ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1980/2019

Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 1193 A din 18 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanții pârâți A., B., C., D., E., F., G., H., I. și J. împotriva Sentinței civile nr. 1496 din 21 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins ca nefondat și primul capăt de cerere privind obligarea pârâților la plata sumei de 926.080 RON reprezentând despăgubiri plus dobânda legală.

A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în ședința publică din data de 26 octombrie 2017, în urma admiterii solicitării formulate de către apelanții pârâți, Curtea a dispus suspendarea judecării apelului până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Conform încheierii de la acea dată, Curtea a reținut că obiectul dosarului menționat anterior este anularea parțială a Deciziei administrative nr. 1214/2009 emisă de SC K. SA în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor în valoare de 926.080 RON.

S-a mai reținut că prezentul litigiu se află în strânsă legătură cu soluția care se va acorda în urma judecării irevocabile a Dosarului nr. x/2010, având în vedere faptul că obiectul cauzei prezente, înregistrată cu nr. x/2012 este solicitarea obligării pârâtelor la plata acestor despăgubiri în sumă de 926.080 RON.

La dosarul cauzei a fost depusă la data de 12 octombrie 2018, dovada soluționării irevocabile a Dosarului nr. x/2010, și anume Decizia civilă nr. 213R din 3 mai 2018.

Curtea de Apel București a constatat că prin această hotărâre irevocabilă s-a admis recursul declarat de către recurenții reclamanți, a fost modificată în parte decizia contestată, în sensul că a admis în tot contestația, a anulat în parte Decizia nr. 1214 din 25 iunie 2009 emisă de pârâtă în ceea ce privește condiționarea restituirii imobilului de achitare a sumei de 926.080 RON, reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcțiilor în activul patrimonial al SC K. SA și a fost menținută dispoziția din sentință privind obligarea pârâtei la comunicarea Deciziei nr. 1214 din 25 iunie 2009 către fiecare dintre reclamanți. În considerentele acestei decizii s-a reținut că în primul ciclu procesual, prin Decizia de casare nr. 287/R/2015, Curtea a constatat că temeiul de drept a obligației reclamanților de a plăti o sumă pentru construcțiile situate pe terenul care le-a fost restituit, îl constituie art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, constatându-se că acest text vizează neechivoc valoarea de piață conform standardelor internaționale și că este necesară o expertiză de valoare construcții pentru a stabili valoarea de piață a construcțiilor prin prisma valorii lor intrinseci de construcții, și nu prin prisma unor eventuale viitoare destinații.

Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecare de expert L. s-a stabilit că valoarea de piață a construcțiilor este zero. În cuprinsul raportului, s-a reținut că la data de 25 iunie 2009 construcțiile existente pe teren nu mai prezentau nicio valoare de piață întrucât ele trebuiau casate încă de la data întreruperii activității și a părăsirii lor, respectiv din noiembrie 1996, iar în perioada 1996 - 2009, ferma nu a fost trecută în conservare sau păzită, aceasta fiind devalizată, o parte demolată (12 hale integrale), iar utilitățile fiind distruse integral, clădirile nemaiavând accesorii, uși, ferestre, părți din acoperiș sau pereți. S-a arătat că toate construcțiile existente pe acest teren întrunesc condițiile necesare casării, atât din cauza depășirii duratei de funcționare, cât și din cauza stării tehnice a acestora. Expertul a concluzionat că valoarea de piață a construcțiilor este de 0 RON, mai mult, fiind necesare costuri mari pentru eliberarea terenului de aceste construcții.

Curtea a reținut că în cauză sunt în continuare aplicabile dispozițiile art. 10.5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că se impune achitarea de către reclamanți a despăgubirilor egale cu pragul valoric minim, respectiv valoarea contabilă a construcțiilor rezultată din înscrisurile depuse la dosar.

