ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5240/2018

Ședința publică din data de 6 decembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, la data de 20 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul SINDICATUL A., în numele și pentru membrii de sindicat reclamanți: B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., a chemat în judecată pe pârâta S.C. "VV." S.A. BUCUREȘTI, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: constatarea nulității absolute parțiale a următoarelor contracte colective de muncă: C. civ..M. nr. 1/1624/25.03.2010 (2010- 2011); 1/1431/30.03.2011 (2011- 2012); 1/1601/30.03.2012 (2012- 2013); 1/2219/19.04.2013 (2013- 2014), toate încheiate cu S.C. VV. S.A.; în temeiul art. 1255 C. civ., constatarea înlocuirii clauzelor nule absolut cu dispozițiile legale aplicabile pentru fiecare dintre contracte, corespunzător normelor pe care urmează a le indica, și, obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale ce rezultă din constatarea nulității absolute a clauzelor atacate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluție dispusă în etapa regularizării dosarului, instanța a pus în vedere părților să pună concluzii cu privire la competența teritorială a Tribunalului Iași, în raport de sediul sindicatului- reclamant.

Prin sentința civilă nr. 1109, pronunțată la data de 28 iunie 2018, în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași și a declinat în favoarea Tribunalului Neamț competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul Sindicatul A., în numele și pentru membrii de sindicat reclamanți: B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., în contradictoriu cu pârâta S.C. "VV." S.A. București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

În prezenta cauză, acțiunea a fost formulată în numele și pentru reclamanții membri de sindicat de către Sindicatul A., situație în care acesta dobândește, astfel cum prevăd dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea 62/2011 a dialogului social, calitate procesuală activă, pornind de la acest aspect, fiind pusă în discuția părților excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Iași în raport de dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul Muncii.

Normele de competență teritorială de la art. 269 alin 1 și 2 din Codul Muncii au un caracter exclusiv și au fost instituite de dispozițiile Codului Muncii, normă specială în raport cu C. proc. civ. care este legea generală în materie de competență, din dorința de a asigura reclamantului în cadrul unei acțiuni în această materie posibilitatea de a-și apăra cel mai bine drepturile si interesele, norma specială fiind prevăzută ca o excepție de la regula de drept comun prevăzută de dispozițiile art. 107 noul C. pen..Civ., potrivit căreia: (1) Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin urmare, instanța a reținut că, în cauză, câtă vreme organizației sindicale i se recunoaste legitimare procesuala activa, fiind reclamantă, in determinarea competentei teritoriale, urmeaza sa se tina seama de sediul sindicatului, făcând aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, și, în același sens s-a pronunțat, de altfel, și Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin Decizia în recurs în interesul legii nr. 1 din 21.01.2013, prin care a stabilit faptul că "În interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (in prezent abrogata prin Legea dialogului social nr. 62/2011) stabileste ca organizatiile sindicale au calitate procesuala activa in actiunile promovate in numele membrilor de sindicat. In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, instanta competenta teritorial in solutionarea conflictelor de munca in cazul acestor actiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant."

În cauza de față, Tribunalul a reținut că reclamantul Sindicatul A. are sediul în mun. Roman, și a promovat acțiunea în fața Tribunalului Iași prevalându-se de faptul că ar fi stabilit un sediu secundar la Cabinet individual de avocat "WW." din Iași, str. x, prin încheierea unui contract de comodat cu acest cabinet de avocatură pentru un spațiu de desfășurare a activității.

În raport de dezlegarea dată de ÎCCJ prin Decizia în recurs în interesul legii nr. 1 din 21.01.2013 potrivit căreia instanta competenta teritorial in solutionarea conflictelor de munca in cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant, instanța a luat act de singurul sediu stabilit prin sentință, și anume, cel din mun. Roman, faptul închirierii unui spațiu într-o altă localitate neavând semnificația juridică imediată a schimbării sediului sindicatului.

S-a reținut, deopotrivă, că potrivit art. 126 N. C. proc. civ., părțile pot conveni ca pricinile referitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună, să fie judecate de alte instanțe decât acelea care potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

În speță, competența teritoriala are caracter exclusiv, fiind determinata potrivit prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, părțile neputând deci conveni ca acțiunea de față să se judece de către o altă instanță, reclamantul neavând un drept de alegere, prin instituirea unei asemenea norme urmărindu-se de legiuitor a se asigura tocmai o protectie mai eficienta a drepturilor si intereselor membrilor organizatiei sindicale, prezumându-se de legiuitor că acest lucru este posibil în cel mai deplin mod dacă cererea se judecă la instanța de la sediul sindicatului reclamant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă, la data de 31 iulie 2018, sub nr. x/2017.

În ședința publică din 20 septembrie 2018, a fost invocată, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț, secția I civilă.

