ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 625/2017

Asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucuresti, secția a VI-a civilă la data de 22 noiembrie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale "A." S.A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L., C. S.A., D., E. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate desființarea de drept, urmare a intervenirii pactului comisoriu de grad IV, a contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adițional nr. x din 16.01.2007; ca efect al desființării de drept a contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, să oblige pârâta S.C.

B. S.R.L. la predarea F. (treapta 1), F. (treapta 2), G., H. și I. din Județul Bacău, obiect al contractului mai sus menționat; să oblige pârâtele, în solidar, la plata penalităților de întârziere în cuantum total de 1.409.304,05 Euro; să oblige pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 1215 din 11 martie 2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale "A." S.A. prin administrator judiciar J.., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A., C. (fostă D.), E.. A constatat desființat de drept contractul de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, modificat prin actul adițional nr. x/16.01.2007.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să predea reclamantei activele care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare active nr. x/20.11.2006, modificat prin actul adițional nr. x/16.01.2007, respectiv F. (treapta 1), F. (treapta 2), G., H. și I.. A fost respins capătul de cerere privind penalitățile de întârziere ca neîntemeiat. A fost respinsă cererea conexă (fostă cerere reconvențională), formulată de pârâtele-reclamante S.C. B. S.R.L., C. S.A., C. (fostă D.), ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta E. împotriva pârâtelor-chemate în garanție, S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.A., C., ca rămasă fără obiect. Au fost obligate pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 211.705 RON, reprezentând 71.190,02 RON taxe judiciare aferente capătului I de cerere și 140.514,66 RON onorariu avocat redus.

A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei E. cheltuieli de judecată în cuantum de 39.476 RON (taxele de timbru aferente cererii de chemare în garanție) și 15.230 euro (onorariu avocat). Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta-pârâtă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A., prin administrator judiciar J.., pârâtele-reclamante S.C. B. S.R.L., C. S.A. PORTUGALIA, C. (fostă D.) și pârâta E.. Prin decizia civilă nr. 2013 de la 06 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă-pârâtă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A., prin administrator judiciar J.., împotriva sentinței civile nr. 1215 de la 11 martie 2015. A fost respins apelul formulat de apelantele pârâte-reclamante S.C.

B. S.R.L., C. S.A. PORTUGALIA, C. (fostă D.), împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. A fost respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă E., ca rămas fără interes. A fost obligată apelanta reclamantă-pârâtă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă E. a sumei de 109.331,45 RON, cheltuieli de judecată în apel. Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele: I. Apelul declarat de pârâtele-reclamante S.C. B. S.R.L., C. S.A.

PORTUGALIA, C. (fostă D.) 1. Prima critică privește greșita respingere a cererii conexe, prin care s-a solicitat constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20.11.2006, fiind invocate drept motive de nulitate: a. lipsa capacității de exercițiu a E. la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor (dată fiind naționalitatea străină a acestora) și b. nerespectarea formei cerute ad validitatem pentru încheierea contractului, formă pe care legea o impune în măsura în care obiectul contractului de vânzare cumpărare este reprezentat de imobile-terenuri. Curtea a constatat că ambele motive de nulitate sunt fundamentate pe ipoteza conform căreia, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20.11.2006, a fost transmis E. dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor.

Contrar susținerilor apelantelor, prin raportare la prevederile contractuale și la situația de fapt astfel cum a fost reținută de prima instanță, Curtea a considerat că în mod corect a reținut tribunalul că prin contractul menționat nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor către E., format din persoane juridice de naționalitate străină. Dimpotrivă, în cuprinsul art. 7.6 alin. (2) din contractul de vânzare cumpărare nr. x din 20.11.2006 s-a menționat că părțile au convenit expres că "transferul dreptului de proprietate se va realiza în momentul încheierii Contractului de vânzare-cumpărare terenuri în formă autentică în fața notarului, cu S.C. B. S.R.L.

în calitate de cumpărător". Rezultă astfel, că părțile au prevăzut că transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor nu operează la momentul încheierii contractului de vânzare- cumpărare, ci la un moment ulterior, la care se va constitui o societate de naționalitate română, părțile urmând a se prezenta în fața notarului în vederea încheierii contractului în formă autentică. De altfel, transmiterea dreptului de proprietate în momentul realizării acordului de voință nici nu este de esența contractului de vânzare-cumpărare, părțile având libertatea de-a stabili, prin clauzele contractuale, faptul că transferul urmează a se realiza la un moment ulterior, regula prevăzută în acest sens de art. 1295 alin. (1) C. civ.

fiind una supletivă. În acest sens și în vederea îndeplinirii obligațiilor asumate prin contractul de asociere în participațiune, asociații E. au constituit o societate de naționalitate română, respectiv S.C. B. S.R.L., fiind totodată încheiat actul adițional nr. x/16.01.2007. Art. 2.1 din contract, pe care apelantele-pârâte îl invocă, face referire la transmiterea dreptului de proprietate asupra activelor, noțiune pe care art. 1.1 din contract o prevede ca incluzând F. (treapta 1), F. (treapta 2), G., H. și H., deci doar microhidrocentralele nu și terenurile aferente.

Având în vedere că prin contractul de vânzare cumpărare nr. x din 20.11.2006 nu s-a transmis niciun drept de proprietate asupra terenurilor aferente microhidrocentralelor, Curtea a apreciat că sunt neîntemeiate cele două motive de nulitate referitoare la lipsa capacității de exercițiu a E. și nerespectarea formei cerute ad validitatem pentru încheierea contractului, astfel încât sentința pronunțată de prima instanță este una legală, bazată pe o corectă interpretare a art. 7.6 alin. (2) din contract, coroborată cu situația de fapt. Nefiind întemeiată cererea de constatare a nulității absolute, în mod corect au fost respinse și capetele de cerere privind restituirea prețului contractului și a cuantumului investițiilor efectuate, în considerarea caracterului accesoriu al acestor capete de cerere.

