de fapt, dar având în vedere să apărările inculpatului sunt în alt sens decât situația de fapt reținută de instanța de fond, schimbarea soluției de achitare, așa cum solicită parchetul, nu poate avea lor decât după ce instanța de apel verifică nemijlocit situația de fapt.

A solicitat reaudierea acestor martori și cu privire la celelalte elemente de conținut ale infracțiunii decât elementul material, respectiv urmarea faptei propriu-zise față de subiectul pasiv al infracțiunii, precum și cu privire la contextul în care subiecții pasivi ai infracțiunii, martorul C. și celelalte persoane, au pătruns în locuința inculpatului A., acestea fiind chestiuni de fapt pe care instanța de fond le-a avut în vedere la pronunțarea soluției de achitare. Nu în ultimul rând, a solicitat citarea martorilor menționați la locul de muncă, respectiv la secția 25 Poliție, fiind adresa indicată de martori pentru citare.

Intimatul inculpat A. a susținut că nu este de acord cu solicitarea reprezentantului parchetului de readministrare a probei testimoniale, motivat de faptul că singura chestiune de fapt contestată de către parchet ca fiind reținut reținută greșit de către instanța de fond se referă la modalitatea în care agenții de poliție au pătruns în locuința sa. Or, acest aspect a fost clar lămurit de cei patru agenți propuși ca martori în cuprinsul celor opt declarații date în cauză și toți au spus același lucru, respectiv au declarat în faza de cercetare penală că au fost invitați să pătrundă în locuință de către concubina sa, iar în fața instanței de fond au declarat același lucru.

Înalta Curte asupra cererii parchetului de readministrare a probei testimoniale, având în vedere criticile formulate în apel împotriva soluției dispuse de instanța de fond, ținând cont de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în baza art. 420 alin. (5) rap. la art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din C. proc. pen., a încuviințat solicitarea de audiere a martorilor C., D., E. și F., apreciind-o ca fiind relevantă, în raport cu, obiectul probațiunii din cauză și în vederea administrării probei testimoniale a dispus citarea martorilor C., D., E. și F. la termenul de la 3 septembrie 2020, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la data menționată, aflată la dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, magistratul asistent a învederat faptul că la dosarul cauzei a fost atașat procesul-verbal întocmit de către grefierul de ședință din care rezultă că martorul D. a fost citat la noul loc de muncă, după care:

Înalta Curte a procedat la legitimarea intimatului inculpat A., cartea de identitate a acestuia, în fotocopie, fiind atașată la dosarul cauzei.

Președintele completului de judecată a solicitat martorilor D., E. și F. să aștepte în afara sălii de judecată, urmând a fi chemați, pe rând, în vederea audierii.

În conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 122 din C. proc. pen. rap. la art. 381 alin. (1) din C. proc. pen., art. 382 din același cod, Înalta Curte a procedat la audierea martorilor C., D., F. și E., sub prestare de jurământ, declarațiile acestora fiind consemnate, semnate și atașate la dosarul cauzei, respectiv la dosarul Înaltei Curți.

În timpul audierii martorului C., Înalta Curte a respins întrebarea adresată acestuia de către inculpatul A., respectiv: Dacă martorul a avut reprezentarea că trecuse aproape jumătate de oră de la apelul la 112 al concubinei până la poarta imobilului?, apreciind-o ca fiind inutilă, având în vedere că este o chestiune deductivă și de apreciere, în raport, cu data concretă a împrejurărilor presupusei fapte și prezenta declarație.

Reprezentantul Ministerului Public, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, desființarea sentinței atacate și pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, constând în aceea că în data de 25.11.2017 l-a amenințat pe agentul de poliție C., care se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu, amenințare care a fost săvârșită prin ridicarea pumnului înspre agentul de poliție cu intenția de a-l lovi pe acesta.

Referitor la primul argument reținut de instanța de fond în motivarea hotărârii de achitare și anume că ar fi existat doar o tentativă la infracțiunea de ultraj, respectiv o tentativă la infracțiunea de lovire, a susținut că infracțiunea de amenințare se poate săvârși nu doar prin vorbe și prin fapte, ci și prin gesturi, cu condiția ca aceste gesturi să aibă o semnificație precisă. Or, din probatoriul administrat în cauză reiese că gesturile inculpatului au avut o semnificație precisă, acesta îndreptându-se către agentul de poliție C. cu brațul ridicat deasupra capului, având pumnul strâns, cu intenția de a-l lovi, fiind astfel vorba de o infracțiune de amenințare. A susținut că în situația în care inculpatul numai i-ar fi zis agentului de poliție că o să-l lovească ar fi fost întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare, însă o faptă mult mai gravă, respectiv îndreptarea către agentul de poliție cu pumnul ridicat spre a-l lovi, în opinia instanței de fond nu reprezintă o infracțiune de amenințare, ci doar o tentativă la infracțiunea de lovire.

Raportat la declarația dată astăzi de martorul C., a solicitat să se observe că niciodată nu s-a susținut că acțiunea de amenințare a fost îndreptată împotriva tuturor agenților de poliție, ci doar împotriva agentului de poliție C., pe care inculpatul a vrut să-l lovească.

