Decizia nr. 2257/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1916/2017 a Tribunalului București

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă la 5 august 2015, sub dosarul nr. x/2014, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice București a chemat în judecată pe pârâtul A., în calitate de fost administrator al societății S.C. B. S.R.L., solicitând atragerea răspunderii personale patrimoniale, în baza art. 138 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 1916 din 6 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice București, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice București, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin încheierea din 7 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a suspendat judecarea apelului, în temeiul art. 242 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina apelantei-reclamante la termenul din 13 decembrie 2017, respectiv cele referitoare la comunicarea către intimatul-pârât, cu domiciliul situat în S.U.A., a motivelor de apel și a citației traduse în limba engleză, prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice, fără a indica temeiul de drept, solicitând repunerea pe rol a cauzei, susținând că obligațiile stabilite în sarcina sa de către instanță au fost îndeplinite.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 12 decembrie 2018, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a precizat că motivele de recurs formulate se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin încheierea din 14 mai 2019, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 3 decembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente: Criticile vizând nelegalitatea încheierii atacate, prim prisma cărora recurenta susține că și-a îndeplinit obligațiile stabilite de instanță, urmează a fi respinse, având în vedere următoarele considerente: Obiectul prezentului recurs este reprezentat de încheierea din 7 martie 2018, prin care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., față de împrejurarea că reclamantul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, în sensul de comunica intimatului-pârât, cu domiciliul situat în S.U.A., motivele de apel și citația traduse în limba engleză, prin poștă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, astfel cum s-a dispus la termenul anterior din 13 decembrie 2017. Dispozițiile art. 242 alin. (1) C. proc. civ. reglementează un caz particular de suspendare legală facultativă a judecății, pentru dispunerea acestei măsuri fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiții, respectiv instanța să stabilească, în sarcina reclamantului, potrivit legii, obligații referitoare la cauza dedusă judecății și să-l înștiințeze, reclamantul să nu îndeplinească obligațiile stabilite de instanță, neîndeplinirea obligațiilor să aibă ca efect împiedicarea desfășurării normale a procesului, iar reclamantul să fie în culpă pentru neîndeplinirea acestor obligații. În cauză, din lucrările aflate la dosar, Înalta Curte constată că reclamanta a adus la cunoștința instanței de apel faptul că și-a îndeplinit obligațiile instituite în sarcina sa, ulterior termenului de judecată stabilit la 7 martie 2018, acestea fiind înregistrate la dosar data de 12 martie 2018, potrivit dovezilor aflate la dosar la filele x. Prin urmare, faptul că recurenta nu a depus diligențele necesare de a încunoștința în termen instanța cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau, nu este de natură a atrage nelegalitatea încheierii atacate, instanța de apel aplicând în mod corect sancțiunea procedurală prevăzută de art. 242 alin. (1) C. proc. civ. Procesul civil implică nu numai drepturi procedurale în beneficiul părților, dar și obligații procedurale în sarcina acestora, iar potrivit art. 10 alin. (1) C. proc. civ., părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. Așadar, în contextul în care reclamanta nu și-a respectat obligația de îndeplinire a măsurii dispuse prin încheierea din 13 decembrie 2017, în condițiile și termenul stabilit de instanță până la termenul din 7 martie 2018, instanța de apel în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 7 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care s-a dispus luarea măsurii suspendării judecării apelului, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ.