ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 488/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30.08.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C.. prin Agent - C. S.R.L. a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit ipotecar nr. x din 16.02.2007, la art. 5.4 și art. 8.1 (comisionul de acordare de 1.908,8 CHF) și art. 9.4 (rambursarea ratelor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar), precum și în contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din 01.03.2007, la art. 9.1 lit. a) (comisionul de acordare de 2% = 446 CHF) și art. 11.1 (rambursarea ratelor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar), cu consecința declarării nulității absolute a clauzelor menționate anterior, înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăților în temeiul celor două contracte la valoarea de la momentul semnării acestora (2,0805 RON = 1 CHF/la 16.02.2007 și 2,1040 RON = 1 CHF/la 01.03.2007) și restituirea sumelor încasate cu titlu de "comision de acordare".

Prin sentința civilă nr. 2326/2017 din 12 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesual pasive cu privire la pârâtele B. S.A. si C.., ca neîntemeiate; totodată, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la data de 03.07.2018.

Prin decizia civilă nr. 123 din 21 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admis apelul formulat de reclamantă și a fost anulată sentința civilă atacată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, după casare, pe fondul cererii de chemare în judecată, în ceea ce privește capete de cerere referitoare la caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.4, art. 8.1 și art. 9.4 din contractul de credit nr. x/16.02.2007 și art. 9.1 lit. a) și art. 11.1 din contractul de credit nr. x/01.03.2007, cu invocarea impreviziunii în ceea ce privește necesitatea înghețării cursului de schimb valutar, analizând probele administrate în cauză, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 2795 din data de 02.10.2019, a respins cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, ca neîntemeiată; totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei C. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, cererea fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub nr. de dosar x/2020

Prin decizia civilă nr. 1493 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta-reclamantă A.; totodată, a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea prezentului recurs.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, în argumentarea recursului, cu referire la capătul de cerere vizând comisionul de acordare, reclamanta susține, în esență, că hotărârea atacată este nemotivată pe aspectul aprecierii lipsei dezechilibrului (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), instanța neindicând raționamentul pentru care clauza care stabilește numai obligații pentru debitor și numai drepturi pentru creditor este apreciată ca fiind de natură a crea/respecta o situație "echilibrată" între drepturile și obligațiile părților.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în opinia recurentei, decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000) care impun respectarea cerinței de transparență, în sensul indicării contraprestațiilor pentru care se încasează comisioanele, întrucât "nu instanța trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractului și nu din deducția părților sau ale judecătorului" (I. C. civ..J, secția a II-a civilă, decizia nr. 390 din 13 februarie 2020).

Referitor la capătul doi de cerere, respectiv înghețarea cursului de schimb valutar pentru soldul actual al creditului, precizează că acesta are ca temei de drept art. 960-970 C. civ. de la1864 privind impreviziunea.

Apreciază că și în cazul acestui capăt de cerere hotărârea atacată este nemotivată, întrucât nu conține raționamentul în considerarea căruia instanța a respins solicitarea expresă de analizare cu caracter obiectiv și subiectiv necesare aplicării teoriei impreviziunii și este nelegală, fiind pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor legale (art. 960-970 C. civ. de la1864 privind impreviziunea) și ale Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curții Constituționale, care este parte a ordinii juridice normative.

Conchizând, consideră că instanța de apel, legal învestită cu rejudecarea capătului doi de cerere (înghețarea cursului de schimb valutar pentru soldul actual al creditului în considerarea art. 960-970 C. civ. de la 1864 privind impreviziunea), avea îndatorirea să analizeze susținerile și probele administrate.

Practic, mai arată recurenta, în cauză instanțele nu au analizat și nu au reținut existența și cauzele dezechilibrului reclamat.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, rejudecând pe fond cauza, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată.

Intimatele-pârâte au formulat, fiecare, întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; intimata-pârâtă B. S.A. înțelegând să utilizeze acest drept.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 2 martie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei-reclamante cu privire la comisionul de acordare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susține că hotărârea atacată este nemotivată pe aspectul aprecierii lipsei dezechilibrului, nu sunt fondate.

