ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 500/2018

Ședința publică din data de 22 februarie 2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția a II-a civilă, la data de 11 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A.- în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei B. a chemat în judecată pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: în contradictoriu cu pârâtul C., în baza art. 414 alin. (2) și art. 433 din C. civ., să se constate că numitul C. nu este tatăl minorei B.; în baza art. 438 alin. (1) din C. civ., să dispună radierea numelui pârâtului de ordin 1 din actele de stare civilă ale minorei B. de la rubrica "tată" în baza art. 438 alin. (1) din C. civ., să dispună radierea numelui de familie "B." din actele de stare civilă ale minorei B., și, în baza art. 438, coroborat cu art. 450 alin. (1) din C. civ., inserarea la rubrica "nume" a numelui de familie al mamei, respectiv, "A." în contradictoriu cu pârâtul D., în baza art. 425 din C. civ., să se constate că pârâtul D. este tatăl minorei B.; în baza art. 438 din C. civ., să se dispună inserarea mențiunii numelui tatălui în actele de stare civilă ale minorei; în baza art. 438, coroborat cu art. 505 din C. civ., să se dispună exercitarea autorității părintești în exclusivitate de către mamă; în baza art. 438, coroborat cu art. 496 din C. civ., să se dispună stabilirea locuinței minorei la mamă; în baza art. 438, coroborat cu art. 529 din C. civ., să se dispună obligarea pârâtului la plata în favoarea minorei a unei pensii de întreținere lunare în cuantum de 1/4 din veniturile acestuia, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată; în baza art. 453 din C. proc. civ., a solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin adresa depusă la dosar la data de 26 iulie 2017, reclamanta A. a arătat că, din informațiile pe care le deține, pârâtul D. locuiește în fapt în Timișoara, str. x, jud. Timiș.

La termenul de judecată din data de 18.10.2017, instanța, văzând prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., art. 130 alin. (2) C. proc. civ., art. 245 C. proc. civ., art. 246 alin. (1) C. proc. civ., art. 247 alin. (1) C. proc. civ., a invocat excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Timișoara, excepție pe care a pus-o în discuția părților, și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Prin sentința civilă nr. 10615, pronunțată la data de 18 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Timișoara, secția a II-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Timișoara, și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate, în nume propriu și în calitate de reprezentantă legală a minorei B., de reclamanta A. împotriva pârâților C. și D., în favoarea Judecătoriei Gura Humorului.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut următoarele aspecte:

Regula de drept comun în materia competenței teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., pentru situația în care pârâtul este o persoană fizică, în sensul că cererea se face la instanța domiciliului pârâtului.

Potrivit art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică, în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același gard și părțile nu o pot înlătura.

Din interpretarea "per a contrario" a art. 126 alin. (1) C. proc. civ., a reținut instanța, se desprinde concluzia că, în ceea ce privește cererea de tăgadă a paternității, ce face obiectul dosarului, care nu este o cerere referitoare la bunuri și nici la drepturi de care părțile pot să dispună, câtă vreme, conform art. 414 C. civ., art. 429 C. civ., înlăturarea filiației față de tatăl din căsătorie se poate face numai printr-o acțiune în justiție, competența teritorială este exclusivă, absolută, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv aceea a posibilității invocării ei din oficiu, de către instanță, conform art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor de competență teritorială rezultă din combinarea art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. cu art. 126 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că despre norma înscrisă în art. 107 alin. (1) C. proc. civ. nu se poate spune că este o normă de ordine privată, fără a se ține seama și de natura pricinii.

Așa fiind, văzând și că legea nu prevede expres instanța competentă din punct de vedere teritorial pentru soluționarea unei acțiuni în tăgadă de paternitate, ceea ce înseamnă că se aplică regula de drept comun prevăzută de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., instanța, ținând seama și de faptul că, potrivit H.G. nr. 337/1993, modificată și completată, comuna Ostra, jud. Suceava, unde locuiește pârâtul C., se află în circumscripția Judecătoriei Gura Humorului, a constatat că Judecătoria Gura Humorului este competentă să soluționeze cererea reclamantei de tăgadă a paternității, aceeași soartă urmând-o, conform art. 123 C. proc. civ., și celelalte petite ale acțiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul C. și în contradictoriu cu pârâtul D., câtă vreme aceste petite reprezintă, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ., cereri accesorii, având în vedere că soluționarea lor depinde de soluția care ar fi dată cererii de tăgadă de paternitate, care reprezintă capătul principal al acțiunii reclamantei.

