ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1220/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1220/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Prin cererea

înregistrată la 26 octombrie 2010 sub nr. 10328/2/2010 reclamanții V.T.T. și

D.M.A.M. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

obligarea acesteia la emiterea unei decizii referitoare la acordarea titlului

de despăgubiri pentru imobilul, situat în București, str. E. nr. 7, sector 5

compus din teren în suprafață de 1095 mp și construcție demolată.

Au mai solicitat și

daune cominatorii de 50 RON pe zi de întârziere, precum și obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamanții

au arătat că în temeiul Legii nr. 10/2001, mama lor, V.M.L. a adresat în termen

legal o notificare înregistrată sub nr. 677/2001 prin Executorul Judecătoresc

solicitând restituirea în natură, sau în măsura în care nu este posibil,

compensații bănești pentru imobilul proprietatea sa compus din teren loc de

casa și casa de locuit ce a fost demolată situată în str. E. nr. 7 sector 5

București, imobil trecut în proprietatea statului în mod abuziv în baza

Decretului nr. 92/1950.

La data de 5 mai 2007

Primarul General a emis Dispoziția nr. 7929 și ca urmare a faptului că această

construcție a fost demolată conform Adresei nr. 486/2002 emisă de SC C. S.A

pentru front construcții "CENTRUL CIVIC" în baza C.D.S nr. 152/1980,

a hotărât la art. 1 "Se propune acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru construcția demolată, situată în București,str .E.,nr. 7,

sec. 5, imposibil de restituit persoanelor îndreptățite V.T.T. și

D.M.A.M.".

La data de 14 aprilie

2009 cu Adresa nr. LV/21487/2008:937/SP2, instituția Prefectului Municipiului

București le-a comunicat că după verificarea dosarului primit de la Primăria

Municipiului București nu au fost reținute elemente de nelegalitate și ca atare

Dispoziția nr. 7929 din 5 mai 2007 emisă de Primarul General, însoțită de

întreaga documentație depusă în original a fost înaintată Secretariatului

Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor potrivit prevederilor art.

16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.

După primirea acestei

adrese, au adresat Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul ANRP un număr

de opt cereri prin care solicitau să li se comunice numărul sub care a fost

înregistrat dosarul precum și stadiul de soluționare a dosarului.

După cea de a opta

cerere au primit, în luna august 2009, o adresă de la Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților prin care li se comunică, că dosarul este

înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor

cu nr. 43837/CC și că până în momentul redactării răspunsului nu a fost

atribuit unui consilier din cadrul S.C.C.S.D, în vederea analizării și

transmiterii unui evaluator autorizat.

Au înaintat în

septembrie 2010 o notificare pârâtei pentru emiterea deciziei.

În dovedirea cererii

lor reclamanții au depus dispoziția Primarului General privind acordarea

măsurilor reparatorii, cereri, adrese, notificări și adresa.

La 2 februarie 2011

pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, iar cu privire la capătul de cerere privind daunele cominatorii a

arătat ca acest capăt de cerere este inadmisibil față de dispozițiile art. 580

3

Cod procedură civilă.

La termenul din 2

februarie 2011 reclamanții au arătat că înțeleg să se judece atât cu ANRP, cât

și cu CCSD.

La 28 martie 2011,

pârâta CCSD a depus concluzii scrise, identice cu întâmpinarea. Aceleași

concluzii au fost depuse și la 31 martie 2011.

La termenul din 30

martie 2011 reclamanții au depus înscrisuri în susținerea cererii lor

învederând că dosarul reclamantei a fost trimis societății selectate în vederea

întocmirii raportului de evaluare.

Cu privire la

excepția inadmisibilității capătului de cerere privind daunele cominatorii,

analizată cu prioritate în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură

civilă, s-a reținut că prin Decizia nr. XX/2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, dată într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că “cererea

privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă și în condițiile

reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile conform art. 580

3

din Codul de procedură civilă”.