Astfel, potrivit motivui de nelegalitate indicat, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, analizând decizia atacată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns motivelor de apel pe aspectul aprecierii lipsei dezechilibrului și, prin urmare, nu se poate reține că ar fi omis să se pronunțe asupra acestuia.

În acest sens, instanța de apel a reținut, în sinteză, că prevederile contractuale referitoare la comisionul de acordare nu produc un dezechilibru între părți, nefiind întemeiate susținerile apelantei potrivit cărora nu ar exista nicio contraprestație din partea băncii pentru aceste comisioane.

Nici criticile recurentei-reclamante cu privire la comisionul de acordare, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se susține, în esență, că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000) care impun respectarea cerinței de transparență, în sensul indicării contraprestațiilor pentru care se încasează comisioanele, nu sunt fondate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Or, în speță, instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000.

În acest sens, se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Instanța de apel a reținut că, așa cum rezultă din chiar denumirea sa, comisionul de acordare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, respectiv analiza setului de documente furnizat de client și a celor aferente garanției; verificarea informațiilor furnizate și a istoricului de credite/referințe de credite ale clientului; verificarea criteriilor de eligibilitate, rezultatul scoringului și capacitatea de rambursare conform normelor interne ale băncii; luarea deciziei referitoare la cererea de credit pentru persoane fizice, conform legislației in vigoare, normelor BNR, normelor și procedurilor băncii; pregătirea raportului zilnic de activitate referitor la cererile de credit analizate; managementul de dosare și arhivarea lor; informarea telefonică a clientului cu privire la aprobarea dosarului de credit;toate activitățile enumerate, chiar dacă nu sunt detaliate în contractul de credit, au fost desfășurate de către bancă în vederea acordării creditului.

Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei menționate este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, în condițiile în care valoarea comisioanelor de acordare, precum și datele scadențelor au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestor comisioane rezultă cu ușurință din denumirea lor, ce include operațiuni și costuri diverse, nu se poate considera ca reclamanta a fost prejudiciată, aceasta fiind informată chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce îi incumbă.

Înalta Curte reține că în mod corect s-a apreciat prin decizia recurată că apelanta a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în cuantum fix, de 1.908,8 CHF în cazul contractului de credit ipotecar nr. x/16.02.2007, respectiv de 2% din suma inițială în cazul contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x/01.02.2007.

Prin urmare, în cauză, existau suficiente criterii care să confere consumatorului și posibilitatea să prevadă consecințele juridice care rezultă din clauzele contractuale, iar împrejurarea că în cuprinsul contractelor nu s-au detaliat demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului nu poate conduce la concluzia că reclamanta nu a avut posibilitatea să prevadă care sunt aceste demersuri.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a reținut că, în speță, clauzele contestate sunt clare și inteligibile și că obligația de transparență presupune utilizarea unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, astfel cum a reținut în mod corect și Tribunalul.

De asemenea, a reținut că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, prezentând o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența și posibilitatea ca un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îl privește (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Faptul că serviciile furnizate în schimbul comisioanelor de acordare nu sunt detaliate în contract nu înseamnă că aceste clauze nu îndeplinesc cerința de transparență prevăzută de art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13, cu condiția ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă pornind de la contract în ansamblul său, astfel cum a statuat CJUE în Hotărârea Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss.

În aceste condiții, instanța de apel a constatat că prin clauzele referitoare la comisionul de acordare contestate nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

În cauză, Înalta Curte reține că cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Astfel, se constată că interpretarea dată de instanța de apel noțiunii de transparență ce prezintă importanță în analizarea condiției dezechilibrului semnificativ nu aduce atingere înțelesului normei incidente, care are un caracter general și este conformă și jurisprudenței CJUE.

