ÎCCJ, Decizia nr. 71/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 7 septembrie 2016, sub nr. x/2/2016, revizuenta A. a solicitat, în contradictoriu cu intimații SC B. SRL și Municipiul București, prin primarul general, revizuirea Deciziei civile nr. 455/2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 1 din 9 ianuarie 2017, a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată în baza art. 509 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 din C. proc. civ. de revizuenta A. împotriva Deciziei civile nr. 455A/16 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanței supreme la data de 9 februarie 2017.

În motivarea cererii de revizuire, întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuenta A. a invocat următoarele:

În dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, respectiv în dosarul nr. x/2011 al aceleiași instanțe, finalizate cu deciziile pretins a fi contradictorii, curtea de apel a soluționat, în mod diferit, apelurile exercitate în cauză.

Prin urmare, a apreciat că Decizia civilă nr. 395/2012, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2011 este, sub acest aspect, contradictorie cu Decizia civilă nr. 455A/2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2014.

Imobilul în litigiu se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001. Prin urmare, acesta nu mai poate fi restituit pe calea dreptului comun, iar invocarea nulității actelor juridice încheiate cu privire la acest imobil nu se poate face decât în condițiile legii speciale.

Pentru aceste motive, apreciază că se impune admiterea cererii de revizuire și, pe cale de consecință, modificarea, în tot, a Deciziei civile nr. 455A/2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și menținerea, ca temeinică și legală, a Sentinței civile nr. 65/2015, pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/2014.

1.2. Soluția instanței de revizuire

Prin Decizia nr. 1.648 din 25 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei civile nr. 455/A din 16 iunie 2016, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și s-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de revizuenta A.

Cu privire la cererea de revizuire, Înalta Curte a reținut, din perspectiva îndeplinirii condiției triplei identități de părți, obiect și cauză, în esență, că deși, privite comparativ, cele două litigii s-au purtat între aceleași părți, totuși obiectul și cauza juridică ale acestora sunt diferite.

Pe de altă parte, Înalta Curte a reținut că demersul juridic în discuție a fost promovat ca urmare a nemulțumirii revizuentei A. cu privire la modul diferit prin care curtea de apel a soluționat apelurile exercitate în cele două dosare, finalizate cu hotărârile judecătorești pretins a fi contradictorii, respectiv pentru pretinsa aplicare și interpretare greșită de către instanțe a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii.

Or, instanța investită cu soluționarea unei cereri de revizuire, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 509 pct. 8 din C. proc. civ., nu poate exercita un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor considerate a fi potrivnice, așa cum, de fapt, se solicită prin motivele de revizuire invocate, și nici nu are menirea de a aprecia care dintre hotărârile considerate potrivnice conține soluția corectă.

Împotriva deciziei instanței de revizuire, a declarat recurs, în temeiul prevederilor art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., revizuenta A., solicitând admiterea recursului, anularea hotărârii atacate și admiterea cererii de revizuire astfel cum a fost formulată.

Fără a se critica în mod explicit hotărârea atacată din perspectiva vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., în motivare, s-a menționat, în esență, că, secția I civilă, a apreciat greșit că nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fiind considerată demonstrată existența autorității de lucru judecat a deciziei Curții de Apel București.

Cu referire la opinia exprimată în doctrină, în sensul că, atât acțiunea în revendicare imobiliară, cât și acțiunea în constatarea nulității actului juridic sunt acțiuni în realizarea dreptului, autoarea recursului a susținut că se poate stabili existența identității de obiect și cauză între cele două litigii, deoarece, în dosarul nr. x/2011, obiectul l-a constituit acțiunea în revendicare a imobilului situat în București, str. Culmea Veche, nr. 5, etaj 1, ap. 4, sector 3, cu trimitere la anularea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului menționat, temeiul invocat în drept fiind Legea nr. 10/2001, iar, în dosarul nr. x/2014, obiectul a fost constatarea preluării fără titlu valabil, de către Statul Român, a aceluiași imobil și constatarea nulității absolute a respectivului contract de vânzare-cumpărare, temeiul fiind tot Legea nr. 10/2001.

S-a subliniat că, în al doilea litigiu, finalizat cu Decizia nr. 455A/2016, fusese invocată autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, însă, instanța a omis să o analizeze și că cele două soluții sunt potrivnice, fiind dovedită incidența cazului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, raportat la prevederile art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., prin încheierea din data de 12 martie 2018, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează.