Tribunalul Neamț, secția I civilă și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1035, pronunțată la data de 20 septembrie 2018, în dosarul nr. x/2017, a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț și a declinat în favoarea Tribunalului Iași competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamantul Sindicatul A., în numele și pentru membrii de sindicat reclamanți: B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., în contradictoriu cu pârâta S.C. "VV." S.A. București; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalului Neamț și Tribunalul Iași; a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Față de excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Neamț, secția I civilă în soluționarea cauzei, instanța a constatat că este întemeiată motivat de dispozițiile Deciziei nr. 1/2013 a Î.C.C.J., pronunțată în dosarul nr. x/2012, asupra recursului în interesul legii privind interpretarea art. 28 alin. (2) din Legea nr. 54/2003 (actual, art. 28 alin. (3) din Legea dialogului social nr. 62/2011), precum și a art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, rep., obligatorie potrivit art. 330

7

alin. (4) din C. proc. civ.

Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011., conform cărora " Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.", precum și pe cele ale art. 216 din același act normativ, potrivit cărora, " Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.."

Astfel, a reținut Tribunalul Neamț, dispozițiile Codului Muncii se completează cu cele ale C. proc. civ., sens în care, competența teritorială este cea a instanței de la sediul reclamantului, a Sindicatului în speța pendinte, competență teritorială alternativă, potrivit art. 113 din noul C. proc. civ., fie sediul principal, fie cel secundar.

Potrivit înscrisurilor administrate în cauză, în situația de față reclamantul, Sindicatul A. își are sediul principal în Neamț, iar sediul secundar în Iași, conform sentinței civile nr. 1887/16.08.2017, pronunțată de Judecătoria Roman, în dosarul nr. x/2017.

Astfel, din coroborarea textelor de lege de referință, anterior enunțate, reiese că reclamantul avea posibilitatea de a sesiza fie Tribunalul Neamț, fie Tribunalul Iași, instanțe în a căror circumscripție își are sediul principal și sediul secundar.

Or, reclamantul din cauza de față a ales să introducă cererea de chemarea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Iași, instanță competentă teritorial, întrucât în circumscripția tribunalului inițial investit, sindicatul își are sediul social secundar, raportat la toate aceste considerente, văzându-se în mod suplimentar și dispozițiile art. 132 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Tribunalul Iași și Tribunalul Neamț- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării acestei cauze în favoarea Tribunalului Neamț, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauza dedusă judecății, având ca obiect acțiunea formulată de reclamantul SINDICATUL A., în numele și pentru membrii de sindicat- reclamanți, în contradictoriu cu pârâta S.C. "VV." S.A. BUCUREȘTI, instanța a fost învestită să se pronunțe asupra cererii reclamanților privind constatarea nulității absolute parțiale a unor contracte colective de muncă, și, în temeiul art. 1255 C. civ., constatarea înlocuirii clauzelor nule absolut cu dispozițiile legale aplicabile pentru fiecare dintre contracte, corespunzător normelor pe care urmează a le indica, precum și acordarea drepturilor de natură salarială ce rezultă din constatarea nulității absolute a clauzelor atacate.

Ca atare, obiectul litigiului îl constituie un conflict de muncă.

Dreptul comun pentru soluționarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 Codul muncii și Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă.

Conform art. 284 alin. (1) Codul muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, aceeași noțiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator și salariați cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

Esențial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existența unui raport juridic de muncă, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat și angajator ori între partenerii sociali.

Cum obiectul cererii reclamanților îl constituie constatarea nulității absolute parțiale a unor contracte colective de muncă și obligarea la plata unor drepturi de natură salarială, cererea de chemare în judecată face parte din categoria conflictelor de muncă.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din același act normativ stipulează: "Dispozițiile prezentei legi referitoare la procedura de soluționare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Normele Codului muncii care reglementează competența teritorială, potrivit cărora instanța competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competență teritorială absolută și reprezintă o derogare de la dispozițiile dreptului comun, derogare prin care se urmărește facilitarea accesului la justiție al reclamantului.

În speță, obiectul cererii deduse judecății îl constituie acțiunea prin care reclamantul- Sindicat, în numele și pentru membrii săi, persoane fizice, a formulat o acțiune având ca obiect un conflict de muncă.

În atare condiții, în care acțiunea a fost formulată de sindicat în numele membrilor săi, și nu de persoanele fizice prin reprezentant, în raport de art. 269 alin. (2) Codul muncii, competența de soluționare a litigiului dedus judecății aparține instanței în a cărei circumscripție își are sediul reclamantul- sindicat.

Deopotrivă, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "(1) Organizațiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislația muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, în fața instanțelor judecătorești, organelor de jurisdicție, a altor instituții sau autorități ale statului, prin apărători proprii sau aleși. (2) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (1), organizațiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunță la judecată în mod expres. (3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. (1) și (2), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă.".

Prin Decizia nr. 1/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, s-a statuat că organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei- conflict de muncă-, având în vedere faptul că sediul reclamantului sindicat se află în Mun. Roman, Înalta Curte constată că, în speță, instanța competentă teritorial în soluționarea cauzei este tribunalul în circumscripția căruia își are sediul, respectiv, Tribunalul Neamț, competența de soluționare a cauzei revenind acestui tribunal și,

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamț.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2018.