ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 536/2017

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia civilă nr. 68/A din 24.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. București împotriva încheierii de ședință din data de 30.10.2015 și a sentinței civile nr. 372/27.11.2015, ambele pronunțate de Tribunalul Galați, în dosarul nr. x/2013 în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C B. S.A.

Împotriva acestei decizii pârâta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. București a declarat recurs.

Cererea de recurs a fost depusă la Curtea de Apel Galați în temeiul prevăzut de art. 485 C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării, în parte, a sentinței civile nr. 372/2015, pronunțată de Tribunalul Galați, anularea în totalitate a încheierii pronunțate în ședința publică din 30.10.2015, în sensul respingerii excepției prescripției extinctive invocate de pârâta-debitoare și, pe fondul cauzei, admiterea în totalitate a acțiunii și obligarea pârâtei și la plata sumei de 281.052,42 RON, pe lângă suma de 1.041.115,92 RON, acordată prin sentința civilă nr. 372/2015 pronunțată de Tribunalul Galați, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată, susținând nelegalitatea acesteia în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate indicat a arătat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea greșită a prevederilor legale în materia prescripției extinctive, în concret a dispozițiilor art. 3, art. 7, art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă și a prevederilor art. 2540 C. civ. din 2011 raportate la art. 1522 și 1523 C. civ. din 2011.

Recurenta consideră că, în mod nelegal, instanța de apel a respins apelul formulat de A. S.A. cu privire la suma de 281.052,42 RON cuprinsă în facturile de penalități seria x, reținând că această sumă este prescrisă prin aplicarea greșită a prevederilor art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă relevă că instanța de apel, în aplicarea art. 7 din Decretul nr. 167/1958 a stabilit că "dreptul la penalități s-a născut la data de 02.12.2009, 09.01.2010, 06.12.2010 și s-a împlinit, în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 la 02.12.2012, 09.01.2013, 06.02.2013" cu motivarea că penalitățile contabilizate prin facturile nr. x/2010 și nr. y/2010 sunt accesorii ale unor debite principale, scadente la 01.12.2009, 08.01.2010 și 05.02.2010.

Recurenta-reclamantă precizează că a transmis prin poștă cererea de chemare în judecată la data de 21.11.2013, înainte de împlinirea termenului de 3 ani de la data emiterii celei mai vechi facturi nr. x/22.11.2010, cu termen scadent la 02.12.2010, aceeași situație fiind și în cazul facturii nr. x/07.12.2010, cu termen scadent la 16.12.2010.

În pronunțarea deciziei recurate instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958 pentru că nu a ținut seama de faptul că dreptul la acțiune s-a născut în conformitate cu prevederile contractului încheiat între părți, de la data la care au devenit scadente facturile în care se preciza suma datorată, și nu de la data menționată de pârâtă sau reținută de instanța de apel.

Susține recurenta-reclamantă că facturile nu puteau fi emise în avans, nefiind vorba despre prestații succesive știute și convenite de părți la momentul semnării contractului, fiind necesar a se identifica momentul de început al intervalului de timp în care pârâta nu și-a îndeplinit obligația principală.

Recurenta-reclamantă consideră că dreptul material la acțiune, în conformitate cu prevederile contractului, s-a născut de la data la care au devenit scadente facturile cuprinzând sumele care fac obiectul cauzei, inclusiv sumele din cele două facturi în legătură cu care s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Instanța de apel nu a observat că facturile în discuție au fost emise în perioada în care dreptul principal era actual, nefiind prescris, iar aplicarea art. 5 din Contractul nr. x/2007, în ceea ce privește emiterea facturilor de penalități, este greșită. Arată că acest articol se referă la emiterea facturilor de principal în contextul în care stabilește că factura va conține "suma care va trebui plătită de client pentru luna contractuală anterioară, calculată conform prevederilor Anexei 2", iar anexa 2 nu conține nicio referire la penalități. Se mai arată că nu putea fi reținută nici aplicarea art. 6 din Contractul nr. x/2007 în ceea ce privește termenul de plată al facturilor de penalități, întrucât acest termen se referă la "facturile emise de prestator în condițiile art. 5" care se referă la facturile de principal, nu și la facturile de penalități.

Recurenta-reclamantă subliniază că emiterea de facturi, având ca obiect penalități de întârziere, s-a făcut prin aplicarea prevederilor art. 9 din Contractul nr. x/2007 potrivit căruia "în cazul neîndeplinirii până la data scadentă a obligațiilor prevăzute la art. 6, clientul va plăti, în afara sumei datorate, penalități pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței. Cuantumul penalităților corespunde ca procent dobânzii datorate pentru neplata la termen a obligațiilor către bugetul de stat, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței până în ziua plății. Valoarea totală a penalităților nu poate depăși valoarea sumei asupra căreia sunt calculate".