Deși recursul nu este întemeiat pe dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., fără a se fi indicat în mod explicit vreunul dintre cazurile de casare reglementate de textul legal specificat, criticile de nelegalitate formulate, ce vizează, în realitate, încălcarea dispozițiilor procedurale privind admisibilitatea cererii de revizuire, vor fi examinate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (5) din codul menționat.

Nu se poate constata, însă, nelegalitatea modului în care instanța de revizuire a interpretat dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., incidente în speță, modul de stabilire a situației de fapt și dezlegarea dată cererii de revizuire fiind în concordanță cu textul legal menționat.

În conformitate cu prevederile art. 509 alin. (l) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Rațiunea reglementării remediului juridic prevăzut de textul menționat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorității lucrului judecat, când instanțele au dat soluții contrare, în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, situație în care, executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația anormală creată de existența hotărârilor potrivnice nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul menționat.

În ceea ce privește existența condițiilor de admisibilitate a cererii de revizuire formulate de revizuenta A., în cadrul controlului exercitat pe calea recursului, se constată că Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de revizuire, a stabilit în mod just faptul că acestea nu sunt îndeplinite, caracterul inadmisibil al cererii de revizuire în speță fiind corect dedus din lipsa condițiilor privitoare la identitatea de obiect și de cauză în privința hotărârilor pretins potrivnice, indicate de revizuentă.

Susținerea recurentei, în sensul că respectivele hotărâri ar îndeplini totuși condițiile menționate este contrazisă de actele dosarului.

Astfel, una dintre pricini a avut drept obiect constatarea preluării fără titlu valabil, de către Statul Român, a imobilului situat în București, sector 3, respectiv constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x din 20 august 2003, încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, între pârâta A., în calitate de cumpărătoare, și SC C. S.A., ca reprezentant al Statului Român, în calitate de vânzătoare, iar cealaltă a vizat un alt obiect, anume: acțiunea în revendicare cu privire la imobilul situat în București, sector 3.

Din perspectiva cauzei juridice și a temeiurilor de drept invocate în promovarea celor două acțiuni, s-a constatat în mod corect că nemulțumirea reclamantei SC B. SRL, care a determinat sesizarea instanțelor judecătorești, a fost generată de situații de fapt reglementate distinct prin acte normative. Astfel, acțiunea ce a făcut obiectul unui litigiu a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv pe dispozițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 112/1995, în timp ce acțiunea ce a format obiectul celuilalt litigiu a fost întemeiată pe dispozițiile art. 481 din C. civ.

Având în vedere această lipsă evidentă de identitate, susținerea recurentei, în sensul că, în doctrină, atât acțiunea în revendicare, cât și acțiunea în constatarea nulității actului juridic sunt considerate acțiuni în realizarea dreptului, nu are semnificația acordată de autoare și nu poate atrage nelegalitatea hotărârii atacate.

În ceea ce privește efectul pozitiv al lucrului judecat, la care face referire autoarea recursului, trebuie menționat că acesta se manifestă ca prezumție, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părți, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluție, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit în a doua hotărâre.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Pe de o parte, însă, se reține că prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate.

În cauză, se constată că, în soluționarea acțiunii în revendicare, ce a format obiectul primului litigiu, nu s-a efectuat o comparare a titlurilor părților, în care să se fi stabilit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. x din 20 august 2003 (titlul pârâtei), ci s-a reținut că reclamanta nu avea un bun actual care să confere temei acțiunii în revendicare, ci doar un drept la despăgubiri în baza legii speciale de reparație.

În atare situație, nu se poate reține efectul pozitiv al lucrului judecat care să se fi impus în al doilea proces, și care să aibă legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Pe de altă parte, împrejurarea că instanța învestită cu al doilea litigiu nu ar fi dat eficiență prezumției lucrului judecat, ce ar putea constitui, eventual, o greșeală de judecată, nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii.

Instanța competentă să se pronunțe asupra revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (l) pct. 8 din C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situații, privitoare la raționamente jurisdicționale sau la soluții pretins eronate (prin raportare, de exemplu, la o decizie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii) este exclusă, în raport cu dispozițiile procedurale incidente și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

În concluzie, se reține că nu sunt îndeplinite cerințele textului legal invocat.

În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate și întrucât argumentele recurentei, formulate prin motivele de recurs, nu sunt întemeiate, în baza art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva Deciziei nr. 1.648 din 25 octombrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 aprilie 2018.

Procesat de GGC - ED