2. Instanța de apel a apreciat că este nefondată și critica cu privire la invocarea teoriei impreviziunii, ce reprezintă o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, care își găsește aplicarea în măsura în care, pe durata executării contractului, intervin unele împrejurări excepționale, schimbări imprevizibile ale condițiilor economice în care a fost încheiat contractul. Această conjunctură economică neprevăzută atrage după sine executarea obligației în condiții total diferite de cele asumate ințial, la încheierea contractului, astfel încât între prestațiile părților apar dezechilibre semnificative. Însă împrejurarea că decizia de afaceri adoptată de către una dintre părți la încheierea contractului s-a dovedit a fi una neprofitabilă nu atrage după sine, în mod automat, aplicarea teoriei impreviziunii.

De asemenea, Curtea a considerat că nu contituie circumstanțe excepționale dovedite, de natură a atrage incidența teoriei impreviziunii, presupusa limitare a accesului la creditare (inclusiv prin instrumente indirecte cum ar fi scrisoarea de garanție bancară) sau depunerea unor eforturi susținute pentru punerea la dispoziția vânzătoarei scrisorile de garanție bancară. Invocarea la modul general a instaurării crizei economice globale nu suplinește sarcina probațiunii, după cum nici nu poate da naștere unei prezumții în sensul că, odată instaurată această criză, condițiile de creditare impuse de către bănci ar fi devenit unele imposibil de accesat de către apelantele pârâte, în condiții mult mai oneroase decât cele existente la momentul încheierii contractului.

Nu în ultimul rând, Curtea a reținut că, pe parcursul derulării contractului, începând cu momentul încheierii acestuia și până la data la care acesta a fost desființat (23.11.2010), apelantele-pârâte nu au adus la cunoștința apelantei-reclamante A. S.A. existența vreuneia dintre împrejurările menționate în cererea conexă/motivele de apel, după cum nu au formulat nicio solicitare de readaptare a drepturilor/obligațiilor părților față de apariția unor astfel de circumstanțe, condiții în care se poate considera că invocarea teoriei impreviziunii după momentul încetării contractului, pe parcursul soluționării litigiului, este una realizată pro causa. Prin urmare, față de considerentele expuse anterior, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut prima instanță că apelantele pârâte-reclamante nu se pot prevala cu succes de aplicarea teoriei impreviziunii, care deși nu a beneficiat de o reglementare legală în C. civ.

de la 1864, a fost recunoscută atât de doctrină cât și de jurisprudență. 3. Și cea de-a treia critică, referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată către reclamanta A. S.A., față de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a fost apreciată ca nefondată. Astfel cum rezultă din cuprinsul sentinței apelate, pârâtele-reclamante au fost obligate la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 211.705 RON, din care suma de 71.190,02 RON taxe judiciare de timbru aferente primului capăt de cerere, ce a fost admis și suma de 140.514,66 RON onorariu avocat, redus în considerarea soluției de admitere în parte a acțiunii și criteriul valorii pretențiilor încuviințate.

Sub un prim aspect, s-a reținut că, în fapt, culpa procesuală pentru admiterea primului capăt de cerere, în considerarea căruia au fost acordate cheltuielile de judecată, aparține apelantelor-pârâte, iar pe de altă parte cheltuielile de judecată constând în taxele de timbru aferente pretențiilor admise nu pot fi reduse prin aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., text de lege ce permite instanței să cenzureze cheltuielile de judecată acordate cu titlu de onorariu avocat. Criteriile ce trebuie avute în vedere de instanță la reducerea onorariului de avocat constau în valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. Așa cum a retinut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare și efectuate real, în limita unui cuantum rezonabil, care însă în prezenta cauză a fost respectat.

Având în vedere importanța admiterii capătului de cerere pentru interesele financiare ale clientului, precum și complexitatea cauzei, ce nu a fost determinată numai de soluționarea capetelor de cerere respinse, nu se poate reține că susținerea primului capăt de cerere ar fi fost una exclusiv formală sau deosebit de simplă, condiții în care nici onorariul de avocat nu a fost considerat de către Curte ca fiind unul disproporționat. II. Apelul declarat de reclamantă-pârâtă SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. 1. Prima critică privește soluția de respingere a capătului de cerere privind obligarea apelantelor-pârâte la plata penalităților de întârziere.

Astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, dar și a solicitării expuse în cadrul apelului, apelanta-reclamantă a solicitat trei tipuri de penalități, după cum urmează: A. penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligației de depunere a raportului de audit a investițiilor aferente anului investițional nr. 3 (2009), conform art. 12.3 din contract, calculate la suma de 76.178,67 euro; B. penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligației de depunere a garanției de bună execuție pentru anul investițional 4 (2010), conform dispozițiilor art. 13.5 din contract, calculate la suma de 79.925 euro; C. penalitatea de 65%, ca urmare a neîndeplinirii obligației de depunere a documentelor justificative aferente efectuării investițiilor, din procesul de urmărire postprivatizare, conform art. 8.16 din contract, raportat la art. 8.14, coroborat cu art. 12.2 teza a doua din contract, calculate la suma de 976.616,55 euro.

Dintre toate aceste categorii de penalități, prima instanță a reținut că nu pot face obiectul solicitării decât cele referitoare la neîndeplinirea obligației de a prezenta, la începutul fiecărui an investițional, o scrisoare de garanție bancară. Însă, contrar susținerilor apelantei-reclamante, această reținere nu este consecința unei greșite interpretări a cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, ci o corectei aplicări a prevederilor art. 15.2 din contract. Conform art. 15.2 din contract, cumpărătorul se obligă să plătească vânzătorului, în cazul desființării contractului, pe cale convențională sau judiciară, pentru prejudiciile cauzate vânzătorului, daune-interese constituite din penalitățile datorate ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale pentru care a avut loc desființarea contractului.