O altă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la încălcarea prevederilor art. 2540 C. civ. din 2011 raportate la art. 1522 - 1523 C. civ. din 2011.

Recurenta-reclamantă motivează că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că a transmis, prin executor judecătoresc, somația nr. 31531/22.10.2013, prin care a solicitat debitoarei ca în termen de 15 zile de la data primirii somației, aceasta să plătească suma de 1.322.168,34 RON, operând astfel punerea în întârziere a debitoarei în conformitate cu prevederile art. 1522 - 1523 C. civ. din 2011. Punerea în întârziere a debitoarei are ca efect întreruperea cursului prescripției în conformitate cu prevederile art. 2540 C. civ. din 2011, în condițiile în care pârâta-debitoare a fost chemată în judecată în termenul de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Recurenta-reclamantă subliniază faptul că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată era în vigoare noul C. civ., ceea ce face pe deplin aplicabile prevederile capitolului II - executarea silită a obligațiilor, din care fac parte art. 1522 - 1523 precum și prevederile art. 24 din noul C. proc. civ.

Printr-o altă critică ce se subordonează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea prevederilor art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Sub acest aspect învederează că, în temeiul prevederilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, de la data de 22.10.2013 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, cursul prescripției s-a întrerupt.

De asemenea, instanța de apel în mod nelegal nu a avut în vedere recunoașterea expresă, făcută de pârâtă în legătură cu sumele cuprinse în facturile justificative, inclusiv în cele două facturi pentru care a fost invocată excepția prescripției. Recunoașterea a avut efect de întrerupere a cursului prescripției.

În acest sens recurenta arată că la data de 09.04.2015, debitoarea a achitat suma totală de 7.260.505,61 RON cuprinsă în facturile nr. x/13.11.2009, nr. y/14.12.2009 și nr. 291/14.01.2010, reprezentând contravaloarea facturilor de transport a căror neachitare în termen a generat penalitățile care fac obiectul prezentului litigiu, precum și contravaloarea facturilor de penalități, calculate până la data de 31.07.2010, facturile nr. x/09.06.2010, nr. y/03.08.2010 și nr. 5753/20.09.2010 precum și a cheltuielilor de judecată, acordate conform sentinței comerciale nr. 547/07.06.2013 pronunțată de către Tribunalul Galați, în dosarul nr. x/2011.

Prin plata voluntară la data de 09.04.2015, a facturilor de principal, la care au fost calculate penalitățile care fac obiectul prezentului dosar, au devenit aplicabile prevederile art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, prescripția întrerupându-se la data plății, 09.04.2015, prin recunoașterea dreptului de către pârâtă începând să curgă o nouă prescripție de 3 ani care se va împlini la 09.04.2018.

În mod nelegal instanța de apel nu a constatat incidența prevederilor art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea cursului prescripției prin recunoașterea voluntară și explicită de către pârâtă a sumelor care fac obiectul prezentului litigiu, inclusiv a celor pentru care a fost invocată prescripția, așa cum rezultă din adresa nr. x/24.03.2015 emisă de pârâta B. S.A. sub semnătura directorului general.

Prin decizia pronunțată instanța de apel a încălcat și prevederile art. 46 din Codul comercial fără a ține seama că recurenta-reclamantă a probat existența în sarcina pârâtei a obligației de plată a facturilor considerate prescrise, prin recunoașterea voluntară la data de 24.03.2015 de către intimata-pârâtă a facturilor nr. x/2010 și nr. y/2010 prin adresa nr. x/24.03.2015, devenind aplicabile prevederile art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Pentru motivele mai sus redate recurenta-reclamantă Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. solicită admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

În drept, a invocat prevederile art. 483 - 490 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Analizând recursul în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Preliminar analizei criticilor circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanța supremă reține că aspectele de nelegalitate prezentate în cadrul acestui motiv de recurs vizează decizia instanței de apel de a păstra hotărârea instanței de fond sub aspectul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru penalități de întârziere calculate conform facturii nr. x/23.11.2010 și facturii nr. x/07.12.2010.

Determinarea legii aplicabile prescripției extinctive reprezintă o chestiune care trebuie lămurită prioritar analizei criticilor referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune prin raportare la data nașterii dreptului material la acțiune și la incidența cazurilor de întrerupere a cursului prescripției dreptului material la acțiune, cu toate consecințele care decurg din aceasta.

În reglementarea Decretului nr. 167/1958, republicat, în vigoare până la 01.10.2011 prescripția extinctivă a fost concepută ca o instituție de ordine publică, guvernată de norme imperative, caracteristici care se desprind din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Decret, potrivit cărora orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, și ale art. 18, care instituiau obligația instanțelor de judecată și a organelor arbitrale ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executarea silită este prescris.

