ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 744/2017

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 decembrie 2013 pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate anularea Raportului de evaluare nr. 59136/G/II din 12 decembrie 2013.

Prin Sentința nr. 120/2014 pronunțată în data de 20 mai 2014, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a admis contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și a dispus anularea Raportului de evaluare nr. x din 12 decembrie 2013, emis de către Agenția Națională de Integritate.

Împotriva Sentinței nr. 120 din 20 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați a declarat recurs Agenția Națională de Integritate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și respingerea acțiunii.

Prin Decizia nr. 1785 din 7 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva Sentinței nr. 120 din 20 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și pe fond a respins acțiunea formulată de reclamantul A., obligând intimatul-reclamant la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către recurenta-pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri, A. a formulat contestație în anulare solicitând anularea deciziei menționate și admiterea recursului, în sensul admiterii acțiunii, invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În motivarea contestației s-a arătat, în esență, că decizia pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei erori materiale, cauzată de comunicarea eronată a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea către ANI.

S-a susținut că la plângerea prealabilă a contestatorului, înregistrată la Oficiul registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea sub nr. R/14064 din 24 august 2016, instituția a răspuns cu scrisoarea nr. R/14064 din 30 august 2016, din cuprinsul căreia rezultă că A. nu s -a aflat în stare de incompatibilitate.

În acest sens, contestatorul a susținut că în mod eronat a constatat instanța de recurs că la data. 15 martie 2013 se afla la ședința AGA a SC B. SA, dând eficacitate în mod greșit procesului-verbal AGA B.

Se mai arată că motivarea deciziei atacate nu a dat eficiență Legii nr. 31/1990 care stabilesc clar că mandatul de administrator se exercită abia în urma dării unei declarații exprese pentru acceptarea acestei calități, la dosar nefiind o dovadă în acest sens.

Contestatorul a criticat decizia pronunțată de instanța de recurs, pentru următoarele motive:

- Prevederile art. *153<SUP>12</SUP>

din Legea nr. 31/1990 limitează în mod expres și imperativ ("neputând depăși 4 ani") durata mandatului administratorului unei societăți pe acțiuni la o perioadă de 4 ani.

- Astfel, recunoașterea prerogativei reprezentării unui administrator al cărui mandat a expirat este posibilă doar cu încălcarea unei dispoziții imperative a legii.

- Este adevărat că dispozițiile art. 1552 din vechiul C. civ. reglementează doar cauzele speciale de încetare a mandatului, dar prevederile speciale se completează cu dispozițiile de drept comun în materia încetării obligațiilor.

- Astfel, mandatul presupune o obligație contractuală și, ca atare, obligațiile izvorâte din acesta încetează și prin incidența cauzelor generale de încetare a obligațiilor, respectiv executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.

- De altfel, în doctrină s-a arătat că "în afară de cazurile generale de stingere a obligațiilor contractuale (de exemplu, prin executare, prin expirarea termenului stipulat sau realizarea condiției rezolutorii, prin imposibilitatea fortuită de executare datorită pieirii bunului destinat vânzării sau altor cauze, prin rezoluțiunea titlului mandantului etc), mandatul se stinge prin revocarea lui, prin renunțarea mandatarului și prin moartea, punerea sub interdicție ori insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părți.

- Mai mult, încetarea prerogativei reprezentării ca urmare a expirării termenului pentru care fusese acordat mandatul rezultă și din dispozițiile legale care reglementează termenul ca modalitate a actului juridic.

- "Termenul este un eveniment viitor și sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații. [...]. Termenul extinctiv marchează momentul stingerii obligației prin unul din modurile de stingere a acesteia. Așadar, până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic obligațional își produce efectele: la îndeplinirea termenului, aceste efecte încetează".

- Prevederile art. *153<SUP>12</SUP>

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 exclud ipoteza prelungirii tacite a mandatului de administrator. în conformitate cu dispozițiile art. *153<SUP>12</SUP>

alin. (3), pentru a fi valabilă din punct de vedere juridic, numirea în funcția de administrator trebuie să fie acceptată expres.

- În doctrină s-a apreciat că "desemnarea în funcția de administrator, unită cu acceptarea expresă a funcției, înseamnă existența unui contract între societate și administrator". În atare situație, în lipsa unei numiri și a unei acceptări exprese a mandatului, înregistrate în Registrul Comerțului și/sau publicată în Monitorul Oficial, nu poate fi vorba despre o prelungire a mandatului.