Relativ la cel de al doilea argument reținut de instanța de fond în motivarea hotărârii de achitare care constă în aceea că agentul de poliție C. nu a resimțit o stare de temere pentru că la fața locului erau patru agenți de poliție și inculpatul se afla în stare de ebrietate, a susținut că acest argument al judecătorului fondului pleacă, din punctul său de vedere, de la o înțelegere greșită a legii, întrucât nu trebuie ca starea de temere să se producă efectiv, ci trebuie ca acțiunea inculpatului să fie de natură a produce o stare de temere. De altfel, și potrivit jurisprudenței nu este necesar să se producă o stare de temere victimei, fapta putându-se reține chiar când starea de temere nu s-a produs, dar amenințarea ar fi avut aptitudinea de a o genera. A susținut că pentru a se examina dacă amenințarea a avut aptitudinea de a genera starea de temere trebuie examinate circumstanțele cauzei, solicitând să se observe că agentul de poliție C. a declarat în mod constant că s-a temut pentru integritatea sa din cauza acțiunii inculpatului, a simțit că va fi lovit, acesta fiind motivul pentru care a reacționat.

Din punctul său de vedere, argumentele instanței de fond duc la consecințe paradoxale. Astfel, în situația în care agenții de poliție s-ar fi temut de inculpat în momentul în care a ridicat pumnul și ar fi fugit, ar fi vorba în mod neîndoielnic de săvârșirea unei infracțiuni de ultraj, iar în cazul în care agenții de poliție și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu, reacționând la acțiunea inculpatului, ar rezulta că nu ar mai fi îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, ale infracțiunii de amenințare pentru simplu motiv că și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu. Or, tocmai aceasta este diferența între o acțiune care este de natură să producă o stare de temere și una care a produs-o efectiv, nefiind necesar ca acțiunea să producă efectiv starea de temere, ci acțiunea trebuie să fie de natură a produce această stare de temere. Astfel, a solicitat să se observe contextul în care a fost săvârșită fapta, în sensul, că inculpatul adresa în mod constant injurii agenților de poliție și tocmai o lovise pe concubina sa, ceea ce arată că era în continuare o persoană care ar fi putut acționa prin lovirea altor persoane, că agentul de poliție C. s-a temut că va fi lovit pentru că inculpatul era o persoană care tocmai fusese agresivă.

În opinia parchetului, nici cel de al doilea argument reținut de instanța de fond în motivarea hotărârii de achitare nu poate fi reținut, întrucât fapta trebuie să fie de natură a produce o stare de temere, fiind necesar a fi examinate circumstanțele obiective și subiecte în care acest lucru s-a produs.

Cu privire la cel de al treilea argument al instanței de fond constând în faptul că agenții de poliție și-ar fi depășit atribuțiile de serviciu, a susținut că acest argument este neîntemeiat, solicitând să se observe că potrivit Constituției, agenții de poliție puteau să pătrundă în domiciliul unei persoane care era expusă sau care putea fi expusă unei suferințe fizice. De asemenea, în ceea ce privește pătrunderea în imobil, a susținut că din probe reiese, în mod evident și neîndoielnic, că agenții de poliție au verificat unde este domiciliul victimei și că domiciliul acesteia este identic cu locuința în care au fost invitați să intre. Pe de altă parte, în cauză nu s-a susținut că agenților de poliție le-ar fi fost prezentată hotărârea judecătorească prin care s-a luat act de tranzacția intervenită între părți, iar textele de lege și Constituția se referă la domiciliul victimei, or, în speță domiciliul victimei era la locuința în care s-a pătruns, lucru care rezultă din actul de identitate al victimei.

În situația în care s-ar considera că nu erau întrunite condițiile privind starea de pericol în care se afla victima, a solicitat să se observe că agenții de poliție au fost invitați de către victimă să intre în locuință și că din actul de identitate rezulta că era locuința acesteia. Prin urmare, nu se poate reține faptul că agenții de poliție ar fi pătruns abuziv în locuința victimei, întrucât era vorba despre o infracțiune de violență în familie.

La interpelarea instanței, reprezentantul Ministerului Public a susținut că existența hotărârii judecătorești prin care s-a luat act de tranzacția intervenită între părți, nu are nicio relevanță pentru aprecierea legalității acțiunii agenților de poliție, întrucât, pe de o parte, erau îndeplinite condițiile unei stări de pericol cu privire la o persoană care fusese lovită, astfel că agenții de poliție puteau intra în locuință indiferent dacă erau sau nu invitați și indiferent dacă era locuința victimei, de vreme ce acolo se afla autorul infracțiunii și acolo urma să locuiască în continuare și victima infracțiunii. Pe de altă parte, victima le-a spus agenților de poliție că locuiește la acea adresă, le-a prezentat actul de identitate din care rezulta că locuiește la acea adresă, nefiindu-le prezentată nici de către victimă, nici de către inculpat hotărârea judecătorească. Prin urmare, acțiunea agenților de poliție a fost una legală și nu a existat niciun dubiu în momentul desfășurării acțiunii cu privire la legalitatea acesteia.