Noul C. civ., în vigoare de la 01.10.2011, a reglementat prescripția extinctivă ca instituție de ordine privată care nu mai operează de plin drept, ceea ce produce consecințe asupra duratei termenelor de prescripție, care nu mai sunt imperative ci, în anumite marje, pot rămâne la disponibilitatea părților, recunoașterii posibilității renunțării la prescripție ori a încheierii de convenții prin care să se modifice cursul prescripției, prin fixarea începutului acesteia, ori a cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere, a sferei persoanelor care se pot prevala de faptul împlinirii acesteia, a condițiilor și limitelor procedurale în care excepția prescripției ar putea fi invocată, caracteristici care rezultă, printre altele, din analiza de conținut a prevederilor art. 2512, 2513, 2514 C. civ. din 2011.

Stabilirea legii aplicabile prescripției extinctive după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. este o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII denumit "Dispoziții cu privire la cartea a VI-a « Despre prescripție extinctivă, decăderea și calculul termenelor » a C. civ.." - Secțiunea 1 "Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a « Despre prescripție extinctivă, decăderea și calculul termenelor » a C. civ.." din Legea nr. 71/2011.

Potrivit acestei norme, "prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi, cum este cazul în acțiunea dedusă judecății, reprezintă facta pendentia, ca situații juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariției acesteia.

Reglementând conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în partea privitoare la prescripție, legiuitorul a optat să supună legii vechi prescripțiile începute și neîmplinite la data de 01.10.2011, în vederea asigurării stabilității juridice, spre a da satisfacție principiilor respectării drepturilor câștigate și respectării așteptărilor legitime, iar, nu în ultimul rând, spre a evita aplicarea retroactivă a legii noi, față de imperativul respectării principiului de ordin constituțional al neretroactivității legii, consacrat prin art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Aceeași soluție legislativă este consacrată și prin dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., potrivit cărora "prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit".

Având în vedere că norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție, în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. consacră o soluție identică, se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă guvernează atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.

Pe cale de consecință, în privința prescripției începute și neîmplinite la data de 01.10.2011, ca situație juridică în curs de realizare (facta pendentia) rămân aplicabile dispozițiile legale prevăzute prin Decretul nr. 167/1958.

Din această perspectivă în mod corect au stabilit instanțele devolutive, în soluționarea cererii de chemare în judecată, având ca obiect penalități de întârziere aferente unui debit născut sub imperiul C. civ. de la 1865, pentru care s-au emis facturi în anul 2010, că se aplică legea în vigoare la data nașterii debitului pretins, respectiv Decretul nr. 167/1958.

Prima critică subsumată cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la stabilirea greșită a datei care marchează începutul cursului prescripției extinctive, cu aplicarea nelegală a prevederilor art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă susținând, în esență, că dreptul la acțiune s-a născut de la data la care au devenit scadente facturile de penalități în care se preciza suma datorată.

Instituția prescripției extinctive reglementată prin Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, incident în cauză, așa cum s-a reținut anterior, conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 și art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este guvernată de norme de ordine publică. Analiza prescripției presupune, în primul rând, cunoașterea datei la care începe să curgă prescripția.

Începutul prescripției extinctive este reglementată în mod expres prin lege, neputând rămâne la latitudinea părților sau a instanței.

Regula generală privind începutul prescripției dreptului material la acțiune are o consacrare legală cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Conform acestei reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune.

Deoarece legea nu prevede care este această dată și nici drepturile la acțiune cărora ea li se aplică, regula instituită prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, în sensul că ea se aplică ori de câte ori nu își găsește incidența vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte, și, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, pe de altă parte.

În cauza dedusă judecății, părțile au convenit prin art. 5 din Contractul nr. x/21.12.2007 pentru prestarea serviciilor de transport, a serviciilor de sistem și a serviciilor prestate de operatorul comercial participanților la piața angro de energie electrică faptul că "pe întreaga durată a contractului, nu mai târziu de 14 zile financiare după începerea fiecărei luni contractuale, prestatorul va emite către client o factură cu sume care trebuie plătită de client pentru luna contractuală anterioară, calculate conform prevederilor anexei 2" iar potrivit art. 6 din același contract "Clientul va plăti factura emisă de prestator în condițiile art. 5, în termen de 10 zile lucrătoare de la data primirii sale".

În temeiul art. 9 din Contractul nr. x/21.12.2007 "în cazul neîndeplinirii până la data scadentă a obligațiilor prevăzute la art. 6 clientul va plăti, în afara sumei datorate, penalități pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței". Rezultă, astfel, că, în temeiul contractului, care potrivit art. 969 C. civ. de la 1864 reprezintă "legea părților", penalitățile sunt datorate în cazul în care debitul principal nu este achitat la scadență, începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței".

Prin raportare la dispozițiile contractuale mai sus relevate rezultă că data nașterii dreptului material la acțiune coincide cu data de la care încep să curgă penalitățile, adică prima zi lucrătoare după data scadenței obligației principale.

