ÎCCJ, Decizia nr. 121/2018

Asupra contestației în anulare de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 87 din 23 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători în dosarul nr. x/2017, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de A., prin mandatar B., împotriva Deciziei nr. 1131 din 23 iunie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2017.

Instanța a reținut, în esență, că, în raport cu circumstanțele cauzei, soluția se impune, deoarece cele două hotărâri pretins potrivnice au fost pronunțate în același litigiu, ca urmare a exercitării căilor de atac, astfel încât nu este îndeplinită cerința de admisibilitate prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul ca hotărârile să fie pronunțate în cauze diferite, în privința cărora să existe tripla identitate - părți, cauză, obiect - pentru a fi examinată respectarea autorității de lucru judecat.

Împotriva deciziei menționate, au formulat contestație în anulare contestatorii B. și A., invocând în drept dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 și 4, coroborat cu art. 504 alin. (2) din C. proc. civ.

După expunerea punctuală a unor dispoziții din Constituția României, precum și din C. proc. civ., considerate relevante, a obiectului și a istoricului cauzei, contestatorii au formulat o serie de critici de nelegalitate, atât în privința deciziei atacate, precum și a hotărârii instanței de revizuire.

Cu referire la procedura de filtru parcursă în temeiul art. 493 din C. proc. civ. la Înalta Curte de Casație și Justiție, contestatorii au susținut, în esență, în primul rând, din perspectiva dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., că, deși prin încheierea din ședința completului de filtru din 26 martie 2018, în acord cu concluziile raportului întocmit în cauză, s-a respins excepția inadmisibilității și s-a admis în principiu recursul, instanța a ignorat aceste aspecte, și a respins, totuși, recursul, soluția fiind nelegală.

În același context, s-a apreciat că: sintagma "hotărâri potențial potrivnice", utilizată în hotărârea atacată, este lipsită de suport legal; s-au ignorat dispozițiile art. 430 din C. proc. civ., invocate în punctul de vedere la raport; nu s-a făcut nicio referire la Decizia nr. 608/2006 a Curții de Apel Oradea și s-a solicitat să se "indice" la Curtea Constituțională dacă există practică judiciară unitară la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care, două complete ale instanței au judecat aceeași pricină prin prisma a două temeiuri diferite, respectiv, Legea nr. 10/2001 și Decretul nr. 167/1958.

Din perspectiva dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorii au învederat că erorile materiale constau în "disprețul" articolelor citate din Constituție, care au fost menționate atât în preambulul contestației în anulare de față, cât și în recurs și în punctul de vedere la raport și care garantează drepturi fundamentale, imprescriptibile, respectiv dreptul de proprietate, dreptul la moștenire și la creanțele asupra statului.

În ceea ce privește art. 503 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ., s-a susținut nemotivarea în drept și s-a solicitat să se sesizeze Curtea Constituțională, care să se pronunțe asupra "opiniilor" diferite ale Înaltei Curți, privind constituționalitatea "revizuirii", "autorității de lucru judecat", efectelor lucrului judecat și să decidă care dintre hotărârile pronunțate în cauză și invocate au autoritate de lucru judecat și care sunt potrivnice.

Intimatul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice - D.G.R.F.P. Timișoara - A.J.F.P. Arad a depus întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea contestației în anulare pendinte, apreciind că motivele invocate de contestatori nu se regăsesc printre cazurile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 din C. proc. civ., anterior analizării oricăror alte chestiuni sau cereri, Înalta Curte trebuie să examineze admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.

Analizând contestația în anulare în condițiile art. 508 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibilă, pentru considerentele ce succedă.

Potrivit art. 129 din Constituția României, "împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii".

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de dispozițiile art. 503 din C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) din C. proc. civ., invocate în speță:

"Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

În ceea ce privește primul temei legal (punctul 2 al textului legal anterior citat) pe care contestatorii și-au fundamentat explicit cererea dedusă judecății, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea contestației în anulare în această ipoteză normativă.

În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greșeală materială" a fost analizată prin opoziție cu greșeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural sau situații în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului.

Raportat la definiția erorii materiale, astfel cum a fost configurată în practica judiciară, trebuie insistat asupra faptului că această eroare trebuie să fie una de fapt, nu de drept, să privească aspecte formale ale judecății și să fi fost hotărâtoare în pronunțarea soluției.

