ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2019

HOTĂRÂRE

04.10.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1633/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Ședința publică din data de 4 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față:

I. Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2017, S.C. A. S.R.L., în calitate de reclamantă, a solicitat, în principal, obligarea pârâtei AGENTIA DOMENIULUI STATULUI să-i concesioneze, prin metoda atribuirii directe, o suprafață de teren cu destinație agricolă (din terenurile care au aparținut S.C. B. S.A. Clopodia, jud. Timis, pe U.A.T. Jambu Mare), în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 249/2003 actualizate, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la punctul b) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 249/2003.

În subsidiar, în cazul în care se va constata că reclamanta nu se încadrează la dispozițiile punctului b) din Nomele interne ale ADS, a solicitat:

- obligarea pârâtei să concesioneze reclamantei S.C. A. S.R.L., prin metoda atribuirii directe, o suprafață de teren cu destinație agricolă (din terenurile care au aparținut S.C. B. S.A. Clopodia, jud. Timis, pe U.A.T. Jambu Mare), în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 249/2003 actualizate, având în vedere că sunt îndeplinte condițiile prevăzute la punctul c) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 249/2003;

- obligarea pârâtei la plata de daune interese în cuantum de 5000 Euro/zi de întârziere, începând de la data introducerii acțiunii și până la încheierea Contractului de concesiune, în scopul reparării prejudiciului cauzat, reprezentând cheltuielile zilnice cu hrana animalelor (achiziționate în scopul îndeplinirii condițiilor concesiunii), și a pagubelor pricinuite din cauza lipsei condițiilor de creștere, precum și recuperarea pierderilor cauzate de decesul animalelor, echivalentul în RON fiind de 22.500 RON/zi de întârziere, la un curs de 4,5 RON/1 Euro.

A solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 96 lit. a), art. 1528 și art. 1530 din Noul C. civ., prevederile Legii nr. 249/2003, ale H.G. nr. 354/2005 și ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 804/17.08.2005 pentru încheierea contractelor de concesiune prin metoda atribuirii directe, dispozițiile H.G. nr. 859/2009 și ale Ordinului ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale nr. 644/23. IO.2009, precum și textul punctelor a, b și c din Normele Metodologice de aplicare ale Legii nr. 249/2003.

Prin sentința nr. 3180 din 14 septembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În motivarea acestei sentințe, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a reținut că, din examinarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală și 8 alin. (2) și (3) din Legea nr. 554/2004 rezultă, fără echivoc, că instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze doar litigiile care apar în fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum și orice litigii legate de încheierea, modificarea, interpretarea, executarea și încetarea contractului administrativ încheiat de autoritățile publice, având ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice.

Per a contrario, Curtea a apreciat că cererea ce formează obiectul dosarului, respectiv încheierea unui contract de concesiune cu privire la un teren proprietate privată a statului sau a unității - administrativ teritoriale, nu se încadrează în sfera de reglementare a textului art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, deoarece contractul are o natură civilă, iar nu de drept public, competentă fiind, în astfel de cazuri, instanța civilă.

Cum, în speță, susținerile convergente ale părților au fost în sensul apartenenței la domeniul privat al statului a terenului a cărui concesiune se solicită, a rezultat că partea reclamantă solicită încheierea unui contract de drept privat, fapt ce atrage competența instanței civile.

În consecință, Curtea de Apel București a considerat că, potrivit dispozițiilor legale precitate, competența materială de soluționare a cauzei, sub aspect funcțional și procesual, aparține Tribunalului București, secția Civilă.

II. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 25 octombrie 2017, sub numărul x/2017.

Prin sentința civilă nr. 363 din data de 22 februarie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta AGENTIA DOMENIULUI STATULUI - Comisia de aplicare a Legii 249/2003.

III. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate in sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 14 decembrie 2018, sub nr. x/2017.

Prin încheierea de ședință nr. 1 dată în Camera de Consiliu la data de 10 ianuarie 2019 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției a III-a Civile și pentru Cauze cu Minori și de Familie a Curții de Apel București și trimiterea dosarului, în vederea repartizării sale unei secții civile a Curții de Apel București care soluționează litigii cu profesioniști.

Pentru a pronunța această încheiere, Curtea a avut în vedere faptul că obiectul acestei cauze vizează raporturi juridice între profesioniști, în sensul art. 3 C. civ., iar în cadrul Curții de Apel București au fost stabilite secții specializate în soluționarea litigiilor civile cu profesioniști, conform Hotărârii Colegiului de Conducere a Curții de Apel București nr. 29/2011.

IV. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Civilă la data de 08 februarie 2019, sub nr. x/2019.

Prin încheierea nr. 26 din 16 mai 2019, instanța a admis excepția necompetenței material procesuale a secției a V-a a Curții de Apel București, invocată din oficiu.