Raportat la considerentele deciziei de casare s-a reținut că instanța de fond trebuia să analizeze cererea din perspectiva art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, iar nu a articolului 10.5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

S-a mai constatat că argumentul reținut de tribunal, în sensul că prin Sentința civilă nr. 129 din 10 februarie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că pârâta trebuie să emită decizie de restituire în condițiile art. 10.5 din Norme, nu poate fi primit în contra celor reținute cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu, prin decizia de casare.

Dispozițiile art. 10.5 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, referitoare la valoarea minimă a construcției, au fost declarate nelegale prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Prin încheierea de ședință din data de 2 martie 2017, s-a dispus, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară modificării prin Legea 76/2012, sesizarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ cu excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 10 pct. 5 teza finală din H.G. nr. 250/2007, în ceea ce privește stabilirea pragului minim al despăgubirii raportat la valoarea contabilă de înregistrare a construcției în activul patrimonial al unității deținătoare la momentul emiterii deciziei de restituire și s-a suspendat judecată cauzei până la soluționarea excepției de nelegalitate.

Prin Sentința civilă nr. 1209 din 4 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de nelegalitate și a constatat nelegalitatea prevederilor art. 10 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, referitoare la valoarea minimă a construcției. Prin decizia nr. 2985 din 13 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 1209 din 04 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 singura condiție de stabilire a despăgubirilor este valoarea de piață a construcției respective, în vreme ce prin art. 10.5 din H.G. nr. 250/2007 a fost adăugată condiției prevăzute de Legea nr. 10/2001 o nouă condiție privitoare la limita minimă a despăgubirilor și anume, nu mai mică decât valoarea contabilă a construcției.

Hotărârile de guvern stabilesc însă numai modul în care legile vor fi efectiv puse în aplicare sau alte aspecte organizatorice privind implementarea acestora, neputând completa și nici modifica o normă cu forță juridică superioară, cum este legea organică.

Așa fiind, nici H.G. nr. 250/2007 nu poate să prevadă condiții noi, suplimentare în funcție de care se stabilesc despăgubirile potrivit art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât nici această hotărâre de guvern nu se poate substitui legii organice și nu poate modifica conținutul acesteia și implicit nici voința legiuitorului".

Curtea de Apel a reținut că singurul criteriu de stabilire a valorii de despăgubire îl reprezintă valoarea de piață a construcțiilor, conform art. 10 alin. (5) din Legea 10/2001.

Având în vedere că valoarea de piață a construcțiilor aparținând unității deținătoare SC K. SA este "0", acestea îndeplinind condițiile casării, în sarcina recurenților reclamanți nu subzistă obligația de plată a nici unei despăgubiri către intimata pârâtă.

Având în vedere soluția pronunțată în Dosarul nr. x/2010 cu privire la care s-a considerat că are o strânsă legătură cu soluția care urmează a se pronunța în prezentul dosar, Curtea a constatat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că valoarea de piață a construcțiilor aparținând unității deținătoare SC K. SA este zero, aceste construcții îndeplinind condițiile casării.

Deci motivul pentru care s-a înlăturat măsura condiționării restituirii imobilului de achitare a sumei de 926.080 RON (valoarea contabilă de înregistrare a construcțiilor în activul patrimonial al SC K. SA) este acela că valoarea de piață a acestei construcții este "0", așa cum a reieșit din toate probele administrate și că nu subzistă în sarcina persoanelor fizice nicio obligație de plată a vreunei despăgubiri către această societate.

2.1. Motive

Reclamanta SC K. SA a declarat recurs prin care a formulat următoarele critici:

Hotărârea este lipsită de temei legal și a fast dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.)

În fapt, societatea K. SA a chemat în judecată intimații solicitând achitarea sumei de 926.080 RON în baza următoarelor documente:

- Decizia nr. 1214 din 25 iunie 2009 emisă de K. S.A., prin care se restituie construcțiile și terenul cu condiția achitării unei despăgubiri reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcțiilor la momentul emiterii deciziei, și anume suma de 926.080 RON

- Sentința civilă nr. 129 din 10 februarie 2004 care obliga societatea K. SA să emită "decizie de restituire cu privire la terenul de 26,7 ha din comuna 23 august, județ Constanța, identificat conform raport de expertiza și a construcțiilor cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001".