Cât timp desființarea contractului a avut loc ca urmare a neîndeplinirii obligației de-a prezenta la începutul fiecărui an investițional o scrisoare de garanție bancară, iar această desființare a făcut obiectul expres al solicitării de constatare a reclamantei, în mod corect s-a reținut că în sfera de aplicare a prevederilor art. 15.2 nu se pot include decât aceste penalități, și nu și celelalte (menționate anterior la lit. A) și C). În final, Curtea a reținut că, deși critica este nefondată, în contextul în care prima instanță a analizat totuși temeinicia fiecărei solicitări/respectiv a fiecărui tip de penalitate solicitată, o astfel de critică apare ca fiind una irelevantă. În consecință, a fost supusă controlului judiciar soluția adoptată de către prima instanță raportat la fiecare categorie de penalități, prin prisma argumentelor invocate de către apelanta-reclamantă.

A. Penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligației de depunere a raportului de audit a investițiilor aferente anului investițional nr. 3 (2009), conform art. 12.3 din contract, calculate la suma de 76.178,67 euro. Conform art. 12.1 din contract, cumpărătorul (în speță apelantele-pârâte) s-au obligat să efectueze investiții pentru dezvoltare, reabilitare și modernizare în valoare de 1.200.000 euro, eșalonate pentru fiecare an investițional conform anexei 3 la contract.

Totodată, potrivit art. 12.2 din contract, cumpărătorul avea obligația de-a prezenta în termen de 30 de zile de la data împlinirii termenelor scadente prevăzute în oferta și în anexa 3 la contract un certificat emis de către o firmă specializată de audit, din care să rezulte valoarea investițiilor efectuate, obiectul acestora, faptul că sursele utilizate pentru efectuarea investițiilor sunt în conformitate cu prevederile legale și faptul că investițiile au fost efectuate în mod corespunzător în contabilitatea cumpărătorului. S-a reținut de către prima instanță că termenul pentru depunerea raportului de audit a investițiilor aferente anului investițional nr. 3 (2009) a fost data de 31.01.2010, precum și faptul că, din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză, acest raport a fost primit de către reclamantă la data de 29.01.2010, respectiv înainte de data împlinirii scadenței.

Conform art. 12.3 din contract, în cazul prezentării cu întârziere a documentației prevăzute la art. 12.2 (respectiv a raportului de audit), cumpărătorul va plăti vânzătorului penalități de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere. Rezultă astfel că, ceea ce clauza invocată ca temei juridic de către reclamantă urmărește să sancționeze, este îndeplinirea cu întârziere de către pârâte a obligației de-a depune raportul de audit pentru fiecare an investițional, iar în speță nu există o astfel de întârziere (depunerea raportului de audit în termen nefiind contestată, ca împrejurare de fapt, de către apelanta reclamantă).

Faptul că în acest raport de audit se menționează că în cursul anului 2009 s-au efectuat investiții de 15.936,34 euro, în timp ce investițiile trebuiau să fie în cuantum de 287.500 euro, nu atrage incidența art. 12.3 din contract, întrucât prin această clauză penală nu s-a urmărit să fie sancționată neîndeplinirea obligației de-a efectua investițiile în cuantumul prevăzut în contract, ci neîndeplinirea obligației de a depune raportul de audit în termen (clauza penală fiind prevăzută exclusiv pentru întârzierea la executare). Pentru garantarea îndeplinirii obligației prevăzute la art. 12.1 (respectiv efectuarea investițiilor în cuantumul prevăzut de contract pentru fiecare an investițional), cumpărătorul s-a obligat să constituie o scrisoare de garanție bancară pentru o valoare egală cu valoarea investițiilor asumate pentru fiecare an investițional.

Prin urmare, în ipoteza în care investițiile atestate de respectivul raport de audit nu erau cele asumate prin contract, apelanta-reclamantă avea posibilitatea de a executa scrisoarea de garanție bancară. Cu alte cuvinte, pentru neîndeplinirea obligației de a efectua investițiile în cuantumul convenit, apelanta reclamantă nu avea dreptul de-a solicita penalități de întârziere în baza art. 12.3 din contract, ci avea posibilitatea să se îndestuleze prin executarea scrisorii de garanție.

B. Penalitățile de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, aferente neîndeplinirii obligației de depunere a garanției de bună execuție pentru anul investițional 4 (2010), conform dispozițiilor art. 13.5 din contract, calculate la suma de 79.925 euro; Conform art. 13.5, contractul se desființează de drept, fără a fi necesară punerea în întârziere și fără orice formalitate prealabilă, dacă la împlinirea termenului de predare a scrisorii de garanție bancară plus 15 zile cu penalități de 0,1% calculate pentru fiecare zi de întârziere, cumpărătorul nu prezintă vânzătorului scrisoarea de garanție bancară pentru anul investițional în curs. Vânzătorul se obligă să notifice în scris cumpărătorul cu privire la data de începere a aplicării penalităților de întârziere.

Din cuprinsul acestor prevederi contractuale rezultă că, pentru neîndeplinirea obligației de prezentare a scrisorii de garanție bancară, vânzătorul poate solicita desființarea contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități) și poate solicita penalități de întârziere (sub condiția notificării cumpărătorului cu privire la data de începere a aplicării penalităților de întârziere). În speță, apelanta reclamantă s-a prevalat de aplicarea pactului comisoriu, contractul de vânzare cumpărare fiind desființat pentru neîndeplinirea obligației de depunere a garanției de bună execuție pentru anul investițional 4 (2010) încă de la data de 23.11.2010 (aspect reținut de prima instanță și necontestat de părți).