În cazul de față, a mai reținut instanța, nu avem de-a face cu o competență alternativă, conform art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că, în afară de instanța prevăzută de art. 107 C. proc. civ., mai este competentă instanța domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiației. Cererea reclamantei prin care aceasta solicită a se constata că pârâtul C. nu este tatăl minorei B. nu este, însă, o acțiune în stabilirea filiației, ci din contră, este o acțiune de înlăturare a filiației față de tată, filiație ce a fost stabilită conform art. 414 C. civ. Acțiunea în tăgadă de paternitate face parte din categoria acțiunilor privind filiația, reglementate în cartea a II-a, titlul III, secțiunea 1, pct. § 4, din C. civ., însă nu este o acțiune în stabilirea filiației. Acțiunile privind filiația, conform prevederilor C. civ., sunt de două feluri: acțiuni prin care se urmărește stabilirea filiației față de mamă sau față de tată (pct. II art. 422-423, pct. III art. 424-428 C. civ.) și acțiuni prin care se urmărește înlăturarea unei filiații stabilite (pct. I art. 421, pct. IV art. 429-433, art. 434 C. civ.), în rândul acestora din urmă încadrându-se și acțiunea în tăgadă de paternitate. Așadar, câtă vreme legiuitorul, în C. civ., în legătură cu acțiunile referitoare la filiație, a făcut distincție între cele prin care se stabilește filiația și cele prin care se înlătură filiația, aspect care rezultă și denumirile pct. I, II, III, IV, menționate mai sus, dar și din prevederile art. 435 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care, atâta timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nici o cale, o altă filiație, este evident că art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se referă la toate acțiunile privitoare la filiație, ci doar la cele privitoare la stabilirea filiației. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. să privească toate acțiunile referitoare la filiație, acesta ar fi folosit expresia de "acțiuni privind filiația", așa cum este intitulat pct. §4 din secțiunea I a capitolului II, titlul III, din cartea a II-a a C. civ., iar nu de "cereri privitoare la stabilirea filiației", în condițiile în care, așa cum s-a mai arătat, la pct. 4 din secțiunea I a capitolului II, titlul III, din cartea a II-a a C. civ., sunt reglementate nu doar acțiunile privitoare la stabilirea filiației, ci și cele prin care se înlătură o filiație stabilită, cum este și cazul acțiunii de tăgadă de paternitate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Gura Humorului la data de 22 noiembrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 1412, pronunțată la data de 14 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Gura Humorului a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Gura Humorului; a declinat în favoarea Judecătoriei Timișoara, competența soluționării acțiunii formulate de reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentantă legală a minorei B., în contradictoriu cu pârâții C. și D.; a constatat ivit conflictul negativ de competență între Judecătoria Gura Humorului și Judecătoria Timișoara, și a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului cauzei către Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În conformitate cu dispozițiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau are sediul pârâtul. Totodată, potrivit art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Instanța a reținut că, astfel cum rezultă din chiar acțiunea formulată de reclamantă, în îndeplinirea îndatoririi de a stabili cadrul procesual referitor la părți, în conformitate cu dispozițiile art. 194 C. proc. civ., reclamanta a indicat că înțelege să solicite chemarea în judecată, în calitate de pârâți a numiților C. cât și a numitului D..

Prin urmare, constatând că în virtutea principiului disponibilității instanța nu poate face aprecieri cu privire la voința reclamantei de a chema anumite persoane în judecată, cât timp acele persoane au fost indicate expres în acțiune, calitatea acestora urmând a fi soluționată ulterior citării ambilor pârâți, a reținut că reclamanta și-a exprimat opțiunea de a sesiza Judecătoria Timișoara, în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul D..

