ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2299/2019

Ședința publică din data de 5 decembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea introductivă în instanță înregistrată inițial la data de 28.02.2017 sub dosar nr. unic x/2017 al Judecătoriei Carei, jud. Satu Mare, iar ulterior pe rolul Tribunalului Satu Mare sub același nr. unic de dosar, la data de 31.10.2017, în urma declinării competenței materiale de soluționare a cauzei din partea instanței de judecată inițial sesizate, realizată prin sentința civilă nr. 1063/26.09.2017, reclamantul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ-NAPOCA, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, a chemat în judecată pârâtul A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să fie obligat acesta din urmă la plata către reclamant a sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății efective, precum și la plata cumulată a dobânzii legale aferente sumei de mai sus, cu actualizarea acesteia, calculată de la data de 18 ianuarie 2012 și până la data plății efective a debitului, motivând în fapt că, inițial, prin sentința civilă nr. 2231/D/15.10.2010 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2010 (astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 88/30.03.2011 a Curții de Apel Oradea), pârâtul din acel dosar, în speță Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost obligat la plata unor daune morale în cuantum de 100.000 euro către reclamantul din respectivul dosar (același cu pârâtul din prezentul litigiu), în temeiul și în condițiile dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 330/D din 27.11.2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare a fost respinsă excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului, precum și excepția inadmisibilității demersului judiciar al reclamantului și pe aceea a autorității de lucru judecat în cauză a sentinței civile nr. 3676/D/02.11.2012, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2012, excepții invocate de către pârât prin întâmpinarea înregistrată la dosar în data de 20.03.2017.

A fost admisă acțiunea civilă înaintată de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva pârâtului A., și în consecință:

A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamant a sumei de 90.000 euro, echivalent în RON la cursul Băncii Naționale a României din data plății efective, precum și la plata cumulată a dobânzii legale aferente sumei de mai sus, cu actualizarea acesteia, calculată de la data de 18 ianuarie 2012 și până la data plății efective a debitului, fără cheltuieli de judecată nefiind solicitate.

Prin sentința civilă nr. 62/D din 30 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost respinsă cererea formulată de către petentul-pârât A. în contradictoriu cu intimatul-reclamant Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, privind completarea hotărârii judecătorești în temeiul și în condițiile art. 444 C. proc. civ., în speță, a sentinței civile nr. 330/D/27.11.2017, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2017. Fără cheltuieli de judecată pentru intimatul-reclamant, nefiind solicitate, conform dispozițiilor art. 447 partea finală coroborate cu cele ale art. 453 C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 330/D a declarat apel pârâtul A. solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. și în consecință respingerea cererii de chemare în judecată ca nelegală și neîntemeiată.

Prin apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 62/D din 30 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în cauza privind completarea dispozitivului sentinței civile nr. 330/D/2017 în dosar nr. x/2017, pârâtul A. a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate ca fiind nelegală și netemeinică și completarea dispozitivului sentinței civile nr. 330/D/2017 în dosar nr. x/2017 cu privire la aplicarea compensației de către Statul Român, nefiind îndeplinite prevederile art. 1616 și art. 1617 Noul C. civ. și acesta neavând o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Prin decizia civilă nr. 756/A/2018 din 28 iunie 2018, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins ca nefondate apelurile civile introduse de apelantul A. în contradictoriu cu intimatul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE CLUJ NAPOCA prin ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE SATU MARE, împotriva sentinței civile nr. 330/D din 27.11.2017 și a sentinței civile nr. 62/D din 30.03.2018, ambele pronunțate de Tribunalul Satu Mare.

Împotriva deciziei civile nr. 756/A/2018 din 28 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă pârâtul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a susținut, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și cu aplicarea greșită a dreptului material, în cauză fiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., subliniind că este vădit prescrisă creanța reclamantului împotriva sa.

Astfel, a arătat că titlul executoriu, care stă la baza plății solicitate spre restituire în cauză este decizia civilă nr. 88/2011 a Curții de Apel Oradea, suma a cărei restituire se cere în litigiul de față a fost executată în favoarea recurentului, la vremea respectivă creditor, în data de 25.01.2012, iar desființarea titlului executoriu a avut loc în data de 09.07.2012. De la această dată curge termenul de prescripție extinctivă pentru restituirea sumei executate pa baza titlului desființat, în temeiul art. 311 și 379

1

din C. civ. din 1865 în vigoare în 2012 coroborate cu art. 2517, art. 2523 și art. 2525 din C. civ.