Însă, în ceea ce privește solicitarea de plată a penalităților de întârziere, apelanta-reclamantă nu a notificat apelantele-pârâte, astfel cum prevăd în mod expres prevederile art. 13.5 din contract, teza finală. Tribunalul a apreciat în mod corect această solicitare ca neîntemeiată în considerarea faptului că reclamanta nu a făcut dovada punerii în întârziere, conform art. 13.5 din contract prin adresarea unei notificări, care trebuia să cuprindă și data de la care începeau să curgă penalitățile de întârziere, și nu a faptului că acestea ar putea fi cerute doar pentru o perioadă de 15 zile. Contrar susținerilor apelantei-reclamante, această notificare nu are semnificația unei simple înștiințări, ci a comunicării intenției reclamantei de-a solicita aceste penalități, respectiv a punerii în întârziere cu privire la neîndeplinirea obligației.

Astfel cum a reținut prima instanță, această punere în întârziere era necesară datorită acordului de voință al părților exprimat în mod expres prin art. 13.5 din contract, în condițiile în care apelantele-pârâte nu erau de drept în întârziere, având în vedere că obligația neîndeplinită nu era o obligație de a da (ipoteză în care această notificare nu ar fi fost necesară, apelantele-pârâte fiind de drept în întârziere conform art. 43 Codul comercial), ci o obligație de a face. Or, în cazul neîndeplinirii obligațiilor de a face, conform art. 1079 C. civ., punerea în întârziere este obligatorie pentru angajarea răspunderii contractuale, cu atât mai mult cu cât și intenția expresă a părților a fost în acest sens.

Cât timp o astfel de notificare nu a fost transmisă anterior desființării contractului, rezultă că nici apelanta-reclamantă nu este îndreptățită a solicita aceste penalități. În această ordine de idei, Curtea a considerat că punerea în întârziere a apelantelor-pârâte, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, la care se face referire în apel, nu ar putea produce efecte retroactive, întrucât această notificare marchează momentul de la care încep să curgă aceste penalități. Pe de altă parte, nici nu pot fi calculate penalități din momentul formulării cererii de chemare în judecată (22.11.2011), din moment ce contractul a fost desființat încă de la data de 23.11.2010 (ca urmare a invocării de către apelanta-reclamantă a pactului comisoriu de gardul IV).

C. Penalitatea de 65%, ca urmare a neîndeplinirii obligației de depunere a documentelor justificative aferente efectuării investițiilor din procesul de urmărire postprivatizare, conform art. 8.16 din contract, raportat la art. 8.14, coroborat cu art. 12.2 teza a doua din contract, calculate la suma de 976.616,55 euro. Conform art. 8.14, cumpărătorul se obligă să prezinte vânzătorului documentele solicitate în mod expres de către acesta în procesul de urmărire postprivatizare și să permită accesul deplin al acestuia în incinta activelor, în vedere verificării stării acestora. În cazul nerespectării acestei obligații, cumpărătorul poate fi obligat la plata unei penalități de 65% din prețul de cumpărare, potrivit art. 8.14.

Art. 12.2 din contract prevede obligația cumpărătorului de a prezenta raportul de audit, însoțit de toate documentele justificative care au stat la baza întocmirii acestora. În speță însă, apelanta-reclamantă nu a dovedit că ar fi solicitat apelantelor-pârâte în mod expres predarea unor documente de care aceasta ar fi avut nevoie în procesul de urmărire postprivatizare, altele decât raportul de audit (obligație pentru neîndeplinirea căreia contractul prevede o sancțiune separată). Totodată, din cuprinsul probelor administrate în cauză, nu rezultă că apelanta-reclamantă ar fi formulat o solicitare de acces în vederea verificării activelor, iar apelantele-pârâte s-ar fi opus unei astfel de solicitări, astfel încât să poată fi obligată la plata unei penalități deloc neglijabile de 65% din prețul contractului.

În aceste condiții, Curtea a apreciat că nu este incidentă în cauză niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 8.14 din contract, pe care art. 8.16 să le sancționeze. Pe de altă parte, după cum în mod just a reținut și prima instanță, apelantele-pârâte nu pot fi sancționate în temeiul acestor prevederi contractuale pentru neîndeplinirea obligației de a depune raportul de audit/scrisoarea de garanție bancară, pentru care art. 8.14-8.16 din contract, respectiv art. 13 din contract prevăd sancțiuni separate. În această interpretare, ar apărea într-adevăr că vânzătorul ar fi îndreptățit la o dublă reparație pentru neîndeplinirea acestor obligații, în condițiile în care nu acesta este scopul avut în vedere de către părți prin contract.

Contrar susținerilor apelantei-reclamante, art. 8.14 și 8.16 nu se interpretează prin coroborare cu art. 12.2 teza a doua din contract, ci urmărește să sancționeze cumpărătorul pentru nedepunerea altor documente decât cele avute în vedere de art. 12.2 (pentru care contractul prevede o sancțiune separată), pe care cumpărătorul să refuze să le predea vânzătorului în pofida unei cereri exprese a acestuia, ipoteză inexistentă însă în prezenta cauză. 2. Cea de-a doua critică privește soluția de obligare a apelantei-reclamante A. S.A. la suportarea cheltuielilor de judecată către pârâta E.. S-a reținut astfel, că prima instanță a obligat reclamanta să plătească pârâtei, care a formulat cererea de chemare în garanție, cheltuieli de judecată în cuantum de 39.476 RON taxe de timbru și 15.230 euro onorariu avocat.

