ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2242/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la 26.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constatate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 2.4 lit. a), art. 4.5 și art. 4.6 din contractul de credit nr. x/05.09.2007, la art. 2.14 din actul adițional încheiat la 25.11.2009 și la art. 2.16 din actul adițional din data 20.12.2010, precum și eliminarea acestor clauze din contract; de asemenea, au solicitat să se dispună înghețarea cursului valutar la nivelul celui afișat la data perfectării contractului și obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani încasate fără titlu, reprezentând diferența de curs valutar, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1167/01.02.2017, Judecătoria Sectorului 4 București, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 4914/27.12.2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, A. și B. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 863/20.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea sa, întrucât instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, au arătat că în mod nelegal le-a fost respinsă cererea de amânare pentru lipsa de apărare, formulată la primul termen de judecată, reținându-se eronat că apelul a fost formulat prin avocat.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit s-a reținut că instanța nu poate interveni în raportul contractual, modificându-l după voința uneia dintre părți, ignorându-se că, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi contractuale creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar cerințelor bunei-credințe. Au mai precizat și că în conformitate cu art. 2 din aceeași lege, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul în măsura în care a fost stabilită fără a da posibilitatea acestuia să influențeze natura ei, cum este cazul contractelor standard.

Au subliniat că instanța de prim control judiciar a ignorat faptul că Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, reglementându-se în favoarea acestora o protecție mai mare decât minimul oferit de Directivă, în condițiile în care extinderea limitelor directivelor relative la protecția consumatorilor este permisă expres de dreptul comunitar.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza C-484/08 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid se consfințește dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de Directivă și se permite instanțelor naționale să constate caracterul abuziv și în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului și caracterul adecvat al prețului sau remunerației, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă acesta sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În opinia recurenților, curtea de apel a interpretat greșit dispozițiile legale europene din cauza Salvat Editores S.A. împotriva José M. Sánchez Alcón Prades (C-241/98), în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene recunoaște judecătorului puterea de a declara nule, din oficiu, clauzele abuzive ale unui contract, această opinie încadrându-se în contextul general al protecției speciale pe care Directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți; prin urmare, la nivel european s-a statuat că există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu își producă efectele.

În continuare, au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că sunt abuzive clauzele contractuale privind suportarea riscului valutar de către împrumutați.

Astfel, au susținut că intimata nu i-a informat asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian, fenomen care era previzibil pentru experții financiari, în condițiile în care această monedă este una instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea ei era la un minim istoric și, în consecință, creșterea valorii față de moneda națională apărea ca inevitabilă; or, aceasta constituie o încălcare a obligației de consiliere, sancționată în dreptul european și național, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorului, plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate, acesta fiind pus în imposibilitate de a cunoaște și anticipa întinderea obligațiilor sale.

În acest context, au arătat că intimata a stipulat în contract obligația lor de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații, astfel că, în situația dublării valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate între părți dobândesc un caracter aleatoriu, ceea ce conduce la încălcarea criteriului echivalenței prestațiilor, contrar cerinței privind transparența clauzelor contractuale prevăzute de Directiva nr. 93/13, ce nu poate fi redusă doar la caracterul inteligibil al clauzelor pe plan formal și gramatical, întrucât consumatorul se afla într-o poziție de inferioritate față de bancă și transparența trebuie înțeleasă în mod extensiv.

Au mai arătat recurenții că instanța de prim control judiciar a nesocotit dispozițiile art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004, potrivit cărora contractele de credit trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, art. 77 prevăzând că în caz de dubiu asupra înțelesului unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

De asemenea, Norma nr. 17/2003 a B.N.R. prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui, prin controlul activității de creditare, obligație prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

În opinia recurenților, s-a ignorat faptul că orice contract trebuie încheiat cu respectarea normelor de drept civil în vigoare la data încheierii lui; or, potrivit art. 966-970 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligație, consecința fiind aceea că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii francului elvețian față de moneda națională apare ca o soluție justă și echitabilă.

Mai mult, au susținut că instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 1.578 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut.