În ceea ce privește Sentința 129/2004, aceasta reprezintă fundamentul Deciziei 1214/2009. Este o sentință civilă irevocabilă pronunțată de Tribunalul București care arată ca trebuie emisă o "decizie de restituire cu privire la terenul de 26,7 ha din comuna 23 august, județ Constanta, identificat conform raport de expertiza și a construcțiilor cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001". Prin precizarea articolului din Normele metodologice instanta a obligat la respectarea unei conduite în stabilirea despăgubirilor și, cunoscând prevederile de la acel moment ale art. 10.5 din Normele Metodologice, a stabilit implicit care va fi procedura ce trebuie urmata.

Sentința nr. 129/2004 se bucura de puterea de lucru judecat, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat prin această hotărâre nu trebuie sa fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Sentința 129 a fost emisa în anul 2004 și a devenit irevocabilă în anul 2006 înainte de apariția Hotărârii de Guvern nr. 250/2007 ce conținea articolul declarat nelegal.

La momentul emiterii Sentinței 129/2004 instanta nu a precizat concret numărul și data actului normativ prin care s-au aprobat normele metodologice. Însă acest aspect a fost acoperit de decizia nr. 3412/31 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie prin care a fost respins recursul societății și în urma căreia sentința 129 a devenit irevocabilă.

Decizia nr. 3412/2006 precizează clar în considerente că s-au luat în considerare Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Practic, societatea a emis Decizia 1214 din 25 iunie 2009 în baza unei sentințe definitive și irevocabile care trebuie luată în considerare ca atare, iar această sentință coroborată cu decizia 3412/2006 a stabilit cu putere de lucru judecat că se vor aplica prevederile art. 10.5 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Plecând de la aceste aspecte este evident că, pentru emiterea deciziei 1214/2009, societatea a aplicat cu strictețe exact ceea ce s-a hotărât cu putere de lucru judecat, respectiv:

- Sentința civilă nr. 129 din 10 februarie 2004, care obligă societatea K. S.A. să emită "decizie de restituire cu privire la terenul de 26,7 ha din comuna 23 august, județ Constanta, identificat conform raport de expertiza și a construcțiilor cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001"

- Sentința 129/2004 care impune aplicarea art. 10 pct. 5 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001;

- Decizia nr. 3412 din 31 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care precizează clar în considerente că s-au avut în vedere Normele metodologice ale Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În concret, recurenta a respectat întocmai obligațiile institute în sarcina sa atât de normele legale, cât și de Hotărârea nr. 129/2004.

Instanța a suspendat judecarea Dosarului x/2012 considerând că soluționarea litigiului depinde în totalitate de hotărârea ce se va pronunța de către Curtea de Apel București în Dosarul x/2010. Însă Hotărârea nr. 213R din 3 mai 2018 emisă în Dosarul x/2010 stabilește că "Anulează în parte decizia nr. 1214/25 iunie 2009 emisă de pârâtă în ceea ce privește condiționarea restituirii imobilului de achitarea sumei de 926.080 RON, reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcțiilor în activul patrimonial al SC K. SA. Menține dispoziția din sentință privind obligarea pârâtei la comunicarea Deciziei nr. 1214 din 25 iunie 2009 către fiecare dintre reclamanți".

În mod evident din redactarea dispozitivului Decizie 213R/2018 reiese că instanța a anulat decizia societății exclusiv în ceea ce privește relația de "condiționare a restituirii imobilului de achitarea sumei ..." fără să menționeze în dispozitiv ce se întâmplă cu obligația de plată în sine.

În această situație, în Decizia civilă 1193A/2018 instanta a inventat o logică juridică care să lege considerentele din Decizia 213R cu dispozitivul aceleași hotărâri, arătând că "Deci motivul pentru care s-a înlăturat măsura condiționării este acela că valoarea construcției este 0".

