ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2019

HOTĂRÂRE

22.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1881/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 23.10.2018, reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri si Poduri Cluj a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând a se dispune obligarea acestora la plata sumelor de 1868,98 RON, respectiv de 1381,73 RON, reprezentând prejudicii produse angajatorului, din vina și în legătură cu munca pârâților.

Prin sentința civilă nr. 587 din 13 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Cluj, reținând incidența art. 269 din Codul muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, care reglementează o competență teritorială exclusivă în privința litigiilor de muncă, a constatat că acțiunea este formulată de Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., care are sediul social în București, conform extrasului ONRC atașat dosarului, prin Direcția Regională de Drumuri si Poduri Cluj.

Prin urmare, instanța a apreciat că prezentul litigiu de muncă având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a salariaților pârâți se impune a fi soluționat de instanța de la sediul reclamantei, Tribunalul București, și nu de către instanța de la sediul reprezentantei reclamantei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a Tribunalului București, la data de 24.04.2019.

Prin sentința civilă nr. 3904 din 27 iunie 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj; a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul București a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. a indicat, ca sediu pentru comunicarea actelor de procedură, pe cel situat în municipiul Cluj Napoca unde, potrivit actelor dosarului și susținerilor din cererea de învestire a instanței, se află sediul Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Cluj, care reprezintă o subunitate fără personalitate juridică a companiei, potrivit art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 84/2003.

Textul legal ce reglementează competența teritorială de soluționare a conflictelor de muncă nu cuprinde în mod expres mențiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societății reclamante, astfel că, în lipsa unor dispoziții în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanța în circumscripția căreia se află sediul unei subunități ale sale, instanței respective îi aparține competența de soluționare a pricinii.

Pentru aceste considerente, având în vedere că la data introducerii acțiunii reclamanta și-a indicat sediul din municipiul Cluj Napoca al unei subunități ale sale, unde de altfel s-au desfășurat raporturile de muncă cu pârâții salariați, în raza instanței ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunității constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfășoară activitatea, în teritoriu, a reclamantei, Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj nefiind o persoană juridică distinctă, terț față de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componența societății reclamante, rezultă că, fiind prima instanță învestită cu soluționarea cauzei, aparține Tribunalului Cluj competența de soluționare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 9 august 2019, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Cluj și Tribunalul București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Litigiul dedus judecății, având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri si Poduri Cluj, în calitate de angajator, în contradictoriu cu pârâții A. și B., are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum acesta este definit prin art. 1 lit. n) și p) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Competența de soluționare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanței de la domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

De asemenea, dispozițiile art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. prevăd următoarele:

"Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau entitățile fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Prin dispozițiile legale anterior citate, legea de procedură civilă le conferă sucursalelor legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, dar constituite potrivit legii, rațiunea legiuitorului fiind legată de drepturile și obligațiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul sucursalei, așa cum este cazul în speță.

În aceste condiții, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., rezultă că noțiunea de "sediu" la care face referire dispozițiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale.

Aplicând regula de interpretare a normelor juridice, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că "sediul" reclamantului la care se referă art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează atât sediul principal, cât și sediul secundar.

În speță, Înalta Curte constată că prezentul litigiu vizează un conflict de muncă, declanșat de către angajator, respectiv o acțiune în răspundere patrimonială constând în recuperarea de la salariați a sumelor de 1868,98 RON, respectiv de 1381,73 RON, reprezentând prejudicii produse angajatorului, din vina și în legătură cu munca acestora și că, potrivit mențiunilor din cererea de chemare în judecată, sediul secundar al societății reclamante Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj se află în Cluj-Napoca, județul Cluj.

Dat fiind că raporturile juridice de muncă ce atrag competența exclusivă au fost încheiate și derulate cu Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - Direcția Regională de Drumuri și Poduri Cluj, care are sediul în municipiul Cluj-Napoca, iar în cererea de chemare în judecată a fost indicat drept sediu al reclamantei cel din municipiul Cluj-Napoca, rezultă că în funcție de acest sediu se va determina instanța competentă să soluționeze prezenta cauză.

Faptul că sediul anterior menționat este unul secundar în sensul art. 227 alin. (2) teza I C. civ. nu poate conduce la concluzia că instanța competentă teritorial se determină numai în funcție de sediul principal al reclamantului, în condițiile în care art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu face nicio distincție între sediul principal sau sediul secundar al reclamantului.

Având în vedere că municipiul Cluj-Napoca, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Cluj, rezultă că această instanță este competentă să soluționeze litigiul de muncă ivit între părți.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.