- Concluzia care se impune cu puterea evidenței este aceea că impunerea condiției acceptării exprese a mandatului înlătură ipoteza unui mandat tacit în speță, ceea ce înseamnă că fostul administrator nu mai poate reprezenta în mod legal societatea în raporturile cu terții și injustiție.

- Eroarea materială constă de asemenea și în faptul că instanța, admițând recursul - nefondat spunem noi, a respins acțiunea formulată de subsemnatul fără ca instanța de control judiciar să se pronunțe asupra motivului subsemnatului (nefondat sau neîntemeiată).

- Tot eroare materială poate fi reținută și situația de fapt potrivit căreia instanța de control judiciar a admis Recursul ANI. fără precizeze care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanța de fond.

- Instanța de control judiciar a admis recursul pentru încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material de către instanța de fond dar respins motivele cu privire la sesizarea organelor penale, omițând să cerceteze dacă cu privire presupusa faptă de conflict de interese se pronunțase vreo soluție, fiind incidente dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. pen.

A mai arătat contestatorul că instanța de recurs ar fi trebuit să observe faptul că în considerentele Ordonanței din data de 16 mai 2014 dată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu referire la existența acuzației de conflict de interese, acesta a constatat în mod definitiv faptul că mandatul de administrator era încheiat la data începerii mandatului de deputat iar starea de incompatibilitate nu a existat și astfel considerentele unei posibile urmăriri penale nu ar fi trebuit să stea la baza motivării admiterii recursului, deoarece ordonanța mai sus arătată intrase sub puterea lucrului judecat la data pronunțării Deciziei 1785/07.2016, nefiind atacată de ANI.

În fine a susținut contestatorul că analizând Decizia atacata din prisma considerentelor arătate, CEDO a statuat expres că domeniul de aplicare a art. 6 paragraful 2 nu este limitat la proceduri penale în curs. ci se aplică în orice altă procedură. Prin urmare, atunci când procesul penal este finalizat (cum este și cazul subsemnatului) pentru că fapta nu există, fiind incident temeiul prevăzut de art. 16 lit. a) C. proc. pen., în nici o procedură ulterioară nu este permisă afirmarea de către o instanță judecătorească sau autoritate disciplinară că fapta există.

În opinia contestatorului, cu alte cuvinte, Ordonanța nr. 16/P/2014 din 16 mai 2014 - a Parchetului de pe lângă ICCJ prin care parchetul s-a pronunțat în mod explicit și definitiv privind expirarea mandatului de administrator, este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie rejudecată de Decizia nr. 1785/2016 - din 7 iunie 2016 - pronunțată de ICCJ, secția de contencios administrativ și fiscal care a reținut în mod eronat contrariul.

Înalta Curte analizând contestația în anulare, în raport cu motivele invocate și cu dispozițiile procedurale aplicabile, o va respinge pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești definitive date cu încălcarea anumitor norme de procedură, sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal.

Ea poate fi exercitată numai în cazurile și condițiile expres prevăzute de art. 503 din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 503 din C. proc. civ.: (...)

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Așadar, reglementând contestația în anulare specială, art. 503 din C. proc. civ. precizează că pot constitui obiect al acesteia hotărârile instanțelor de recurs când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, alături de alte motive expres și limitativ prevăzute de lege, textul care o reglementează fiind de strictă interpretare.

Cu privire la ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., aceasta se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale, cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, mențiuni greșite referitoare la incidente procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea recurată, elemente pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale.

În orice caz, contestația în anulare nu vizează stabilirea eronată a situației de fapt în urma aprecierii probelor și nici modul cum instanța a înțeles să interpreteze prevederile legale, situație în care, dacă s-ar admite o astfel de interpretare, s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs, ceea ce nu este admisibil.

Astfel, Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile contestatorului în sensul că instanța de recurs s-a pronunțat pe fondul cererii sale în anularea Raportului de evaluare nr. 59136/G/II din 12 februarie 2013 al ANI, fără a arăta cum a respins cererea, respectiv ca nefondată sau ca neîntemeiată.

Contrar susținerilor contestatoarei, instanța de recurs a constatat că în cauză, considerentele propriu-zise ale sentinței care reflectă analiza punctelor de vedere ale părților au o întindere considerabilă astfel încât nu se poate susține că argumentația lipsește.