Totodată, Curtea a constatat că, în fapt, prin cererea de chemare în garanție formulată de apelanta-pârâtă E., aceasta din urmă solicita, ca în ipoteza obligării sale în calitate de pârât la plata vreunei sume de bani cu titlu de penalități de întârziere către reclamantă, celelalte pârâte să fie obligate să îi achite acesteia contravaloarea sumei de bani la care ar fi putut fi obligată. Având în vedere că, în fapt, capătul de cerere prin care reclamanta solicita plata penalităților de întârziere a fost respins ca neîntemeiat, cererea de chemare în garanție a fost respinsă ca rămasă fără obiect. Este incontestabilă astfel legătura de dependență dintre cererea principală și cererea de chemare în garanție, în sensul că respingerea cererii principale a determinat la rândul său respingerea cererii de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

În acest context, Curtea a reținut că formularea cererii de chemare în garanție a fost determinată în mod direct de introducerea cererii de chemare în judecată; prin urmare, singura parte culpabilă de inițierea procesului și de apariția celorlalte cereri incidentale în cadrul procesului pendinte este reclamanta, culpa procesuală aparținând acesteia, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ. datorită faptului că a pierdut procesul. În considerarea acestui raționament, Curtea a apreciat că, sub aspectul culpei procesuale, nu are relevanță faptul că reclamanta nu a făcut parte din cadrul procesual pasiv al cererii de chemare în garanție; de altfel, pârâtele din cererea de chemare în garanție (aceleași ca și pârâtele din cererea de chemare în judecată) nu au nicio culpă procesuală, acestea fiind chemate în judecată la aceeași inițiativă a reclamantei.

Totodată, partea care a pierdut procesul nu este nici apelanta-pârâtă E., întrucât cererea de chemare în garanție nu a fost respinsă ca neîntemeiată, ci drept rămasă fără obiect, ca urmare a respingerii cererii principale sub aspectul solicitării de obligare a pârâtelor la plata penalităților de întârziere. De asemenea, Curtea a considerat că nu i se poate imputa apelantei-pârâte E., în calitate de titulară a cererii de chemare în garanție, formularea unei astfel de cereri în cadrul procesului promovat de către reclamantă; dimpotrivă, partea chemată în judecată este în totalitate îndreptățită de a formula o astfel de cerere, în vederea lămuririi situației juridice litigioase în cadrul aceluiași proces, avantajele alegerii acestei căi procesuale fiind incontestabile.

Cât timp legea pune la dispoziția părții interesate dreptul de a formula cererea de chemare în garanție, un astfel de drept nu poate fi interpretat ca o sancțiune împotriva acestei părți, prin obligarea sa de a suporta propriile cheltuieli de judecată, generate de formularea unei astfel de cereri. În acest context, Curtea a reiterat faptul că formularea acestei cereri de chemare în garanție a fost determinată în mod direct de formularea cererii de chemare în judecată, și cât timp apelantei-pârâte E. nu i se poate reține nicio culpă procesuală, iar o astfel de culpă nu poate fi reținută nici în sarcina celorlalte pârâte, singura parte aflată în culpă procesuală, respectiv apelanta reclamantă, care va fi obligată la plata tuturor cheltuielilor de judecată generate de procesul pe care l-a inițiat și l-a pierdut, inclusiv a cheltuielilor aferente cererii de chemare în garanție.

Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate cu titlu de onorariu avocat, Curtea a reținut că acesta a fost în cuantum de 30.461,65 euro, fiind solicitat atât pentru asigurarea asistenței juridice necesare pentru susținerea întâmpinării, cât și pentru formularea cererii de chemare în garanție. Întrucât o delimitare exactă a muncii îndeplinite de avocat în raport de cele două dimensiuni ale apărării pârâtei E. nu a fost posibilă, onorariul solicitat a fost considerat ca fiind datorat în mod egal atât pentru susținerea întâmpinării cât și pentru susținerea cererii de chemare în garanție, reclamanta fiind obligată a suporta doar jumătate din acest onorariu, respectiv cel aferent susținerii cererii de chemare în garanție.

În acest context, Curtea a considerat că soluția adoptată de prima instanță este una justă, în condițiile în care nici nu se poate susține că asigurarea asistenței juridice pentru redactarea/susținerea întâmpinării ar fi presupus un volum de muncă net superior celui necesar pentru redactarea/susținerea cererii de chemare în garanție. În ceea ce privește dovezile administrate sub aspectul onorariului solicitat, prima instanță a avut în vedere înscrisurile justificative depuse de către apelanta-pârâtă E. la dosar, fiind suplimentată în apel administrarea probei cu înscrisuri relativ la acest aspect, date fiind motivele de apel ale reclamanatei. Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate cu titlu de onorariu avocat, Curtea a apreciat că acesta nu este unul disproporționat, în raport de criteriile avute în vedere de dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., respectiv valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. În ceea ce privește valoarea pricinii, raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, Curtea a considerat că un onorariu în cuantum de 15.230 euro, raportat la valoarea pretențiilor părții adverse de 1.132.720,22 euro nu poate fi considerat ca fiind disproporționat. Referitor la munca îndeplinită de avocat, aceasta nu poate fi apreciată din prisma unui singur aspect, și anume cea a reprezentării în fața instanței de judecată, fiind avute în vedere toate activitățile întreprinse de către avocat, constând în pregătirea/depunerea actului de procedură/susținerea cererii/pregătirea probatoriului, acordarea consultanței, dar și importanța intereselor financiare ale clientului reprezentat.