În conformitate cu

dispozițiile art. 329 al. 3 Cod procedura civilă, dezlegarea dată problemelor

de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.

Prin urmare a respins

excepția inadmisibilității capătului de cerere privind acordarea daunelor

cominatorii, invocată de pârâtă.

Analizând actele și

lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că

acțiunea reclamanților este întemeiată numai în parte.

Prin acțiune

reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor ANRP și CCSD la emiterea deciziei

reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în București, str.E.

nr. 7 sector 5, construcție demolată.

În anul 2007 a fost

emisă Dispoziția nr. 7929 din 5 mai 2005 a Primarului General al Municipiului

București prin care s-a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent

reclamanților pentru imobilul sus indicat, construcție demolată.

Din anul 2007 până în

2011 pârâta nu a finalizat procedura legală prevăzută de Legea nr. 247/2005

privind emiterea titlului de despăgubiri.

Astfel s-a constatat

nejustificată nesoluționarea cererii privind acordarea măsurilor reparatorii la

circa 10 ani de la notificare și la circa 3 ani de când dosarul se află la

pârâtă.

Aceste termene nu pot

fi considerate rezonabile.

Din actele depuse de

reclamanți la termenul din 30 martie 2011 reiese că aceștia au depus toate

înscrisurile necesare evaluării imobilului pentru care solicita emiterea

titlului de despăgubire.

Astfel că pentru

emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire în conformitate cu art. 3

lit. a) și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 pârâta CCSD trebuia să

desemneze un evaluator, conform art. 13 din același titlu al legii indicate.

Prin urmare

solicitarea reclamanților în sensul obligării pârâtei CCSD la emiterea unei

decizii reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul situat în București,

str. E. nr. 7 sector 5, construcție demolată este întemeiată, însă obligația se

va executa nu în termenul prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

ci numai după finalizarea evaluării imobilului, pârâta având obligația de a

desemna evaluatorul față de faptul că instanța a considerat ca înscrisurile

depuse de reclamanți sunt suficiente pentru evaluare.

În acest context

capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii nu este întemeiat

deoarece la acest moment instanța nu poate stabili o dată de la care pot fi

solicitate astfel de daune față de faptul că în prezent procedura evaluării nu

a fost realizată.

Ca urmare s-a respins

în rest cererea reclamanților, având în vedere și faptul că aceștia au formulat

cererea și în contradictoriu cu pârâta ANRP, care nu are atribuții privind

desemnarea evaluatorului și nici emiterea titlului de despăgubire conform

Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Așa fiind în baza

art. 1 și 18 din Legea nr. 554/2004 a fost admisă în parte cererea

reclamanților și a fost obligată pârâta CCSD la emiterea unei decizii

reprezentând titlu de despăgubiri.

Cu privire la capătul

de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată s-a reținut că onorariul

apărătorului reclamanților este nepotrivit de mare în raport de obiectul

acțiunii, obligare emitere act administrativ, precum și munca depusă de acesta,

precum și faptul că acțiunea a fost admisă doar în parte.

Astfel în baza art.

274 alin. (3) Cod procedură civilă a obligat pârâta CCSD să plătească

reclamanților suma de 500 RON cheltuieli de judecată reduse, precum și la plata

sumei de 4,3 RON cât este taxa de timbru și timbru judiciar aferente capătului

de cerere admis de instanță.

Împotriva sentinței

primei instanțe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor arătând, în esență, următoarele:

Prin cererea

introductivă de instanță, înregistrată pe rolul Curții de Apel București,

reclamanții V.T.T. și D.M.A.M.au chemat în judecată Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților - Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul -

construcție demolată, situat în municipiul București, strada E., nr. 7, sector

5;

la daune cominatorii în cuantum de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere;

cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 2521/2011 a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere

privind daunele cominatorii, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți,

în sensul că a obligat Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să

emită decizia reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul construcție

demolată din București, str. E. nr. 7, sect. 5.