Împrejurarea că în procesul de deliberare și redactare judecătorul găsește întemeiate susținerile uneia dintre părți și argumentația aferentă, care se regăsesc apoi în actul final al judecății (hotărârea judecătorească), nu poate conduce la concluzia că lipsesc argumentele proprii, motiv pentru care nu se poate susține că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Se constată, din simpla reproducere a acestor susțineri, că ele nu se referă la încălcarea de către instanța de recurs, care a evocat fondul, a principiului disponibilității, în cauză neinvocându-se o inadvertență între ceea ce s-a cerut și ceea ce s-a acordat, iar respingerea cererii în anulare, ca neîntemeiată rezultă din considerentele Deciziei nr. 1785 din 7 iunie 2016, care expun argumentele în fapt și în drept ale soluției pronunțate.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile potrivit cărora instanța de recurs ar fi interpretat greșit cadrul normativ incident, în special dispozițiile Legii nr. 31/1990 din care rezultă că mandatul de administrator al societății încetează la împlinirea termenului pentru care a fost acordat, aceste susțineri exced net cazului de contestație în anulare invocat. Pe calea contestației în anulare nu pot fi invocate pretinse greșeli de judecată, respectiv critici prin care se urmărește obținerea unei alte interpretări a normelor de drept aplicabile.

Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile contestație în anulare nici în ce privește susținerile referitoare la evidențele Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vrancea care, așa cum rezultă din conținutul adresei nr. R/14064 din 30 august 2016, emisă de această instituție, a procedat la data de 16 aprilie 2014 la înregistrarea notei interne nr. 6316 din 16 aprilie 2014 conform căreia mandatul consiliului de administrație al B. S.A., din care a făcut parte și A., a fost de trei ani, începând cu data de 16 noiembrie 2009, conform Hotărârii nr. 1 din 16 noiembrie 2009 a societății.

Aceste date au integrate în argumentația instanței de recurs care, însă, a reținut că expirarea duratei mandatului pentru care reclamantul a fost numit în consiliul de administrație nu echivalează cu încetarea calității de președinte al consiliului de administrație, de vreme ce nu a fost numit noul consiliu de administrație, iar la data de 15 aprilie 2013 reclamantul a exercitat atribuțiile funcției, conform mențiunilor din procesul-verbal al ședinței adunării generale a acționarilor societății.

Susținerile contestatorului referitoare la greșita concluzie a instanței de recurs asupra existenței stării de incompatibilitate reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară de contestației în anulare.

Înalta Curte constată că în speță, contestatorul nu se raportează la existența unei hotărâri judecătorești definitive a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată prin Decizia nr. 1785/2016, ci se referă la o ordonanță a procurorului dată la 12 mai 2014 în Dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin aceasta s-a renunțat la urmărirea penală a contestatorului pentru infracțiunea de fals în declarații, în motivare reținându-se că, la data depunerii declarațiilor de interese, mandatul lui A. de președinte al consiliului de administrație și administrator era expirat.

Înalta Curte apreciază că susținerile contestatorului referitoare la greșita concluzie a instanței de recurs asupra existenței stării de incompatibilitate reprezintă critici la adresa deciziei care nu pot fi formulate pe calea de atac extraordinară de contestației în anulare.

Înalta Curte constată că, prin criticile formulate, contestatorul tinde, în realitate, la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, care, în actuala fază procesuală, în sensul celor reținute și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ar aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare impune ca exercitarea unei asemenea căi de atac (contestația în anulare de față) să nu presupună o nouă judecare a cauzei.

Ca atare, motivul contestației în anulare în sensul că dezlegarea dată de instanța de recurs prin Decizia nr. 1785 din 7 iunie 2016 este rezultatul unei erori materiale nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În realitate, ceea ce urmărește contestatorul prin exercitarea căii de atac extraordinare de retractare de față este tocmai repunerea în discuție a soluției adoptate, ceea ce are semnificația unui recurs la recurs.

Aceste erori invocate de contestator nu pot forma obiectul remedierii pe calea contestației în anulare pentru că exced voinței legiuitorului, exced prevederilor art. 503 C. proc. civ., care a conceput contestația în anulare ca pe o cale extraordinară de atac, de retractare și nu de reformare.

Conchizând, Înalta Curte reține că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în:Mitrea c România/2008, C. c România/2009).

În lipsa unei circumstanțe substanțiale și imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestație în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanțe de judecată (fond și recurs).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile contestatorului sunt nefondate și nu pot fi primite, iar instanța de recurs a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Temeiul legal al soluție adoptate

Având în vedere considerentele expuse și ținând seama de prevederile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca fiind nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1785 din 7 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM