ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2157/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea inregistrata pe rolul Tribunalului București la data de 31.08.2016, reclamantii A. si B. au chemat in judecata pe parata C. S.A., solicitand sa se constate caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzei privind comisionul de acordare a creditului prevazuta de art. 1.3 lit. a) din contractul de credit nr. x/8.02.2008, sa fie obligata parata la restituirea comisionului de acordare a creditului, precum si la plata dobanzii legale aferenta acestei sume, sa se constate caracterul abuziv si nulitatea absoluta a clauzei de risc valutar cuprinsa de art. 6.3 din contract si in consecinta sa se dispuna stabilizarea cursului de schimb valutar RON/CHF la valoarea existenta la data incheierii contractului, sa fie obligata parata la restituirea catre reclamanti a sumelor achitate suplimentar cu titlu de diferenta de curs valutar de la data platii acestora de catre reclamanti, precum si la plata dobanzii legale aferente de la data fiecarei plati.

In drept, reclamanții au indicat prevederile art. 194 si urm. C. proc. civ., art. 1 alin. (3), art. 4, art. 6, art. 14 din legea nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 7730 din 8.12.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neintemeiata cererea formulată de reclamanții A. și B. impotriva paratei C. S.A..

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții, solicitând admiterea căii de atac și admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2065 din 24 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. impotriva paratei C. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 2065 din 24 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând, în sinteză, că instanța de apel a omis în mod flagrant analizarea argumentelor de fapt, de drept, doctrinare, jursprudențiale, precum și a probatoriului administrat in cauză cu privire la următoarele aspecte: încadrarea clauzei de risc valutar a cărei anulare se solicită în noțiunea de "obiect al contractului"; caracterul clar și inteligibil al modalității de redactare a clauzei de risc valutar în cuprinsul Contractului de Credit; caracterul standard decurgând din lipsa negocierii de către părți a Contractului de Credit; dezechilibrul semnificativ al prestațiilor părților decurgând din clauza de risc valutar și clauza de comision de acordare a creditului; lipsa informării cu privire la potențialele efecte financiare cu impact major a clauzei de risc valutar asupra recurenților.

Pe un alt palier, au mai susținut recurenții-reclamanți, instanța de apel a încălcat dreptul la apărare al recurenților, principiul contradictorialității și principiul egalității armelor, raportat la imposibilitatea formulării de apărări de către recurenți față de răspunsul la interogatoriu formulat de C. și depus la ultimul termen de judecată, când părțile au susținut concluzii pe fondul cauzei.

În susținerea motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel nu a analizat probele ce au fost administrate, hotărârea fiind nemotivată din aceasta perspectivă și, pe de alta parte, s-a susținut că motivarea hotărârii este contradictorie în ceea ce privește aspectele referitoare la excluderea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv.

Totodată, recurenții-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că, in mod greșit, instanța de apel a reținut că este aplicabilă excepția prevăzuta de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, deși art. 1578 din vechiul C. civ. reprezintă o norma de drept intern cu caracter supletiv.

Conform Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13, a practicii judiciare interne, precum și a jurisprudenței la nivel comunitar, instanța de apel a procedat la o aplicare flagrant eronată a dispozițiilor de drept material interne și europene cu privire la analiza caracterului abuziv și prin urmare a nulității clauzei de risc valutar cuprinsă în Contractul de Credit, s-a mai arătat.

Cu privire la analiza caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de acordare a creditului, recurenții-reclamanți au susținut că în considerentele deciziei recurate, instanța a reținut în mod greșit că deși această clauză nu reflectă o normă de drept obligatorie, nu face parte din obiectul contractului și lipsește negocierea cu privire la aceasta, celelalte condiții, anume existența dezechilibrului și lipsa bunei - credințe din partea intimatei, nu sunt îndeplinite.

Recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat si menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-reclamanți au solicitat, în esență, să se constatate caracterul netemeinic al apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, precum și a suplimentului la raport, care au fost comunicate către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la 19.10.2018, recurenții au depus punct de vedere la supliment prin care au solicitat, în esență, să se constate ca recursul este admisibil prin raportare la Deciziile 369 si 454 din 2018 ale Curtii Constituționale.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 18 aprilie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Prin încheierea din 18 aprilie 2019, Înalta Curte, secția a II-a civilă constatând lipsa nejustificată a părților legal citate la strigarea pricinii, în condițiile în care nici una dintre acestea nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării recursului.

Cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, iar părțile au fost citate pentru constatare perimare cerere pentru termenul de judecată din 21 noiembrie 2019.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția perimării cererii de recurs, soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a constata perimat recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Conform dispozițiilor art. 416 C. proc. civ. "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată".

Potrivit textului de lege evocat, termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță, iar pentru a interveni perimarea în materie civilă, cauza, indiferent de faza procesuală în care se află,trebuie să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni din motive imputabile părții.

Perimarea este o sancțiune procedurală de aplicație generală, care operează atât în etapa judecății în primă instanță, cât și în etapa judecății în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găsește, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților în termenul prevăzut de lege.

În speță, se constată că judecata pricinii a fost suspendată la data de 18 aprilie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în speță, condițiile perimării, așa cum se desprind din dispozițiile art. 416 C. proc. civ. sunt îndeplinite în cauză, de la data suspendării judecării recursului - 18 aprilie 2019 - și până la data repunerii pe rol, din oficiu, trecând un termen mai mare de șase luni, încheierea din 18 aprilie 2019 fiind ultimul act de procedură îndeplinit de instanță, dată de la care părțile nu au mai formulat nici o cerere, fiind în culpă procesuală.

În speță, nu este incidentă o cauză neimputabilă păților sau necesitatea îndeplinirii din oficiu a unui act de procedură, care să conducă la întreruperea termenului de perimare.

Prin urmare, constatând că pricina a rămas în nelucrare din vina părților mai mult de șase luni, fără ca în acest termen să intervină o cauză de suspendare sau întrerupere în condițiile art. 417 - 418 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 416 coroborat cu art. 420 C. proc. civ., va constata perimat recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2065 din 24 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de reclamanții B. și A. împotriva deciziei civile nr. 2065 din 24 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu recurs în 5 zile de la pronunțare, care se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2019.