Totodată, prin

aceeași sentință, instanța de fond a obligat pârâta la 500 RON cheltuieli de

judecată și 4,3 RON taxă de timbru și timbru judiciar.

Sentința civilă nr.

2521/2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, este netemeinică, având în vedere următoarele aspecte:

Prin apărările depuse

pe fondul cauzei s-a arătat instanței de fond faptul că, în cauza dedusă

judecății, prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001,

notificatorii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul,

situat în municipiul București, strada E., nr. 7, sector 5.

Prin Dispoziția nr.

7929 din 5 mai 2007 a fost propusă acordarea de despăgubiri pentru imobilul

construcție demolată.

Dosarul aferent

dispoziției mai sus amintite a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale,

fiind astfel declanșată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din

Legea nr. 247/2005.

În cadrul procedurii

administrative reglementată prin Titlul VII din actul normativ amintit, sunt

parcurse mai multe etape:

- etapa transmiterii

și a înregistrării dosarelor, aceasta etapă fiind prevăzută de dispozițiile

art. 16 alin. (1) și (2) Capitolul V Titlul VII, modificat și completat prin

O.U.G nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv;

- etapa analizării

dosarelor de către Secretariatul Comisiei Centrale sub aspectul posibilității

restituirii în natură a imobilului ce face obiectul notificării, și

- etapa evaluării,

etapă în care, dacă după analizarea dosarului se constată că, în mod întemeiat

cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis,

evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii

raportului de evaluare, procedura finalizându-se prin emiterea de către Comisia

Centrală a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui

titlul în condițiile prevăzute de pct. 26 din O.U.G nr. 81/2007, prin care este

introdus, în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Capitolul V -

Secțiunea I intitulată „Valorificarea titlurilor de despăgubire".

În cauza supusă

judecății, s-a subliniat faptul că etapa transmiterii și înregistrării

dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul aferent Dispoziției nr.

7929/05 mai   2007 a fost transmis de Primăria Municipiului București, în

calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei

Centrale sub nr. 43837/CC.

Astfel, în urma

analizării înscrisurilor atașate la dosar, s-a constatat că acesta trebuie

completat cu autorizația de construcție, procesul verbal și planul cadastral

emise de Comisiunea pentru înființarea Cărților Funciare, întocmindu-se în

acest sens Adresa ANRP nr. 43837/CC din 7 ianuarie 2011, atașată în copie.

S-a precizat că

potrivit dispozițiilor pct. 26.2 din Hotărârea nr. 250/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, republicată, entitatea învestită cu soluționarea notificării

trebuie să identifice cât mai exact în decizie/dispoziție imobilul ce face

obiectul restituirii (în natură sau în echivalent), atât în privința locației

(adresă, număr poștal, vecinătăți, etc.), a componenței acestuia

(teren/construcție teren și construcție), cât și a suprafeței.

S-a precizat faptul

că, dosarul reclamanților a fost completat cu înscrisurile mai sus menționate.

Referitor la etapa

evaluării, s-a subliniat faptul că această etapă este condiționată de

respectarea ordinii de înregistrare a dosarelor, așa cum s-a stabilit prin

Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Potrivit acestei

decizii dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale se vor împărți în

două categorii:

- dosare transmise

Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de

intrarea în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 81/2007,

- dosare transmise

Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a O.U.G.nr. 81/2007.

În plus, conform art.

2 din aceeași decizie, proporțional, din fiecare categorie mai sus arătată și

în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate și constatate a fi complete,

vor fi trimise la evaluare.

Fată de aceste

aspecte, s-a arătat că solicitarea reclamanților privind obligarea Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la emiterea titlului de despăgubire

este neîntemeiată.