Intimatul reclamant, pentru a ascunde consecințele propriei pasivități și depășirea termenului de prescripție extinctivă în cauză, precum și neexercitarea vreunei acțiuni pentru a obține restituirea sumelor executate, invocă, în mod nelegal, data finalizării procesului, și nu data desființării titlului executoriu pus în executare, ca dată de început a prescripției extinctive, cea din urmă variantă fiindu-i mai avantajoasă. Intimatul reclamant a creat aparența unei alte date de început al termenului de prescripție extinctivă decât cel prevăzut de lege, prima instanță și instanța de control judiciar adoptând această susținere.

În susținerea aceluiași motiv de recurs, s-a arătat că acțiunea exercitată de intimatul reclamant nu satisface condițiile acțiunii în repetițiune pentru plată nedatorată și este astfel inadmisibilă.

Astfel, a arătat că în cauză nu a avut loc o plată, ci o executare silită, subliniind că noțiunea de plată implică existența unui transfer de valoare benevolă, așa cum arată art. 1469 din C. civ.

A susținut că nu sunt îndeplinite în cauză condițiile cerute de art. 1341 din C. civ., referitoare la plată, la caracterul nedatorat și cu privire la eroarea asupra plății. Astfel, condiția plății lipsește, din moment ce prevederea art. 1469 C. civ. este în sensul că obligația datorată se stinge prin plată când prestația este executată de bună voie; condiția caracterului nedatorat lipsește, din moment ce decizia civilă nr. 88/2011 a Curții de Apel Oradea a fost definitivă și executorie la data executării; condiția erorii lipsește, pentru că intimatul reclamant știa că datorează debitul, dar a refuzat executarea voluntară din luna iunie a anului 2011; executarea s-a făcut prin poprire, extrasul de cont arată in mențiunile sale ce reprezintă suma executată și face referire la dosarul cu nr. x/2011 al BEJ B..

În aceste condiții, singura acțiune care se putea exercita de către intimatul reclamant era cea pentru reîntoarcerea executării, raportat la dispozițiile art. 379

1

din vechiul C. proc. civ., căreia îi corespund dispozițiile art. 643 din C. proc. civ. în vigoare.

Demersul imperativ stabilit de art. 379

1

C. proc. civ. vechi a fost în mod voit eludat de intimatul reclamant, în considerarea faptului că a expirat termenul de prescripție extinctivă a acțiunii în întoarcerea executării, ce trebuia exercitată până la data de 09.07.2015.

În continuare, s-a mai susținut că cererea accesorie privind plata dobânzilor și actualizarea valorii sumei este admisibilă doar dacă intimatul recurent ar fi de rea-credință, fapt nedovedit.

A arătat, astfel, că hotărârea este greșită cu privire la admiterea cererii accesorii a intimatului reclamant de acordare a dobânzilor și actualizarea sumei din anul 2012, subliniind că recurentul a fost de bună credință, punând în executare o hotărâre legală, definitivă și executorie, apelantul a respectat procedurile legale și prevederile de drept material și procesual. Se invocă din această perspectivă dispozițiile art. 14 din C. civ. cu privire la buna-credință și dispozițiile art. 2503 din C. civ. cu privire la termenul de prescripție aplicabil cererilor accesorii.

Recurentul-pârât a arătat că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în cauză fiind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ., având în vedere că intimatul reclamant a depășit mandatul primit, fiindcă a înaintat o acțiune pentru restituirea plății nedatorate și nu pentru întoarcerea executării, așa cum mandatul dat a prevăzut.

S-a mai susținut că în cauză s-a încălcat autoritatea lucrului judecat, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) punctul 7 din C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că în cauză operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, că demersul juridic anterior al intimatului reclamant, pentru restituirea sumei executate, s-a finalizat cu anularea hotărârii date in sensul restituirii, în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Satu Mare. Cum demersul anterior în restituirea sumei executate a rămas respins, iar demersul anterior are aceeași finalitate cu demersul din prezenta cauză, consideră recurentul că se impune aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

În referire la incidența art. 488 alin. (1) punctul 8 al C. proc. civ., recurentul-pârât a mai precizat că în cauză nu se poate reține compensarea legală, întrucât cele două părți nu au câte un titlu unul împotriva celuilalt, subliniind, totodată, că prin instituția compensării în mod greșit se dorește susținerea plății nedatorate.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca nelegală și neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea înregistrată la 24 septembrie 2018, intimata-reclamantă a invocat, cu titlu preliminar, inadmisibilitatea recursului, susținând, în esență, că recursul declarat este inform din punct de vedere procedural și nu satisface rigorile legale pentru validarea sa; față de art. 457 C. proc. civ. și ținând seama de faptul ca decizia recurată este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă a fi atacată cu recurs, în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., s-a solicitat respingerea ca inadmisibil a recursului.