Au subliniat recurenții că nu trebuie ignorat faptul că practica instanțelor naționale în domeniu este neunitară, iar interpretarea contradictorie în spețe similare a fost criticată de instanța europeană care a subliniat că "în special, prin decizia atacată din 23 martie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererile reclamanților în întregime și a considerat că termenii contestați ai contractelor de împrumut erau «legali și negociați». Cu toate acestea, aceeași instanță a pronunțat hotărâri în cauze similare, constatând că termenii contractuali în cauză erau incorecți, ceea ce le dă dreptul reclamanților din acele cauze să obțină de la bancă banii pe care i-au plătit în contul respectivelor clauze contractuale ilegale"; așadar, întreaga analiză juridică europeană, transpusă și în legislația națională, relevă că în ipoteza existenței unei clauze abuzive și înlăturării ei din contract se impune adaptarea contractului și restabilirea echilibrului real dat de necesitatea egalității dintre părțile contractante.

La 19.08.2019 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea argumentelor prezentate de intimată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05.02.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționare, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La 25.03.2020, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020.

Judecata cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în ședință publică la 01.07.2020, dată la care a fost suspendată judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 30.07.2020 cauza a fost repusă pe rol, întrucât a încetat motivul care a stat la baza suspendării.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

În prealabil, se reține că recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar din modalitatea în care și-a structurat motivele de recurs se desprind două critici. Astfel, prima critică este cea prin care se contestă nelegalitatea dispoziției de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, iar cea de-a doua critică vizează soluția de respingere dată apelului în ceea ce privește clauza privind riscul valutar.

Referitor la prima critică a recurenților prin care se invocă greșita soluție de respingere a cererii de amânare a judecării cauzei, Înalta Curte constată că se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că sunt criticate dispoziții de ordin procedural și nu de drept material.

În susținerea acestei critici, recurenții relevă că la dosar nu era depus mandatul din partea avocatului și că instanța de apel a interpretat în mod greșit că apelul a fost formulat prin avocat.

Critica nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că amânarea judecării pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

Posibilitatea instituită pentru judecător de a nu acorda un termen pentru lipsă de apărare sau de a acorda un singur termen în acest scop reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credință a drepturilor procesuale, prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia și al împiedicării înfăptuirii justiției.

În cauză, având în vedere timpul scurs de la data declarării apelului și până la termenul de judecată stabilit, timp în care reclamanții și-ar fi permis să-și angajeze un alt avocat, instanța de apel în mod corect a apreciat că nu poate da eficiență art. 222 C. proc. civ., în condițiile în care nu au fost prezentate motive temeinice care să susțină o asemenea cerere.

Prin urmare, întrucât nu se poate reține încălcarea regulilor de procedură privitoare la garantarea respectării dreptului la apărare, iar decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., critica recurenților este nefondată.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile referitoare la soluția dată clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, privind riscul valutar, prin care se invocă ignorarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și interpretarea greșită a art. 1.578 C. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut în mod corect că, în speță, clauza de la art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la riscul valutar, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1.578 C. civ., clauza transpunând în plan contractual norme legale supletive și care sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul art. 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, par. 34, că împrejurarea că, la încheierea contractului, părțile nu au avut efectiv posibilitatea de a deroga de la această reglementare este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, critica recurenților privind ignorarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 este nefondată.

Astfel, neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la cerințele de transparență a clauzei sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință, precum și a celor cu privire la lipsa negocierii contractului, de vreme ce soluția curții de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condițiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins ignorat, art. 4 din Legea nr. 193/2000, de către instanța de apel este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

De altfel, simpla invocare a nelegalității soluției date asupra clauzei de risc valutar și reluarea aspectelor invocate în fața instanțelor de fond nu echivalează cu o critică de nelegalitate, în contextul în care recurenții cu ignorarea considerentelor reținute de instanța de apel expun critici referitoare la încălcarea obligației de informare, prin care se invocă nesocotirea prevederilor art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, interpretarea greșită a cauzei C-241/98 și obligațiile instituite prin Norma nr. 17/2003, chestiuni ce nu au făcut obiectul analizei instanței de apel întrucât vizau situația de fapt referitoare la apariția unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în timpul executării contractului, iar nu existent la momentul încheierii contractului.

Având în vedere considerentele expuse, decizia atacată nu poate fi cenzurată din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 863/20.05.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2020.