Adoptarea Deciziei

nr. 2815 din 16 septembrie 2008, la care s-a făcut referire mai sus, s-a impus

ca urmare a practicii judiciare în materie și pentru a nu se încălca principiul

egalității în drepturi a persoanelor îndreptățite care au dosare înregistrate

la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor încă de la

înființare (2005). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat principiul

egalității ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar.

În sfera dreptului

comunitar, principiul egalității exclude ca situațiile comparabile să fie

tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția

cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Curtea

Constituțională a României a statuat cu valoare de principiu că principiul

egalității nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situații

diferite poate exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se dreptul la

diferență.

În același sens, cu

referire la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 16 alin. (1) și (2)

din Constituție, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 Plenul Curții

Constituționale a statuat că, "Principiul egalității în fața legii

presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de

scopul urmărit nu sunt diferite”.

De aceea el nu

exclude, ci dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații

diferite".

S-a menționat și

faptul că, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de

termen rezonabil stabilește anumite criterii, precum complexitatea cauzei,

conduita reclamantului și cea a autorităților competente și importanța

litigiului pentru reclamant, criterii ce susțin aprecierile noastre conform

cărora considerentele reținute de instanța de fond privind nerespectarea

termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei

conținând titlul de despăgubire în favoarea reclamantului sunt neîntemeiate.

S-a mai subliniat

faptul că, ulterior efectuării raportului de evaluare, Comisia Centrală va

emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, această entitate având

obligația de a respecta anumite principii stabilite prin Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, între care și cel al

acordării unor despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica

jurisdicțională internă și internațională (a se vedea în acest sens

dispozițiile art. 4 Titlul VII din Legea nr. 247/2005), motiv pentru care s-a

apreciat solicitarea reclamanților îndreptată împotriva Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor ca fiind neîntemeiată.

Astfel, prin Decizia

nr. 2815 din 16 septembrie 2008, Comisia Centrală a stabilit două categorii de

dosare, respectiv cele transmise Secretariatului Comisiei centrale înainte de

apariția O.U.G nr. 81/2007, și cele transmise după intrarea în vigoarea a

actului normativ amintit.

În speță, dosarului

privind acordarea de despăgubiri în favoarea reclamanților, face parte din

categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea

în vigoare a O.U.G nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a

dosarelor, așa cum s-a arătat mai sus.

În ceea ce privește

aspectele reținute de instanța de fond potrivit cărora urmarea procedurii

administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările

și completările ulterioare ar depăși termenul rezonabil de soluționare a

cauzei, s-a apreciat că acestea sunt neîntemeiate.

S-a menționat, în

același sens, și faptul că jurisprudența aceleiași instanțe în materie de

termen rezonabil stabilește anumite criterii, precum complexitatea cauzei,

conduita reclamantului și cea a autorităților competente și importanța

litigiului pentru reclamant, criterii ce susțin aprecierile noastre conform

cărora considerentele reținute de instanța de fond privind nerespectarea

termenului rezonabil de către Comisia Centrală referitor la emiterea deciziei

conținând titlul de despăgubire în favoarea reclamanților sunt neîntemeiate.

În același context,

s-a precizat că instituirea procedurii administrative, la care s-a făcut

referire în cuprinsul prezentului recurs, are ca rațiune asigurarea unei

proceduri unice și corecte pentru toate persoanele aflate în situații similare.

Astfel, această procedură este pusă în aplicare cu claritate și coerență

rezonabilă pentru a evita posibila insecuritate juridică și incertitudine

pentru subiectele de drept vizate, fără ingerința unor factori externi, care să

determine soluții diferite în situații similare.

Este incontestabil

faptul că persoanele beneficiare ale unei decizii/dispoziții emise de

entitățile învestite cu soluționarea notificărilor depuse în temeiul Legii nr.

10/2001 au dreptul la parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 într-un termen rezonabil, dar jurisprudența Curții

Europene în materie de termen rezonabil stabilește anumite criterii ce trebuie

luate în calcul, cum ar fi complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea

a autorităților competente și importanța litigiului pentru reclamant, criterii

ce susțin aprecierile noastre conform cărora considerentele reținute de către

instanța de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor referitor la transmiterea dosarului

de despăgubire al reclamanților evaluatorului sau societății de evaluare sunt

neîntemeiate.