A declinat competența de soluționare a apelului formulat de apelanta reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 363 din data de 22 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a Civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă AGENȚIA DOMENIULUI STATULUI, în favoarea secției a III-a Civile și pentru Cauze cu Minori și de Familie a Curții de Apel București.

A constatat ivit conflictul negativ de competență.

A suspendat judecarea apelului și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această încheiere, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 136 din C. proc. civ. și ale Capitolului IV din C. proc. civ. (respectiv art. 129-135 C. proc. civ.), care se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere.

A precizat că, potrivit deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate se face în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările și completările ulterioare.

În cadrul deciziei anterior menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, potrivit dispozițiilor procedurale în vigoare, criteriile de determinare a competenței materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenției, iar interpretarea în sens contrar, dată de instanțele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părți, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din C. proc. civ. și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Întrucât o hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv HCSM nr. 654/31.08.2011, nu poate crea reguli de competență în afara cadrului legal, fiind doar un act administrativ menit a pune în aplicare dispozițiile legii nr. 71/2011, instanța a apreciat că nici Hotărârea Colegiului de Conducere a Curții de Apel București nr. 29/2011 nu poate crea reguli de competență în afara normelor legale.

Arătând că, potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ., prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanței, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile, complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, instanța a constatat că în speță, prin încheierea pronunțată de secția a III-a a Curții de Apel București nu au fost identificate elemente comune cu categoriile de litigii menționate de textul de lege citat care să atragă, eventual, competența de soluționare a apelului în favoarea unei secții specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniștii.

Curtea a menționat că nu s-a făcut referire la vreo normă de natură să justifice specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale, avute în vedere în momentul reorganizării fostelor secții comerciale în secții civile, iar în ceea ce privește calitatea de profesionist a apelantei reclamante, aceasta nu atrage per se competența de soluționare a cauzei în favoarea secțiilor specializate în soluționarea litigiilor cu profesioniștii, astfel cum s-a reținut în cuprinsul deciziei nr. 18 din data de 17 octombrie 2016 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii (par. 173).

În contextul abrogării Codului comercial (prin art. 230 alin. (1) lit. c) din legea nr. 71/2011), Înalta Curte a reținut că nu mai există suport în cadrul normelor de drept material pentru calificarea litigiilor în funcție de natura comercială sau civilă a pricinii, aptă să atragă o anumită competență în favoarea instanțelor specializate, ci toți profesioniștii, indiferent de statutul lor juridic (întreprinzător, persoană fizică sau juridică ce desfășoară o activitate organizată, cu sau fără caracter lucrativ, indiferent că este vorba de regii autonome, societăți, companii naționale, asociații sau fundații, societăți agricole, liber profesioniști sau societăți profesioniste) sunt supuși regulilor de drept civil și nu unor reguli speciale.

Cum în speță, nu au fost identificate elemente comune cu cele patru categorii de litigii prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, nu este necesară nici aplicarea unor dispoziții legale speciale din materia societăților.

Totodată, Curtea a avut în vedere și faptul că la fond litigiul a fost soluționat de secția a V-a civilă a Tribunalului București iar nu de secția specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști, respectiv secția a VI-a a Tribunalului București.

V. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 5 iulie 2019, sub nr. x/2019.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din noul C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

În același sens, textul art. 131 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"La primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Nu în ultimul rând, art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. stabilește că dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere.

Prin urmare, în considerarea textelor legale anterior menționate, necompetența materială a secției specializate a instanței, deși este de ordine publică, nu poate fi invocată în orice fază a procesului, ci numai în fața primei instanțe, in limine litis.

În acest context, se constată că pricina a fost înregistrată mai întâi pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal), pârâta invocând excepția necompetenței materiale prin întâmpinare, în termenul legal prevăzut de textul art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Constatând că cererea are ca obiect încheierea unui contract de concesiune având o natură civilă, iar nu de drept public, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a pronunțat sentința nr. 3180 din data de 14 septembrie 2017, prin care a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei in favoarea Tribunalului București, secția Civilă, apreciind că, în astfel de cazuri, competența aparține instanței civile.

La rândul său, Tribunalul București, secția a V-a civilă, verificându-și implicit competența, potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., a considerat că este competent material să soluționeze cauza, astfel că la data de 22 februarie 2018, a pronunțat sentința civilă nr. 363, respingând, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.

Având în vedere considerentele anterior expuse și dispozițiile legale redate, Înalta Curte constată că excepția necompetenței materiale nu poate fi invocată în faza procesuală a apelului, urmând ca, în raport cu dispozițiile art. 130 alin. (2) și art. 135 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei să fie stabilită în favoarea Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze Minori și de Familie.