Totodată, instanța a considerat că, în condițiile în care niciunul dintre pârâți nu a invocat, în mod procedural, prin întâmpinare și nici la primul termen de judecată excepția de necompetență de ordine privată, instanța de trimitere nu ar fi putut pune în discuție din oficiu această excepție.

În consecință, a reținut că, în condițiile în care doar pârâții aveau posibilitatea de a invoca excepția necompetenței teritoriale la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, Judecătoria Timișoara era obligată să soluționeze litigiul cu care a fost învestită, ea neavând dreptul să invoce, din oficiu, excepția de necompetență teritorială de ordin privat.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe- Judecătoria Timișoara și Judecătoria Gura Humorului- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte observă că, instanțele au reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de drept comun- o acțiune cu două petite de cerere principale: tăgadă paternitate în contradictoriu cu pârâtul C., și stabilire filiație față de cel de-al doilea pârât, D..

Din această perspectivă, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 107, raportate la cele ale art. 112 alin. (2) Noul C. proc. civ., care stabilesc competența alternativă în soluționarea prezentului litigiu, normele fiind, în acest caz, dispozitive, motiv pentru care reclamanta a avut posibilitatea să aleagă între instanța de la domiciliul unuia dintre cei doi pârâți, competența teritorială fiind relativă, iar normele care o reglementează, de ordine privată, având, în principiu, caracter dispozitiv.

Art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., în vigoare la momentul sesizării instanței de judecată, stabilește:

"Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Fiind vorba însă despre o normă de competență teritorială relativă, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât prin întâmpinare, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., în caz contrar, instanța sesizată rămânând competentă să judece litigiul ca urmare a decăderii pârâtului din dreptul de a invoca o excepție relativă.

Așadar, potrivit acestui text, instanța judecătorească nu este îndreptățită să își decline competența, ci numai dacă o atare excepție a fost invocată de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

Or, în speță, așa cum corect și legal a reținut și Judecătoria Gura Humorului, excepția de necompetență teritorială a fost invocată în cauză chiar de către instanță din oficiu, și fără a fi invocată de pârâtul C. printr-o eventuală întâmpinare, deci, a fost invocată cu nerespectarea normei imperative prevăzute de textul art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ.

Prin urmare, cum pârâtul C. nu a depus întâmpinare, iar la prima zi de înfățișare la care a fost legal citat, acesta nu s-a prezentat, invocarea excepției necompetenței teritoriale alternative de către instanță, din oficiu, nu poate avea drept consecință schimbarea competenței în favoarea Judecătoriei Gura Humorului.

Față de acestea, excepția de necompetență teritorială, fiind una de ordine privată, și cum o atare excepție nu a fost invocată doar de către pârât prin întâmpinare, ci de instanță, din oficiu, Judecătoria Timișoara nu era în termen să analizeze competența teritorială și să se considere necompetentă.

Mai mult, din moment ce alegerea instanței a fost făcută prin introducerea cererii de chemare în judecată, și cum, instanța inițial sesizată nu a respectat textul legal pentru a putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței teritoriale, se stabilește, în mod definitiv, competența acelei instanțe, astfel încât, nu se mai poate declara necompetentă.

Nu are nicio relevanță în cauză împrejurarea că instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată, respectiv, Judecătoria Timișoara, nu era cea de la domiciliul pârâtului C., deoarece, atât timp cât acest pârât, singurul care putea ridica excepția de necompetență teritorială relativă nu a invocat-o, această instanță a rămas competentă să judece litigiul, instanța neavând dreptul de a primi o atare excepție de necompetență teritorială relativă invocată, din oficiu.

Și aceasta, tocmai în respectarea prevederilor art. 112 alin. (2) Noul C. proc. civ., potrivit cu care, " (2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe".

Nu în ultimul rând, Înalta Curte amintește prevederile imperative ale art. 435 din C. civ., - Filiația legal stabilită, alin. (1):

"Atât timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate stabili, pe nicio cale, o altă filiație.", prevederi față de care, filiația anterioară trebuia înlăturată prin hotărâre definitivă, astfel încât, cele două cereri ale reclamantei, ambele principale, nu se pot judeca împreună.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Judecătoriei Timișoara și, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (3) Noul C. proc. civ., cu referire la art. 112 alin. (2) Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2018.