Un alt aspect de

menționat este că dacă s-ar admite că poate fi primită acțiunea în obligare

direct de emitere a deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor, cu trecerea

peste etapele administrative, această situație este nu numai nejudicioasă, dar

poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și anume, se poate stabili o

obligație într-un litigiu de contencios administrativ printr-un titlu

executoriu în sensul art. 22 din Legea nr. 554/2004, obligație ce ar trebui să

poată fi adusă la îndeplinire din Legea contenciosului administrativ.

Altfel spus, s-ar

ajunge în situația acceptată ca Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor să fie obligată să emită decizia de despăgubire în cel mult 30

de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, deși executarea

obligației nu mai depinde în totalitate de această entitate, ci și de evaluator

și, așa cum rezultă din prev. art. 16 ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005,

respectiv, 16.12 - 16.14 din Norme metodologice și astfel cum s-a conturat în

practica însăși a Înaltei Curți de Casație și Justiție „Procedurile

administrative stabilite de Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu pot fi restituite în

natură sunt proceduri complexe, cuprinzând mai multe etape distincte, în care

sunt implicate mai multe entități, astfel încât, în mod obiectiv, nu pot fi

soluționate în termenul prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004, care

constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ” (Decizia nr.

518 din 3 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

Dosarul nr. 30455/3/2007) așadar, nefiind posibilă executarea obligației

într-un termen de 30 de zile.

Referitor la

obligarea la plata de cheltuieli de judecată, în cuantum de 500 RON și 4,3 RON

taxe de timbru, s-au făcut următoarele precizări:

În baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia „judecătorii au însă dreptul să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de

avocat”.

Astfel, pentru

soluționarea prezentului litigiu, a fost necesar un termen de judecată

administrându-se doar probe cu înscrisuri.

Acordarea

cheltuielilor de judecată este neîntemeiată și față de obiectul cauzei, având

în vedere că este vorba de o obligație de a face și nu o „obligație bănească”.

De asemenea, s-a

precizat că, potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, acțiunile ce au ca obiect

imobile ce au fost preluate în mod abuziv sunt scutite de plata taxei de

timbru.

Mai mult decât atât,

această Comisie reprezintă Statul Român în litigiile ce vizează aplicarea

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pe cale de

consecință, aceasta nu poate fi obligată să plătească în nume propriu

cheltuielile de judecată.

Aceste aspecte nu

vizează o împotrivire din partea subscrisei Comisii la acțiune, ci doar faptul

că nu există un buget pentru plata cheltuielilor de judecată.

Recursul este nefondat

și urmează a fi respins pentru motivele ce vor fi expus în continuare:

Capitolul V -

Procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor - din Legea nr.

247/2005 nu conține prevederi care să-i confere Comisiei Centrale atribuții în

privința verificării dispozițiilor emise de autoritățile locale sub aspectul

conținutului acestora, respectiv dacă aceste acte administrative oferă

suficiente informații în vederea identificării imobilelor pentru care urmează a

se acorda despăgubiri, după cum este cazul în speța de față. Chestiunea pusă în

discuție este fără îndoială, de competența evaluatorului/societății de

evaluatori, așa cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (6) și alin. (6

1

)

- alin. (6

5

) din actul normativ precitat.

Apoi, competența

acestei autorități publice centrale de a efectua un control de legalitate se

rezumă doar la a verifica legalitatea respingerii cererilor de restituire în

natură, după cum rezultă din prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr.

247/2005. Or, în speță, pe terenul în discuție există edificate construcții,

astfel că imobilul nu poate fi restituit în natură, pe de o parte, iar pe de

altă parte, reclamanții sunt de acord cu acordarea de despăgubiri prin

echivalent și nu au contestat dispoziția autorității locale.

