ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 256/2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 05 octombrie 2016, sub nr. x/2016, un număr de 44 reclamanți, între care, și reclamantul A. au chemat în judecată pe pârâții Spitalul E. Bacău, Policlinica F. Bacău, Spitalul G. Moinești, B., Spitalul H. Comănești, I. Slănic Moldova, Spitalul C., Spitalul J. Podu-Turcului, Spitalul K. Buhuși și SC D. SA, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că activitatea desfășurată de reclamanți în funcția de tehnicieni dentari la unitățile sanitare menționate se încadrează în grupa a II-a - condiții deosebite, în procent de 100%.

În ședința publică din data de 25 septembrie 2017, din oficiu, instanța a invocat și a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale absolute cu privire la acțiunea promovată de reclamantul A., precum și necesitatea disjungerii acesteia, cu consecința formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2018, în care a rămas în pronunțare asupra excepției invocate.

Prin Sentința civilă nr. 973/D/2017, pronunțată la data de 20 noiembrie 2017, în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bacău, secția I civilă, a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul E. Bacău, în favoarea Tribunalului Iași.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, că, astfel cum se arată în cererea de chemare în judecată, domiciliul reclamantului este în Municipiul Iași și, având în vedere dispozițiile art. 269 C. muncii și ale Legii nr. 62/2011, art. 62, precum și faptul că reclamantul nu mai este angajat al Spitalului E. Bacău, a admis excepția și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă, la data de 19.01.2018, sub nr. x/2018.

În ședința publică din 28 martie 2018, în raport cu dispozițiile art. 269 alin. (3) din C. muncii, instanța a pus în discuția părților excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Iași în soluționarea cauzei, și a reținut cauza în pronunțare pe excepția invocată.

Tribunalul Iași, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 706/2018, pronunțată la data de 18 aprilie 2018, în Dosarul nr. x/2018, a admis excepția necompetenței teritoriale și, în consecință: a declinat în favoarea Tribunalului Bacău competența de soluționare a soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul E. Bacău; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

Competența teritorială în litigiile de muncă este alternativă, reclamantul având alegerea între instanțele în a căror circumscripție își are domiciliul, reședința ori locul de muncă, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Însă, în cazul pluralității de reclamanți, art. 269 alin. (3) din C. muncii prevede că "Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Cererea reclamantului a fost formulată în cadrul unei acțiuni unice mai ample, împreună cu alți reclamanți, majoritatea acestora angajați ori foști angajați ai Spitalului E. Bacău, cauza formulării acțiunii fiind identică - constatarea faptului că activitatea de tehnician dentar desfășurate de toți aceștia, la același angajator, se încadrează în grupa a II-a de muncă - condiții deosebite, în procent de 100%.

În acest caz, instanța a reținut că sunt întrunite condițiile coparticipării procesuale active, prevăzute de art. 59 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul prorogării legale de competență și în conformitate cu art. 269 alin. (3) din C. muncii, competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamantul A. aparține Tribunalului Bacău, în favoarea căruia a fost declinată competența.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Bacău și Tribunalul Iași - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Delimitarea atribuțiilor instanțelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenței, materială și teritorială.

Competența materială, privită sub aspectul ei funcțional, stabilește ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanțe - judecătorii, tribunale, curți de apel și Înalta Curte de Casație și Justiție - care desfășoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competența materială determină, în funcție de obiectul, natura și valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluționate numai de anumite categorii de instanțe.

În ceea ce privește competența teritorială, respectiv delimitarea competenței între instanțe de același grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv și norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competență teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepția situațiilor în care au fost instituite norme de competență teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum este definit de dispozițiile art. 1 lit. n) și p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, prin care un număr de 44 reclamanți, între care, și reclamantul A., au solicitat să se constate că activitatea desfășurată de aceștia în funcția de tehnicieni dentari la unitățile sanitare- pârâte se încadrează în grupa a II-a - condiții deosebite, în procent de 100% pentru perioadele lucrate.

Se observă că Tribunalul Bacău a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2016, privind pe reclamantul A., formând dosar nou pentru acesta, cu nr. x/2017.

În acest dosar, cu nr. x/2017, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Bacău a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei, pentru salariatul domiciliat în județul Iași.

În temeiul art. 135 C. proc. civ., analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte va pronunța regulatorul de competență stabilind competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Iași, pentru următoarele considerente:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 44 persoane fizice, care pretind drepturi individuale similare de la unitățile sanitare- pârâte, în calitate de fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanța a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale și formarea celei de față, aceasta își păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competență a Tribunalului Bacău, instanță competentă doar pentru unii dintre reclamanți, respectiv cei care au rămas în Dosarul nr. x/2016.

Conform art. 59 din Noul C. proc. civ., prin care se definește coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.".

Art. 126 alin. (1) Noul C. proc. civ. prevede că: "(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă".

Din coroborarea acestor prevederi, reiese că prorogarea de competență teritorială intervine doar în situația în care între pretențiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speță, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Înalta Curte reține că legătura dintre raporturile juridice deduse judecății trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influențează sau poate să influențeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părților se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecință și asupra celorlalte.

Rezultă, astfel, o interdependență între cereri, care în cauza de față nu există.

Aceasta, deoarece, hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influențeze soluția asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunță asupra problemei de drept deduse judecății, care este aceeași pentru toți reclamanții; aceeași interpretare a legii o poate avea oricare altă instanță dintre cele care ar fi competente teritorial în afara prorogării de competență.

Simple rațiuni de jurisprudență unitară (care nu este izvor de drept) nu justifică păstrarea unor cauze de competența teritorială exclusivă a altor instanțe de către o instanță necompetentă după criteriile legale.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situația în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecății, printr-un proces colectiv, unei singure instanțe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenței de jurisdicție teritorială.

Mai mult, Tribunalul Bacău a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, și că aceasta nu atrage prorogarea de competență teritorială a acestui Tribunal, motiv pentru care, prin încheierea din 25 septembrie 2017 a dispus disjungerea cererii formulate de reclamantul A. și formarea unui nou dosar.

Or, a se considera că în privința cererii formulate de acest reclamant, a operat prorogarea legală de competență în favoarea Tribunalului Bacău, ca efect al formulării acțiunii introductive împreună cu ceilalți 43 de reclamanți, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripția acestei instanțe, ar însemna a se exercita un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseși, măsură definitivă, asupra căreia nu se mai poate reveni, cu atât mai mult într-un regulator de competență.

În ce privește competența de soluționare a cauzei, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

În consecință, în lumina dispozițiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparține tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru situația în care salariatul are calitatea de reclamant.

Așa fiind, față de dispozițiile legale mai sus- arătate și în raport de obiectul cauzei - conflict individual de muncă -, având în vedere faptul că instanța de la domiciliul reclamantului este Tribunalul Iași, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine acestui tribunal.

Înalta Curte reține, de asemenea, că legiuitorul a stabilit, în adevăr, o competență teritorială alternativă în favoarea instanței de la locul de muncă al reclamantului- salariat. Însă, reclamantul nu are locul de muncă în jurisdicția Tribunalului Bacău, întrucât este deja pensionat. Or, legea nu a avut în vedere fostul loc de muncă al reclamantului, ci numai pe cel actual.

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2019.

GGC - GV