ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 779/2019

HOTĂRÂRE

04.04.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 779/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 4 aprilie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018, reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iași a chemat in judecata pe pârâtul A. ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 861,34 RON reprezentând avans necuvenit pe luna ianuarie 2017 in suma de 749 RON, contravaloare tichete de masa necuvenite in valoare de 18,82 RON, contravaloare echipament de protectie pentru perioada neutilizata in valoare de 93,52 RON.

In fapt, paratul a fost salariatul Depoului Iasi, având funcția de mecanic locomotivă/automotor pana la data de 06.03.2017, data la care i s-a aplicat sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de munca.

In drept, au fost invocate dispozițiile art. 254 și 256 Codul Muncii.

Prin sentința civilă nr. 1441/2018 din data de 8 octombrie 2018, Tribunalul Iași, secția I civilă a admis excepția necompetentei teritoriale si, in consecință, a declinat în favoarea Tribunalului București competenta de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București în contradictoriu cu pârâtul A..

În fundamentarea acestei sentințe, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Potrivit disp. art. 269 alin. (1) Codul muncii și disp. art. 210 din Legea nr. 62/2011, în ceea ce privește conflictele de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul/reședința/sediul sau locul de muncă reclamantul.

Având în vedere dispozitiile legale citate, precum și faptul că sediul reclamantei este în Municipiul București, instanța a constatat că Tribunalul București este instanța competentă în soluționarea prezentei cauze.

Instanța a reținut că, în determinarea instanței competente în soluționarea cauzei, nu prezintă relevanță faptul că acțiunea introductivă a fost formulată de reclamanta Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iași, sucursală al cărei sediu este în municipiul Iași. În stabilirea instanței competente, trebuie avut în vedere sediul/domiciliul reclamantului, și nu sediul procedural ales sau sediul reprezentantului reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 778 din 12 februarie 2019 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetentei teritoriale a instanței; a declinat competenta de soluționare a cauzei formulate de reclamanta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CFR CĂLĂTORI S.A. BUCUREȘTI-SUCURSALA REGIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI IAȘI în contradictoriu cu pârâtul A. in favoarea Tribunalului Iași; a constatat ivit conflictul negativ de competenta și, în baza art. 134 din NCPCivila, a suspendat judecarea cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Inalta Curte de Casatie si Justitie in vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut, în esență următoarele:

Din dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social rezultă că, în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială este exclusivă, fiind determinată de domiciliul reclamantului sau de cel al locului de muncă.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că acțiunea a fost formulată de către Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iași a Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, aceasta fiind semnată de către directorul acesteia si aplicata ștampila acestei instituții.

Instanța inițial învestită, fara sa solicite precizari reclamantei, in pofida formularii expres a cererii de către Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iași a Societații Naționale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, in titulatura reclamantului neexistând mențiunea Societații Naționale de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București prin Sucursala, a retinut neintemeiat ca cererea a fost formulata de catre Societatea Naționala de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, si, raportându-se la sediul acesteia, a declinat competenta acestei instanțe.

A reținut instanța că, raportat la persoana care deține calitatea de reclamanta în cauza, instanța competentă potrivit legii să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul Iași, având în vedere că sediul reclamantei este situat în Iași, jud. Iași.

Instanța a reținut că, în același sens s-a pronunțat ICCJ in dosarul nr. x/2018, prin decizia nr. 3255/27.09.2018 asupra conflictului negativ de competență, dintre aceleași instanțe, intr-o speță similară, reținând, în esență, că, prin dispozițiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, a reținut instanța supremă, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Totodată, dispozițiilor art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele: "Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Prin dispozițiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care fac referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către angajator, respectiv o acțiune în răspundere patrimonială constând în recuperarea de la salariat a sumei de 861,34 RON reprezentând avans necuvenit pe luna ianuarie 2017 in suma de 749 RON, contravaloare tichete de masa necuvenite in valoare de 18,82 RON, contravaloare echipament de protectie pentru perioada neutilizata in valoare de 93,52 RON și că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul societății reclamante Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iași se află în localitatea Iași, str. x, corp B, județul Iași.

Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. București, prin Sucursala Regionala de Transport Feroviar de Călători Iași, care are sediul în municipiul Iași, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Iași, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă să soluționeze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menționat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție de sediul principal al reclamantului, în condițiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Având în vedere că municipiul Iași, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Iași, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, secția I civilă.