Intervalul mare de

timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condițiile în care calitatea de

persoană îndreptățită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziția nr. 7929

din 5 mai 2007 emisă de Primarul Municipiului București, iar dosarul a fost

înregistrat în același an la Comisia Centrală, conferă consistență concluziei

instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor

într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului.

Cu referire concretă

la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond

întemeiat a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de

despăgubire, autoritatea pârâtă - Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6

para. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, a cărui incidență nu este

înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea

evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Soluționarea cauzelor

în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element

al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene consacrat în art. 41 din Carta drepturilor fundamentale a uniunii

europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în

sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de

apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru

justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

Aplicarea

prevederilor Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale

pentru Stabilirea Despăgubirilor nu înlătură constatarea că pârâta nu a

rezolvat cererea reclamanților într-un termen rezonabil. Fapt este că între

2007 și 2011 dosarul reclamanților a stat în nelucrare, ceea ce în mod evident

îi este imputabil autorității pârâte, cu atât mai mult cu cât la un moment dat

au fost depuse și înscrisurile pe care Comisia le solicitase în vederea

completării dosarului de despăgubiri al reclamanților.

Contrar celor

susținute de pârâtă instanța de fond nu a obligat-o să emită decizia cu

încălcarea etapelor administrative, cum au fost stabilite în Legea nr.

247/2005, ci a sancționat pasivitatea manifestată de Comisie în perioada scursă

de la data înregistrării dosarului, prin neexecutarea atribuțiilor legale în

soluționarea dosarului de despăgubire, urmând astfel ca și în dosarul de față

procedurile reglementate de Legea nr. 247/2005 să fie respectate. Desigur,

conform unei jurisprudențe consolidate a instanței supreme, nu este în discuție

termenul de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004.

Sub aspectul

obligării la plata cheltuielilor de  judecată, în mod corect prima instanță a

obligat-o pe pârâtă, cu acest titlu, la plata sumei de 500 RON. Cum a fost

admisă acțiunea reclamanților, pârâta a căzut în pretenții în sensul art. 247

C. proc. civ., astfel că în deplină consonanță cu textul legal precitat a fost

admis și acest capăt de cerere, motivațiile recurentei, din perspectiva

textului de lege amintit, fiind complet lipsite de relevanță. De asemenea nu se

justifică reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată din primă instanță.

Înalta Curte constată, sub acest aspect, că onorariul  avocațial nu este

nepotrivit de mare față de valoarea pricinii, de complexitatea dosarului și de

munca depusă de avocat, astfel că nu se justifică aplicarea art. 247 alin. (3)

C. proc. civ.

De remarcat că prima

instanță a făcut aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

astfel că din acest punct de vedere critica recurentei este lipsită de temei.

În ceea ce privește referirea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în legătură cu

taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar, Înalta Curte constată că acest

act normativ nu este incident în cauză, acțiunea reclamanților fiind întemeiată

pe prevederile Legii nr. 247/2005.

În fine, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor stă în judecată în calitate de

autoritate publică învestită cu puterea juridică de a emite acte administrative

de autoritate, în sensul  prevederilor Legii contenciosului administrativ nr.

554/2004, iar în ipoteza obligării acesteia la emiterea deciziei reprezentând

titlul de despăgubiri, în mod corect, „căzând în pretenții”, prima instanță a

obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală și temeinică,

neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și

art. 304

1

C.proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Văzând că s-au cerut

cheltuieli de judecată în recurs, Înalta Curte, conform art. 247 C. proc. civ.,

va obliga pârâta la plata către reclamanți cu acest titlu, a sumei de 1000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva

Sentinței civile nr. 2521 din 30 martie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la 1.000 RON cheltuieli de judecată

către reclamanții V.T.T. și D.M.A.M.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 7 martie 2012.

Procesat de GGC - DG