De altfel, și din cuprinsul defășurătoarelor depuse la dosar de către apelanta-pârâtă rezultă că pregătirea apărării în cadrul dosarului, inclusiv sub aspectul susținerii cererii de chemare în garanție, a fost una laborioasă, aspecte în raport de care onorariul acordat de prima instanță nu apare ca fiind unul disproporționat. 3. Cea de-a treia critică privește reducerea de către prima instanță a cheltuielilor de judecată acordate apelantei-reclamante.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că reducerea onorariului acordat reclamantei de către prima instanță (în cuantum de 140.514,66 RON) s-a realizat în considerarea soluției de admitere în parte a pretențiilor acesteia, întrucât din cele trei capete ale cererii de chemare în judecată au fost admise doar primele două (respectiv cel principal de constatare a desființării contractului și cel accesoriu de repunere a părților în situația anterioară), fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata penalităților de întârziere. De altfel, această soluție a fost validată inclusiv prin exercitarea controlului judiciar de către instanța de apel. Rezultă astfel că soluția de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată s-a adoptat în urma aplicării dispozițiilor art. 276 C. proc.

civ., conform căruia, când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța apreciază în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. III. În ceea ce privește apelul incident formulat de pârâta E., Curtea a reținut că prin acesta s-a urmărit repunerea în discuție a cererii de chemare în garanție, respinsă de către prima instanță ca rămasă fără obiect. Astfel, pârâta a declarat apel incident, solicitând ca în cazul în care s-ar admite apelul reclamantei A. S.A., iar pârâta E. ar cădea în pretenții, să fie admisă și cererea de chemare în garanție cu consecința obligării chemaților în garanție B., C. și C. la plata, în solidar, către apelanta-pârâtă E. a întregii sume la care aceasta din urmă ar putea fi obligată.

Având în vedere că apelul principal formulat de către reclamanta A. S.A. a fost apreciat ca nefondat, astfel încât apelanta-pârâtă E. nu a căzut în pretenții, analizarea apelului incident nu se mai impune (având în vedere legătura de dependență dintre cele două apeluri), considerente pentru care, în lipsa unui folos practic ce ar putea fi urmărit în prezent de către apelanta-pârâtă E., apelul acestei părți a fost respins ca rămas fără interes. Totodată, având în vedere că ceea ce a generat formularea apelului incident a fost apelul principal formulat de către reclamanta A. S.A., iar neanalizarea pe fond a acestuia s-a datorat soluției de respingere a acestui apel principal, Curtea a obligat apelanta reclamantă-pârâtă A. S.A.

la plata către apelanta-pârâtă E. a sumei de 109.331,45 RON cheltuieli de judecată în apel. Împotriva acestei decizii reclamanta SOCIETATEA DE PRODUCERE A ENERGIEI ELECTRICE ÎN HIDROCENTRALE "A." S.A. a declarat recurs. Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv a contractului nr. x/20.11.2006, instanța schimbând înțelesul vădit neîndoielnic al clauzelor cuprinse în art. 12.2, art. 12.3, art. 13.5 și art. 8.16 din contract - art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ. Preliminar, recurenta arată că penalitățile au fost cerute în cadrul unui capăt de cerere distinct, întemeiat pe dispozițiile art. 8.16, art. 12.2, art. 12.3 și art. 13.5 din contract, având un alt temei decât desființarea contractului, cauza solicitării penalităților fiind neîndeplinirea obligațiilor stipulate în aceste articole.

Cele trei categorii de penalități solicitate nu au valorea unor daune interese datorate ca efect al desființării contractului, ci ele constituie daune moratorii datorate pentru numărul total de zile de întârziere, respectiv clauză penală în cuantum de 65% din prețul contractului pentru neîndeplinirea obligației asumate. Aceste penalități nu sunt datorate în urma desființării contractului, ele fiind scadente de fapt înainte de acest eveniment, reprezentând sume la care recurenta este îndreptățită și în lipsa desființării contractului, motiv pentru care, ele nu pot fi încadrate în art. 15.2 din contract, întrucât ar echivala cu schimbarea, în mod inadmisibil, a temeiului juridic al capătului trei al cererii de chemare în judecată, indicat în cuprinsul acțiunii.

Ca atare, dispozițiile art. 15.2 din contract nu constituie dispoziții speciale, care ar limita dreptul recurentei de a solicita penalități, ci reglementează o situație juridică anume, a cărei valorificare nu exclude coexistența, în cadrul unei acțiuni, cu o altă situație juridică, ce are un izvor contractual distinct. Cu privire la art. 12.2 și art. 12.3 din contract, recurenta arată că instanța, interpretând în mod greșit conținutul acestei clauze, schimbându-i înțelesul vădit neîndoielnic, a lipsit de forță, finalitate și eficacitate juridică sancțiunea prevăzută în contract. În soluționarea apelului, instanța a interpretat clauza art. 12.3 din contract în sensul literal al termenilor și nu în spiritul voinței reale a părților, a logicii juridice pentru care părțile au prevăzut o astfel de sancțiune, a producerii efectelor juridice și fără a se raporta la conținutul integral al clauzei art. 12.2, care reglementează obligația ce face obiectul sancționării.

Astfel, instanța de apel a interpretat clauza art. 12.3 în sensul în care simpla depunere a act scris intitulat "raport de audit" până la data de 31.01.2010 este suficientă pentru ca obligația să fie considerată îndeplinită pentru anul investițional 3. Instanța a interpretat art. 12.3 din contract fără a se raporta la conținutul obligației pentru care este incidentă această sancțiune, astfel cum aceasta a fost reglementată în mod clar și neechivoc în cadrul art. 12.2. Ca atare, sancțiunea de 0,1% penalități pentru fiecare zi de întârziere are ca obiect neîndeplinirea obligației de certificare a realizării investițiilor pentru anul investițional 3, printr-un raport de audit care să ateste realizarea conformă a investițiilor la nivelul tranșei investiționale prevăzute în mod expres în cuprinsul anexei 3 la contract.