În cauză, în mod corect instanța de prim control judiciar a stabilit că penalitățile contabilizate prin facturile nr. x/2010 și nr. y/2010 sunt accesorii ale unor debite principale scadente la 01.12.2009, 08.01.2010 și 05.02.2010, astfel că dreptul la penalități, conform art. 9 din Convenția părților, s-a născut începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței, respectiv la 02.12.2009, 09.01.2010 și 06.02.2010 și s-a împlinit în conformitate cu art. 3 din Decretul nr. 167/1958 la 02.12.2012, 09.01.2013 și 06.02.2013, înainte de data introducerii acțiunii 21.11.2013.

Recurenta-reclamantă, în determinarea momentului care marchează începutul cursului prescripției dreptului material la acțiune, se raportează la data la care au devenit scadente facturile emise pentru sumele pretinse cu titlu de penalități de întârziere, fără a observa că, în temeiul art. 9 din contract, dreptul la penalități de întârziere se naște începând cu prima zi lucrătoare după data scadenței obligației de plată. Fiind vorba de prestații succesive datorate zi de zi, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel, în mod corect a reținut că emiterea facturii fiscale are semnificația de instrumentum probationis, atât potrivit Legii contabilității, cât și potrivit art. 46 Codul comercial, aplicabil la momentul nașterii dreptului de creanță.

Începutul curgerii prescripției este determinat de un moment obiectiv, cel al nașterii raportului juridic, care, în cazul penalităților, este reprezentat de ziua pentru care curge penalitatea, fiind lipsit de orice reper legal momentul determinat de recurentă, acela la care creditorul a emis factura aferentă sumelor pretinse cu titlu de penalități.

Faptul că debitul principal nu era prescris la momentul emiterii facturilor de penalități este lipsit de relevanță pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă cursul prescripției pentru penalitățile de întârziere.

Dreptul recurentei-reclamante A. de a pretinde penalități de întârziere s-a născut în temeiul prevederilor art. 9 din Contractul nr. x/21.12.2007, care stabilește, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, momentul nașterii raportului de drept material precum și momentul începerii cursului prescripției, respectiv prima zi lucrătoare după data scadenței obligației principale.

Data scadenței facturilor emise pentru penalități este lipsită de temei legal și, pe cale de consecință, critica recurentei referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 3 și 7 din Decretul nr. 167/1958 este neîntemeiată.

Critica circumscrisă cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la întreruperea cursului prescripției, în conformitate cu dispozițiile art. 2540 C. civ. din 2011, pentru cazul punerii în întârziere a debitoarei prin somația nr. 31531/22.10.2013, nu este întemeiată.

Somația nr. 31531/22.10.2013 nu a întrerupt cursul prescripției întrucât sub imperiul C. civ. de la 1864 și a Decretului nr. 167/1958, punerea în întârziere nu reprezintă o cauză de întrerupere a prescripției extinctive.

Dispozițiile Noului C. civ. nu sunt aplicabile în cauză deoarece legea aplicabilă prescripției extinctive este Decretul nr. 167/1958, pentru considerentele expuse preliminar analizei motivelor de recurs.

Critica potrivit căreia, în cauză, instanța de prim control judiciar a nesocotit prevederile art. 16 lit. a) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 prin aceea că nu a ținut seama de întreruperea cursului prescripției, prin recunoașterea expresă făcută de intimata-pârâtă la data de 09.04.2015, este neîntemeiată. Aceasta deoarece plata debitului principal și a unor sume reprezentând penalități de întârziere s-a efectuat în executarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În plus, o atare plată nu poate produce efectul întreruptiv al prescripției extinctive, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 după împlinirea termenului de prescripție. De asemenea, cererea de chemare în judecată a fost introdusă după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani.

Cursul prescripției era susceptibil de întrerupere doar în situația în care termenul de prescripție nu era deja împlinit la momentul la care a intervenit actul întreruptiv de prescripție. Pentru ca recunoașterea debitului să determine întreruperea termenului de prescripție este necesar ca aceasta să intervină anterior împlinirii termenului de prescripție. Simpla recunoaștere a debitului intervenită după împlinirea termenului de prescripție nu este de natură să înlăture stingerea dreptului creditorului prin prescripție.

Invocarea plății efectuate la data de 09.04.2015 dar și a adresei nr. x/24.03.2015 prin care recurenta susține că a avut loc o recunoaștere a datoriei din partea intimatei-pârâte se situează în timp după împlinirea termenului de prescripție și nu sunt de natură să înlăture stingerea dreptului la acțiune prin prescripție în privința sumelor pentru care s-a reținut împlinirea prescripției.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Compania Națională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. împotriva deciziei civile nr. 68/A din 24 martie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2017.