Pe fond, a solicitat, în esență, respingerea căii de atac promovata si menținerea in tot ca temeinica si legala a deciziei civile recurate, arătând că, prin motivele de recurs, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 si pct,8 C. proc. civ., toate criticile de nelegalitate și netemeinicie ale părții adverse nu au un fundament real, toate aspectele invocate nu se circumscriu stării factuale propriu zise, concrete, prin prisma fiecărui indice caracteristic.

Prin răspunsul la întâmpinare din 15 octombrie 2018 recurentul-pârât a solicitat, în sinteză, respingerea excepției inadmisibilității și a apărărilor formulate de intimata-reclamantă, ca neîntemeiate, cu consecința admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților.

La 4 februarie 2019, recurentul a depus punct de vedere prin care a arătat că este de acord cu concluziile raportului, aducând, totodată, la cunoștința instanței că a achitat taxa judiciară de timbru.

Prin încheierea din 16 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 5 decembrie 2019, pentru judecata recursului.

La 2 și 4 decembrie 2019, recurentul a depus note de ședință, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, în urma rejudecării, respingerea cererii de chemare în judecată înaintată de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, reține că, în condițiile în care recursul a fost admis în principiu, chestiunea privind inadmisibilitatea recursului a fost depășită, impunându-se analizarea pe fond a cererii de recurs, avându-se în vedere că în speță este vorba despre un litigiu evaluabil în bani.

Analizând recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 756/A/2018 din 28 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, raportat la temeiurile juridice invocate și motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Critica recurentului-pârât în sensul că intimatul-reclamant a depășit mandatul primit, fiindcă a înaintat o acțiune pentru restituirea plății nedatorate și nu pentru întoarcerea executării, așa cum mandatul dat a prevăzut, nu poate fi analizată în acest stadiu procesual, având în vedere că problema care se pune este una de probațiune, soluția depinzând de dovada depășirii limitelor mandatului.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Susținerea recurentului-pârât în sensul că în cauză operează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, că demersul juridic anterior al intimatului reclamant, pentru restituirea sumei executate, s-a finalizat cu anularea hotărârii date in sensul restituirii, în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Satu Mare, și că acest demers, rămas respins, are aceeași finalitate cu demersul din prezenta cauză, nu poate fi privită ca întemeiată.

Potrivit art. 430 C. proc. civ. hotărârea judecătorească prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat.

În speță, nu a existat o statuare a judecătorului cu privire la fondul cauzei, care să fi intrat în autoritatea lucrului judecat, având în vedere că, prin sentința civilă nr. 3676/D/02.11.2012 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul civil nr. x/2012, a fost admisă cererea de revizuire strict pe considerentul existenței a două hotărâri judecătorești contradictorii în cadrul executării silite pornite împotriva aceluiași debitor și că în acest dosar au fost analizate numai aspecte de ordin procedural, așa cum, în mod corect, au reținut ambele instanțe devolutive.

Se cuvine a fi menționat că la data judecării dosarului x/2012 nu putea fi pusă în discuție și analizată problema unei plăți nedatorate în condițiile în care temeiul acesteia s-a născut ulterior, astfel cum se va arăta în continuare.

Ca atare, legal și temeinic a apreciat instanța de apel că nu se poate reține efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, drept pentru care, în speță, nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile recurentului-pârât subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripției extinctive, a excepției de inadmisibilitate, precum și a modului de soluționare a cererii accesorii privind plata dobânzilor și actualizarea valorii sumei, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Se reține că prescripția extinctivă constă în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul de prescripție stabilit de lege, iar termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp stabilit de lege înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept.

Trebuie subliniat că cererea de chemare în judecată este fundamentată pe art. 1341 C. civ., care reglementează instituția juridică a plății nedatorate.

Termenul general de prescripție extinctivă pentru restituirea unei plăți nedatorate este cel reglementat de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani, iar art. 2528 C. civ., care stabilește momentul de la care începe să curgă acest termen, se aplică în mod corespunzător și în cazul plății nedatorate.

Potrivit celor arătate, în cazul unei acțiuni fundamentate pe o plată nedatorată termenul de prescripție extinctivă începe să curgă de la data de la care autorul plății a cunoscut sau trebuia să cunoască că a făcut o plată nedatorată cât și pe cel care are obligația de restituire.