Logica juridică pentru care părțile au stipulat clauza art. 12.3 din contract a fost reprezentată de crearea unui mecanism de sancționare pentru neefectuarea investițiilor la nivelul tranșei asumate pentru anul respectiv. Prin interpretarea pe care instanța de apel o dă clauzei art. 12.3 din contract, simpla depunere a unui act scris denumit "raport de audit", independent de conținutul său, ar putea înlătura aplicarea acestei sancțiuni. Instanța de apel, în justificarea interpretării pe care o dă art. 12.3 din contract, a reținut că, pentru garantarea obligației de efectuare a investițiilor, s-a prevăzut constituirea unei scrisori de garanție bancară la nivelul valorii tranșei investiționale din anul respectiv.

Prin această argumentare, instanța de apel a omis un element juridic esențial, anume faptul că art. 12.3 din contract constituie un mecanism de sancționare, pe când articolul care prevede constituirea scrisorii de garanție bancară reprezintă un mecanism de garantare, fiind astfel în prezența a două obligații distincte, cea de certificare a efectuării investițiilor prin depunerea unui raport de audit și cea de constituire a scrisorii de garanție bancară. Totodată, recurenta învederează faptul că, în mod greșit, instanța de apel a reținut împrejurarea că nu ar fi contestat depunerea raportului de audit în termen, în condițiile în care a învederat că, pentru ca depunerea raportului de audit să fie valabil făcută în termen și să aibă efectele cerute de contract, acest înscris trebuia să certifice realizarea investițiilor la nivelul sumei de 287.500 euro, pe când raportul de audit depus de societatea B. consemnează valoarea de 15.936,34 euro.

Depunerea raportului de audit la data de 29.01.2010 nu reprezintă o depunere valabilă, conform scopului pentru care a fost instituită această obligație, întrucât nu certifică îndeplinirea obligației de realizare a investițiilor pentru anul investițional 3. Această depunere reprezintă întocmai dovada neîndeplinirii obligației de realizare a investițiilor la nivelul tranșei investiționale asumate. Dispozițiile contractuale ale art. 12.2 au prevăzut depunerea raportului de audit aferent anului investițional 3, anul 2009, pentru a certifica realizarea investițiilor în cuantumul asumat, respectiv în cuantum de 287.500 euro până la termenul limită de 30 de zile de la finele anului investițional și nu doar o depunere a unui înscris denumit "raport de audit" . Instanța a interpretat în mod greșit conținutul clauzei menționate la art. 13.5 din contract, schimbându-i înțelesul vădit neîndoielnic.

Termenul de 15 zile din cuprinsul art. 13.5 nu constituie perioada pentru care se percep penalități, ci un termen de grație, suplimentar termenului prevăzut la art. 13.3 din contract. Teza finală a art. 13.5 nu reprezintă o clauză de punere în întârziere cu privire la curgerea penalităților, ci o obligație de informare cu privire la data de începere a aplicării penalităților, obligație îndeplinită prin convocarea la conciliere, pârâtele fiind informate asupra faptului că penalitățile se percep de la data scadenței. Mecanismul punerii în întârziere, conform reglementării legale și explicațiilor doctrinare de specialitate, este legat de îndeplinirea unei obligații care atrage aplicarea unei anumite sancțiuni și nu de aplicarea respectivei sancțiuni.

Prin urmare, în speța de față, atâta timp cât pentru obligația care atrage aplicarea sancțiunii de penalități, pârâtele sunt de drept în întârziere, conform art. 13.5 teza 1 din contract, sancțiunea penalităților este incidentă fără punere în întârziere. Instanța de apel a aplicat un mecanism juridic care este contrar dispozițiilor contractuale, considerând faptul că pentru curgerea penalităților ar fi necesară punerea în întârziere, în condițiile în care în cuprinsul clauzei menționate la art. 13.5 se stipulează în mod clar faptul că pentru neîndeplinirea obligației de constituire a garanției, cumpărătorul este de drept în întârziere la 15 zile de la termenele stipulate în art. 13.2 și 13.3.

Obligația de constituire a scrisorii de garanție bancară aferentă anului investițional 4 este neîndeplinită, astfel cum s-a constatat prin hotărârea primei instanțe, rămasă definitivă și irevocabilă cu privire la constatarea desființării contractului pentru acest motiv. Obligația fiind neîndeplinită, iar pârâtele fiind de drept în întârziere la momentul neîndeplinirii acesteia, recurenta apreciază că este îndreptățită să perceapă penalități, a căror dată de început a aplicării lor este reprezentată de data scadenței, astfel cum pârâtele au fost informate prin convocarea la conciliere. Cu privire la sancțiunea ce face obiectul art. 8.16 din contract, instanța a interpretat în mod greșit conținutul acestei clauze, schimbându-i înțelesul vădit și neîndoielnic.

Urmărirea și controlul postprivatizare din partea A. S.A. se realiza conform art. 8.14 coroborat cu art. 12.2 teza finală din contract, prin verificarea și agrearea documentelor justificative ce urmau să stea la baza auditării investițiilor. Astfel, documentele justificative din procesul de urmărire postprivatizare, ce urmau să fie auditate în vederea certificării realizării investițiilor, sunt solicitate în mod expres chiar prin cuprinsul contractului, conform art. 12.2 teza finală. Având în vedere că aceste documente trebuia depuse spre verificare și aprobare către recurentă, fiind solicitate de vânzător în mod expres prin contract, iar pârâtele nu și-au îndeplinit această obligație, devin incidente dispozițiile art. 8.16, raportat la art. 12.2 teza finală, coroborat cu art. 8.14 teza 1 din contract.