Scopul a fost conformarea argumentației cu soluțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a arătat, în mod constant, că "beneficiază de putere de lucru judecat și considerentele unei hotărâri judecătorești care constituie susținerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta, doctrina statuând că aceste considerente reprezintă considerente decisive".

Instanta trebuia să observe că puterea de lucru judecat se rezumă la dispozitivul deciziei 213R, iar considerentele nu pot beneficia de această putere cât timp nu susțin dispozitivul ci nu fac decât să schimbe în totalitate sensul deciziei prin extinderea soluției de anulare și asupra altor aspecte.

2.2. Analiza recursului

Analizând legalitatea hotărârii instanței de apel, prin prisma criticilor formulate de către recurentă, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

În opinia recurentei, instanța de apel a apreciat greșit puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 213R/2018 pentru că a acordat această valoare nu doar dispozitivului hotărârii, ci și considerentelor.

Verificând situația de fapt și de drept din dosar, instanța de recurs constată că, dimpotrivă, instanța superioară de fond a ținut cont în mod corect de cele statuate prin hotărârea pronunțată în procesul în raport cu care s-a și dispus suspendarea judecății, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, obiectul prezentului litigiu îl reprezintă obligarea pârâților la plata sumei de 926.080 RON, având în vedere că prin Sentința civilă nr. 129/2004 a Tribunalului București, SC K. SA a fost obligată să emită decizie de restituire a terenului în suprafață de 26,7 ha, cu respectarea art. 10 pct. 5 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Conform art. 10.5 din Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, în cazul în care pe terenul notificat se află edificate construcții care nu mai sunt necesare unității deținătoare, se poate dispune restituirea și a terenului aferent acestora dacă persoana îndreptățită achită unității deținătoare o despăgubire reprezentând valoarea de piață a construcției respective, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Despăgubirea aferentă construcției se stabilește de unitatea deținătoare pe baza unei expertize extrajudiciare dispuse de aceasta. În toate cazurile această despăgubire nu poate fi mai mică decât valoarea contabilă de înregistrare a construcției în activul patrimonial al unității deținătoare la momentul emiterii deciziei de restituire. Oportunitatea aplicării acestei măsuri revine exclusiv unității deținătoare.

În respectarea Sentinței civile nr. 129/2004, SC K. SA a emis Decizia nr. 1214/2009 prin care a dispus restituirea terenului și a construcțiilor aferente, condiționat de achitarea de către persoanele îndreptățite a sumei de 926.080 RON reprezentând valoarea contabilă de înregistrare a construcțiilor în activul patrimonial al societății la momentul emiterii acestei decizii.

Pe parcursul judecării apelului, instanța a suspendat judecata căii de atac până la soluționarea procesului în care s-a cerut anularea parțială a Deciziei nr. 1214/2009 în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor în valoare de 926.080 RON. Acest proces s-a finalizat prin Decizia civilă nr. 213R/2018 care a anulat în parte Decizia nr. 1214/2009 în ceea ce privește condiționarea restituirii imobilului de achitarea sumei de 926.080 RON.

Curtea de Apel București, care a pronunțat decizia în prezent recurată, a ținut cont de puterea de lucru judecat a hotărârii sus-menționate atunci când a schimbat în parte sentința apelată și a respins obligarea la plata sumei de 926.080 RON, astfel cum s-a stabilit prin chiar dispozitivul Deciziei nr. 213R/2018. Împrejurarea că instanța de apel a preluat în considerentele propriei hotărâri argumente din considerentele deciziei reținute cu putere de lucru judecat, nu face ca hotărârea să fie nelegală, ci dimpotrivă să fie susținută de o motivare temeinică.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a considerat că aspectele invocate prin motivele de recurs nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Cât privește cheltuielile de judecată, s-a considerat că se impune reducerea onorariului avocatului intimaților-pârâți, în respectarea cerințelor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., suma de 9.400 RON fiind nepotrivit de mare în raport cu munca îndeplinită de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC K. SA împotriva Deciziei civile nr. 1193 A din 18 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă SC K. SA la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 247 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.

GGC - LM