În legătură cu modul în care trebuie analizată clauza privind comisionul de acordare, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

Astfel, se constată că instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a apreciat că apelanta a fost în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de acordare în cuantum fix, reținând, totodată, că valoarea comisioanelor de acordare, precum și datele scadențelor au fost stipulate foarte clar, iar motivele perceperii acestor comisioane rezultă cu ușurință din denumirea lor.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că acest comision este justificat prin rațiuni obiective, este perceput în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, clauza a fost acceptată în cunoștință de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestui cost și faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze, apelul reclamantei fiind corect respins sub acest aspect.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta arată că hotărârea atacată este nemotivată, deoarece nu conține raționamentul în considerarea căruia instanța a respins solicitarea expresă de analizare cu caracter obiectiv și subiectiv necesare aplicării teoriei impreviziunii.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând lipsa unei motivări, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind în realitate argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, nefiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Într-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată este nelegală, fiind pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 960-970 C. civ. de la1864 privind impreviziunea și ale Deciziei nr. 62/07.02.2017 a Curții Constituționale, care este parte a ordinii juridice normative.

Înalta Curte reține că art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reținute în cauză.

Impreviziunea poate fi invocată, ca temei pentru adaptarea contractului, iar izvorul acesteia este determinat, temporal, ulterior încheierii contractului, împrejurările invocate conducând la un dezechilibru contractul legat în mod evident de derularea/executarea contractului.

Ca atare, impreviziunea nu poate reprezenta o cauză de nulitate absolută a clauzelor referitoare la riscul valutar, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel.

Referitor la dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864 care consacră obligația împrumutatului de a restitui aceeași sumă numerică înscrisă în contract, instanța de apel a reținut considerentele deciziei C. civ..R nr. 62/2017 privind principiul nominalismului monetar.

Înalta Curte constată că raportul dintre principiul nominalismului monetar și impreviziune a fost analizat de Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 62/07.02.2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 161/03.03.2017, prin care a fost admisă obiecția de neconstituționalitate și s-a constatat că Legea pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori este neconstituțională în ansamblul său, argumentele acesteia vizând contractele de credit în valută, cum sunt și contractele de față.

În cuprinsul acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut că " (…) Regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație este înscrisă în art. 1.584 din C. civ. din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul C. civ., dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legislația specială. Conform acestor prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este de a restitui "lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate", respectiv "aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate". Dispozițiile art. 1578 din C. civ. din 1865 consacră obligația împrumutatului de a restitui aceeași sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul nominalismului (…).

În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda și comisioanele prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumație cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur (paragraful 38).

Obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată - care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligația de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil și consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare. Această obligație este o obligație esențială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului - art. 969 din vechiul C. civ./art. 1.270 din actualul C. civ. -, principiul executării obligațiilor cu bună-credință - art. 970 din vechiul C. civ./art. 1.170 din actualul C. civ. - și principiul îmbogățirii fără justă cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane. Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat reglementează obligația esențială a împrumutatului, ținând de obiectul principal al contractului (paragraful 40).

Riscul valutar inerent este un element al prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă. Ca urmare, diferențele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului și moneda în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului (paragraful 41)".

Curtea Constituțională a făcut trimitere la argumentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 623/2016, potrivit cărora contractul de credit "presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[...] Însă, odată constatată depășirea riscului inerent contractului și survenirea celui supraadăugat, intervenția asupra acestuia devine obligatorie și trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiții, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestațiile deja executate rămânând câștigate contractului." (paragrafele 96 și 98).

Înalta Curte reține că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În speță, însă, instanța de apel a reținut că decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză întrucât privește prevederi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, iar nu Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, invocată în cadrul litigiului de față.

Mai mult, instanța de prim control judiciar a reținut că, întrucât constatarea nulității clauzelor contractuale presupune invocarea și dovedirea unui motiv care exista la momentul încheierii contractului, iar impreviziunea nu reprezintă o împrejurare contemporană încheierii contractului, ci una survenită ulterior, pe parcursul derulării contractului, în mod clar și evident aceasta nu poate reprezenta o cauză de nulitate absolută a clauzelor referitoare la riscul valutar.

În concluzie, pe de o parte, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentei nu susțin nemotivarea, instanța de apel efectuând o analiză logico-juridică de sinteză care reflectă răspunsul la toate motivele de apel invocate, iar, pe de altă parte, decizia atacată este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în speță, nefiind fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1493 din 28 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2022.