Astfel, în speță, instanța de apel corect a reținut că, la data pronunțării deciziei civile nr. 5150 din 09.07.2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Statul Român nu avea de unde să cunoască care este în concret plata nedatorată, deoarece cuantumul și chiar existența acesteia depindea de soarta deciziei ce urma a se pronunța în urma rejudecării, precum și că abia la data pronunțării deciziei civile nr. 508 din 06.11.2014-A a Curții de Apel Oradea, Statul Român a cunoscut faptul că suma pe care o datorează creditorului A. este de 10.000 euro, așa cum se stabilise anterior prin sentința civilă a Tribunalului Satu Mare, iar diferența de 90.000 euro achitată în plus reprezintă o plată nedatorată.

Prin raportare la data acestei din urmă decizii (6.11.2014) și la termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, reglementat de art. 2517 C. civ., instanța de apel a statuat, în mod legal și temeinic, că cererea de chemare în judecată introdusă la 23.02.2017, nu este prescrisă.

Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul plății nedatorate este cel reglementat de art. 2517 C. civ. și nu de art. 2525 C. civ., care privește prescripția extinctivă a dreptului la acțiune pentru restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic nul sau desființat pentru rezoluțiune și care nu este incident în speță, astfel că raportarea recurentului la acest text de lege nu poate fi susținută cu temei.

Susținerile potrivit cărora acțiunea exercitată de reclamant nu satisface condițiile acțiunii în repetițiune pentru plată nedatorată și este astfel inadmisibilă, precum și că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 1341 din C. civ., referitoare la plată, la caracterul nedatorat și cu privire la eroarea asupra plății nu pot fi primite urmând a fi înlăturate.

Plata nedatorată, ca izvor de obligații, este reglementată de art. 1.341 din C. civ., care stabilește consecințele produse de o plată nedatorată, respectiv cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire; în mod corelativ, cel care primește plata este obligat să restituie o plată care nu i se cuvenea. Dacă cel care a primit plata nu o restituie de bunăvoie, plătitorul are la îndemână acțiunea în repetițiune, regulile aplicabile restituirii fiind prevăzute de art. 1635-1649 C. civ.

Potrivit art. 1635 alin. (1) C. civ., "Restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

În speță, obligația a fost executată în baza unei hotărâri judecătorești definitive, desființate în calea de atac (hotărâre casată cu trimitere spre rejudecare), care și-a pierdut astfel caracterul de titlu executoriu, iar tot ce s-a executat este supus restituirii, așa cum prevăd dispozițiile art. 500 C. proc. civ., conform cărora actele de executare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, iar potrivit art. 1635 alin. (1) teza I C. civ. raportat la art. 1344 din același cod, în mod corect, instanța de apel a statuat că temeiul restituirii prestației nedatorate este legea.

Se constată a fi nefondată și critica recurentului-pârât prin care se afirmă că cererea accesorie privind plata dobânzilor și actualizarea valorii sumei din anul 2012 este admisibilă doar dacă s-ar dovedi că recurentul ar fi de rea-credință, invocându-se dispozițiile art. 14 din C. civ. și art. 2503 din același cod.

Și aceasta, întrucât, potrivit art. 1535 alin. (1) din C. civ.,: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic".

Se observă, așadar, din acest text de lege că dobânda legală se datorează de drept în cazul neplății sumei datorate la termen, împrejurarea că cel care a încasat suma supusă restituirii a fost de bună sau rea credință nu are relevanță în planul consecințelor juridice, acordarea dobânzii nefiind astfel condiționată de atitudinea procesuală a părții de la data punerii în executare a titlului său.

Având în vedere că obligația a fost executată în baza unei hotărâri judecătorești care și-a pierdut caracterul de titlu executoriu, tot ce s-a executat este supus restituirii de la data punerii în executare a titlului, respectiv 18 ianuarie 2012, împreună cu accesoriile sumelor încasate pe nedrept.

Totodată, acordarea dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii se impune pentru a se garanta respectarea principiului potrivit căruia prejudiciul se acoperă integral, inclusiv prin repararea prejudiciului constând în beneficiul de care a fost privat cel păgubit.

În condițiile în care cererea de chemare în judecată introdusă la 23.02.2017, nu este prescrisă, pârâtul fiind obligat să restituie plata care nu i se cuvenea, dispozițiile art. 2503 din C. civ. cu privire la termenul de prescripție aplicabil cererilor accesorii nu pot fi invocate cu temei în speță.

Critica recurentului cu privire la faptul că în cauză nu se poate reține compensarea legală, este nefondată în condițiile în care acțiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1341 C. civ. privind plata nedatorată.

Așa fiind, în temeiul efectului devolutiv al apelului, instanța de control judiciar a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor formulate, reținând situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de particularitățile speței, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței recurentului-pârât, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei civile nr. 756/A/2018 din 28 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2019.