În susținerea motivelor de recurs ce vizează nelegalitatea hotărârii decurgând din încălcarea formei legale prevăzute sub nulității conform art. 105 alin, 2 C. proc. civ., raportat la art. 274 alin. (1)-(2) din același cod (art. 304 pct. 5), precum și nelegalitatea hotărârii prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ., instanța acordând mai mult decât a fost cerut, recurenta a invocat următoarele argumente: Prin apelul formulat împotriva sentinței nr. 1215/2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, A. S.A. a criticat hotărârea instanței de fond atât sub aspectul (i) obligării societății la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de titularul cererii de chemare în garanție, cât și sub aspectul (ii) cuantumului cheltuielilor solicitate de titularul cererii de chemare în garanție - societatea E.. În mod nelegal instanța de apel a înlăturat criticile aduse de A. S.A Dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., care permit obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate de cealaltă parte din proces, au la bază principiului răspunderii civile delictuale, respectiv dispozițiile art. 998 - 999 din vechiul C. civ. În speță, instanțele de fond au nesocotit dispozițiile art. 998-999 din vechiul C. civ., pronunțând și validând ulterior o hotărâre de obligare a recurentei la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de titularul cererii de chemare în garanție, deși nu erau îndeplinite condițiile de atragere a răspunderii civile delictuale. Cerința existenței faptei ilicite nu este îndeplinită. Raportat la dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., cerința statuată de legiuitor pentru crearea premisei de obligare a părții la suportarea cheltuielilor ocazionate adversarului în procesul existent, este ca respectiva parte să piardă procesul, această pierdere a procesului reprezentând, în esență, fapta ilicită ce generează atragerea răspunderii civile delictuale. Dispozițiile art. 274 C. proc. civ. vizează situația cadru, în care procesul înseamnă un singur raport juridic dedus analizei, generat de cererea de chemare în judecată. În speța dedusă judecății, instanța este învestită cu judecarea concomitentă a 3 raporturi procesuale distincte, motiv pentru care, aplicabilitatea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. trebuie făcută distinct, pe fiecare din aceste raporturi.

A. S.A. nu a pierdut și nu avea cum să piardă procesul în care E. a învestit instanța prin formularea cererii de chemare în garanție, câtă vreme nu este parte a acestui proces. Calitatea procesuală pasivă în procesul generat prin depunerea cererii de chemare în garanție o dețin societățile B. S.R.L., C. S.A. și C.. Curtea de apel a considerat că nu este necesar ca A. S.A. să fie parte în raportul juridic dedus analizei prin cererea de chemare în garanție, fiind suficient că acesta cerere a fost determinată în mod direct de introducererea cererii de chemare în judecată, fapt ce contravine dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., cu aplicabilitate în speță, instanța neindicând un text de lege ce legitimează o astfel de concluzie.

Faptul că între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție există o strânsă legătură, nu face ca cele două raporturi procesuale să se suprapună până la confuziune, pentru ca în acest fel, reclamanta din cererea de chemare în judecată, respinsă parțial, să suporte cheltuielile de judecată efectuate de titularul cererii de chemare în garanție respinse. Astfel cum prevăd dispozițiile art. 60 C. proc. civ., "Partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire"'. Prin formularea de la art. 60 C. proc. civ., legiuitorul a oferit părții posibilitatea de a-și alege atitudinea procesuală, respectiv de formulare a cererii de chemare în garanție în cadrul procesului deja pornit sau pe cale separată, firește, în considerarea specificului speței.

Raportat la probatoriul administrat în prezentul dosar, recurenta solicită să se constate că societatea E. cunoștea de la început faptul că, în cazul în care cererea de chemare în judecată era admisă, orice pretenție din partea A. S.A., la care aceasta ar fi putut fi obligată, urma a fi suportată de pârâtele B. și C., dovadă în acest sens constituind-o înscrisurile pe care E. le-a depus la dosarul cauzei în susținerea cererii sale. Demersul de formulare a cererii în cadrul acestui dosar a reprezentat o dublare din partea societății E. a garanției pe care aceasta o avea deja de la societățile chemate în garanție. Deși E. putea, în baza garanțiilor pe care deja le avea din partea pârâtelor B. și C., să aștepte soluționarea procesului și abia mai apoi să se îndrepte, dacă era cazul, împotriva acestora, societatea a ales să își asume riscul respingerii cererii sale, așadar și consecințele ce derivă din această respingere.

Ca atare, raportat la dispozițiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală în formularea cererii de chemare în garanție în cadrul dosarului nr. x/2011 revine exclusiv pârâtei E., aceasta urmând să suporte riscul acestei atitudini procesuale, prin suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de formularea cererii. Deși a fost indicată practică judiciară în sensul celor susținute, instanța de apel s-a aplecat asupra hotărârilor în mod sumar, limitându-se la a preciza că nu a fost invocată decât o decizie de speță și nu o practică judiciară constantă, fără a prezenta motivele pentru care criticile aduse se impuneau a fi înlăturate. Cu privire la legătura de cauzalitate directă între fapta ilicită și prejudiciul produs, câtă vreme A. S.A.

nu este parte a raportului procesual generat de cererea de chemare în garanție, o astfel de legătură de cauzalitate directă nu poate exista. Singurul raport în cadrul căruia A. S.A. putea fi obligată în mod direct să achite cheltuieli de judecată societății E., era cel generat de cererea de chemare în judecată, în cadrul căruia această societate avea calitate de pârâtă, cheltuielile aferente acestui raport fiind însă respinse de instanța de fond, fără ca această soluție să formeze obiectul unei critici din partea pârâtei în calea de atac.

În ceea ce privește stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată (reprezentate de onorariul de avocat), reținute de instanța de fond în sarcina reclamantei și menținute ulterior de instanța de apel, este nesocotit flagrant principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, stabilindu-se contrar dovezilor existente și voinței părții, că onorariul aferent cererii de chemare în garanție este egal cu onorariul aferent apărărilor pe cererea de chemare în judecată. Considerentele instanței, în sensul că nu a fost posibilă o delimitare între munca îndeplinită de avocatul societății E. pe fiecare din cele două dimensiuni ale apărării, dincolo de faptul că este lipsită de suport probator (aspect ce nu mai poate fi supus analizei instanței de recurs), contravine în mod fla