ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2051/2019

HOTĂRÂRE

12.11.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2051/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 21 februarie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj, a solicitat obligarea pârâților A., B. și C. la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea amenzii achitate de reclamantă, în baza procesului-verbal de constatare a contravenției nr. x, încheiat de Garda de Mediu Bihor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 254-255 din Codul muncii.

Prin întâmpinările depuse la dosar, pârâții au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Cluj.

Prin sentința civilă nr. 1212/2019 din 23 mai 2019, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată de pârâți și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Cluj a reținut că dispozițiile art. 269 Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează expres un caz de competență teritorială exclusivă și absolută în materia conflictelor de muncă.

Același tribunal a apreciat că art. 269 din Codul muncii nu lasă la alegerea reclamantului, fie el angajator, a instanței competente. Astfel, angajatorul nu are opțiunea de a introduce acțiunea la sediul principal sau secundar, sediul procesual ales ori locul de muncă al angajatului, norma legală stabilind că instanța competentă este cea de la sediul reclamantului.

În continuare, Tribunalul Cluj a constatat că acțiunea aparține Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., având sediul social în București, prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj.

După evocarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 84/2003, același tribunal a reținut că Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj nu are personalitate juridică și acționează ca reprezentant al Companiei Naționale de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.

În acest context, Tribunalul Cluj a reținut că nu este competent teritorial, întrucât în cadrul litigiilor de muncă competența teritorială exclusivă este stabilită în funcție de sediul reclamantului, și nu de cel al reprezentantului său.

Același tribunal a apreciat că nu poate fi primită susținerea, în sensul că Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj este reclamantă, întrucât angajatorul pârâților este Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., persoană juridică cu sediul în București, astfel cum rezultă din contractele individuale de muncă încheiate cu această parte.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub același număr de dosar.

Prin sentința civilă nr. 4654 din 6 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a evocat dispozițiile art. 269 din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, după care a reținut că a fost dedus judecății un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011.

Același tribunal a constatat că reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a indicat în cuprinsul acțiunii, ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură, pe cel situat în municipiul Cluj-Napoca, unde se află sediul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Cluj, aceasta din urmă fiind o subunitate fără personalitate juridică a companiei, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

În continuare, Tribunalul București a reținut că art. 269 din Codul muncii nu cuprinde mențiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societății reclamante.

Așadar, același tribunal a apreciat că, în lipsa unor dispoziții în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului și de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanța în circumscripția căreia se află sediul uneia dintre subunitățile sale, instanței respective îi aparține competența de soluționare a cauzei.

Tribunalul București a mai constatat că sediul subunității din Cluj-Napoca este unul dintre sediile reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfășoară activitatea sa în teritoriu, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj nefiind o persoană juridică distinctă, terț față de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci o entitate aflată în structura societății reclamante.

Prin raportare la sediul subunității din Cluj-Napoca, același tribunal a apreciat că Tribunalului Cluj îi revine competența de soluționare a cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 4 octombrie 2019, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul București și Tribunalul Cluj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Acțiunea are ca obiect obligarea pârâților la plata sumei de 25.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea amenzii achitate de reclamantă, în baza procesului-verbal de constatare a contravenției nr. x, încheiat de Garda de Mediu Bihor.

În drept, acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 254-255 din Codul muncii.

Așadar, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj a învestit instanța cu soluționarea unui conflict individual de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Astfel, competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a acestuia.

Cu privire la noțiunea de "sediu", textul art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal și sediul secundar al reclamantului.

Or, aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcția Regională Drumuri și Poduri Cluj a menționat în cuprinsul acțiunii că sediul său este în municipiul Cluj-Napoca.

Totodată, sediul din Cluj-Napoca este menționat și în actele adiționale la contractele individuale de muncă încheiate cu pârâții.

Împrejurarea că sediul anterior menționat este unul secundar, în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ., nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție sediul principal al reclamantului, de vreme ce art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal și sediul secundar al reclamantului.

Cum sediul indicat de reclamantă se află în circumscripția Tribunalului Cluj, rezultă că acestui tribunal îi revine competenta de soluționare a cauzei.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.