În speță, însă, nu se poate reține că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, aceasta rezultând din pretinsa ignorare a unor dispoziții constituționale invocate de părți prin diverse acte procesuale, chestiunea incidenței unor norme, fie ele și constituționale, neputând constitui o "greșeală materială", ci, eventual, o greșeală de judecată, a cărei examinare, însă, ar presupune o rejudecare a fondului.

Cum, pe calea contestației în anulare, nu pot fi remediate eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, sau de interpretare și aplicare, ori de neaplicare a unor dispoziții legale, această chestiune nu poate fi invocată ca temei al contestației în anulare.

În cazul concret dedus judecății, contestatorii nu invocă în fapt o "greșeală materială", adică o eroare evidentă, legată de aspecte formale ale judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a stabilit cadrul legal aplicabil speței.

Sub acest aspect, este de observat că motivele contestației în anulare nu pot fi valorificate cu consecința schimbării modului de judecată al instanței de recurs, în speță, nefiind identificate elemente care să conducă la evidențierea unei greșeli materiale, cum, în mod nejustificat și fără suport legal, susțin autorii.

Din motivele redate de contestatori, rezultă că, în realitate, aceștia aduc critici referitoare la modul de judecată al instanței de recurs, aspecte ce nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.

Conchizând, Înalta Curte reține că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: hotărârile pronunțate în cauzele Mitrea împotriva României/2008, Stanca Popescu împotriva României/2009).

De asemenea, în baza dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., se poate tinde la anularea unei hotărâri definitive nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută, ci doar pentru că s-a omis a se analiza un motiv de casare.

Dacă instanța a examinat, a analizat dar nu și-a însușit motivul de recurs, contestația nu poate fi primită. În același timp, neexaminarea tuturor argumentelor folosite pentru susținerea unui motiv de recurs ori gruparea argumentelor și cercetarea lor în bloc nu poate fi invocată în calea extraordinară de atac.

Or, în speță, nu s-a menționat niciun motiv de recurs, a cărei analizare să fi fost omisă.

Examinarea motivelor de anulare expuse de contestatori relevă faptul că acestea vizează, pe de o parte, modul de soluționare a fondului raportului juridic litigios, cu referire la condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire formulate și, pe de altă parte, pretinsa ignorare a actelor procedurale prin care, în cadrul procedurii de filtru, s-a stabilit doar admisibilitatea în principiu a recursului, ce reprezintă aspecte de judecată, iar nu necercetarea unei critici din recurs care să se fi circumscris soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire.

În realitate, prin decizia atacată, instanța de recurs a analizat detaliat criticile expuse de recurentă prin reprezentant, și a prezentat pe larg argumentele de fapt și de drept pe baza cărora și-a format convingerea, respingând cu o motivare convingătoare susținerile subsumate singurului motivului de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. Astfel, netemeinicia tuturor susținerilor din recurs, care se pretinde că nu ar fi fost menționate expres de instanță decurge, implicit, din logica argumentației oferite în sprijinul soluției pronunțate.

În atare situație, motivele invocate nu se încadrează în ipoteza art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Nici în privința ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 4 și art. 504 alin. (2) din C. proc. civ., invocate pur formal de către contestatori, nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate, normele legale menționate vizând situații străine speței, anume, existența mai multor recursuri și respectiv, existența unui motiv invocat prin cererea de recurs, pe care instanța să-l fi respins pentru că avea nevoie de verificări de fapt incompatibile cu recursul sau cazul în care recursul, fără vina părții, să fi fost respins fără a fi cercetat în fond.

Așa fiind, încercarea contestatorilor de a determina o reluare a judecății de fond, nu se poate realiza, nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

De altminteri, și Curtea de la Strasbourg, în cauza Sebastian Taub contra România, Hotărârea din 12 octombrie 2006, a decis că:

"admiterea contestației în anulare, cale extraordinară de atac, constituie un argument suplimentar în sensul încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1" și a continuat "Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză", în același sens fiind și Riabykh contra Rusia, nr. 52854/1999, C. S.A. contra României, Hotărârea din 1 martie 2006; Bărcănescu contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2006.

În consecință, având în vedere neîncadrarea în motivele prevăzute de lege a considerentelor expuse de către contestatori, se va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare dedusă judecății, astfel încât nu se mai impune examinarea altor cereri sau susțineri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorii B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 87 din 23 aprilie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2018.

Procesat de GGC - CL