Concluzionând, reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se dispună condamnarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj la o pedeapsă de 1 an închisoare, cu aplicarea pedepselor complementare prev. de art. 66 lit. a), b) și h) din C. pen. pe o perioadă de 1 an și suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Concluziile intimatului inculpat A. asupra apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, precum și ultimul cuvânt al intimatului inculpat au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.

Examinând apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței pronunțată de prima instanță, în raport cu motivul invocat în scris și susținut oral, în dezbateri, ce se va analiza prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 417 din C. proc. pen. și art. 420 alin. (8) - (10) din același cod, Înalta Curte constată apelul declarat de parchet ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat, în raport, cu sentința pronunțată și cu motivul de apel invocat în apelul declarat de parchet, instanța de control judiciar constată că prima instanță în mod greșit a pronunțat soluția de achitare a inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 257 alin. (1) rap. la art. 206 alin. (1) din C. pen. și alin. (4) din C. pen., argumentele expuse, fiind contrare dispozițiilor legale și situației de fapt reținute, față de mijloacele de probă administrate.

Înalta Curte, ca instanță de apel, față de soluția pronunțată de prima instanță a readministrat, potrivit art. 420 alin. (5) rap. la art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală cu referire la art. 122 din C. proc. pen. rap. la art. 381 alin. (1) din C. proc. pen., art. 382 din același cod, proba testimonială cu martorii C., D., F. și E., declarații aflate la dosarul Înaltei Curți.

Totodată, instanța de control judiciar constată că declarațiile martorilor mai sus menționați date în apel, se coroborează cu procesul-verbal de prezentare la domiciliul numitei B., aflat la dosarul parchetului, cu fișa de intervenție la eveniment din data de 25.11.2017, aflat la dosarul parchetului, cu raportul privind folosirea mijloacelor din dotare, aflat la dosarul parchetului, cu declarația olografă a martorului C., aflată la dosarul parchetului; cu declarația olografă a martorului D., aflată la dosarul parchetului; cu declarația olografă a martorului E., aflată la dosarul parchetului; cu declarația olografă a martorului F., aflată la dosarul parchetului, cu declarația persoanei vătămate B., aflată la dosarul parchetului, cu declarația martorei H., aflată la dosarul parchetului; cu procesul-verbal cu privire la verificarea calității de avocat a inculpatului, aflat la dosarul parchetului; cu procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșele foto, aflate la dosarul parchetului, cu procesul-verbal privind testarea cu alcooltestul a inculpatului și planșa fotografică, rezultând o valoare de 0,48 mg/l alcool pur în aerul expirat, aflate la dosarul parchetului; cu declarațiile martorului C., aflate la dosarul parchetului, cu declarația martorului D., aflată la dosarul parchetului; cu declarația martorului E., aflată la dosarul parchetului; cu declarația martorului F., aflată la dosarul parchetului; cu Sentința civilă nr. 1.380 de la 25 februarie 2004 a Judecătoriei Sectorului 6 București, aflată în copii la dosarul parchetului, cu fișele posturilor martorilor C., D., E., F., aflate la dosarul parchetului; cu procesul-verbal referitor la redarea convorbirilor înregistrate de serviciul special de urgență 112 în urma apelului efectuat de B. în data de 25.11.2017, prin care aceasta a solicitat intervenția organelor de poliție la locuința familială din str. x, sector 6 București, ca urmare a agresiunilor fizice și verbale exercitate de inculpatul A., aflat la dosarul parchetului, așa încât instanța de apel va reține următoarea situație de fapt:

În dimineața zilei de 25 noiembrie 2017, persoana vătămată B., în timp ce se afla în imobilul din București, și dormea la etaj, ca urmare a refuzului de a întreține relații sexuale cu concubinul său A., acesta începând să o agreseze cu pumnii și picioarele în zona feței și a spatelui, a apelat sistemul serviciului special de urgență 112, iar două echipaje de poliție s-au deplasat la adresa menționată. La momentul în care au ajuns succesiv la scurt timp cele două echipaje de poliție, la poarta imobilului se afla persoana vătămată B. și fiica acesteia H.. Persoana vătămată părea speriată, fiindu-i solicitat actul de identitate de către martorul C., relatând că dormea împreună cu fata în cameră, iar, soțul, (inculpatul A.), pe fondul consumului de băuturi alcoolice, a intrat în cameră, intenționând să întrețină relații sexuale cu aceasta și ca urmare a refuzului, a lovit-o cu pumnul în cap, că se teme și că nu este prima dată când a fost agresată de acesta, aspecte ce pot fi confirmate și de fiica sa.

Martorul C. i-a cerut persoanei vătămate să meargă în imobil și să își cheme soțul la poartă, pentru că era cu certitudine un caz de violență în familie și a vrut să ia măsurile pentru a înlătura pericolul și să-l vadă pe soțul acesteia, respectiv inculpatul dacă este violent și dacă se află în stare avansată de ebrietate. Atât martorul, cât și ceilalți colegi din echipaje au rămas în afara curții, iar persoana vătămată a mers în casă să-l aducă în curte pe inculpat, aceasta, î