Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov potrivit Hotărârii nr. 250 din 20 noiembrie 2017, cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi băneşti (gradaţia corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, pentru a se determina corespunzător instanţa competentă material şi funcţional care trebuie să soluţioneze în prima fază procesuală aceste cereri de chemare în judecată – formulate de reclamanţii – pompieri şi jandarmi ce au calitatea de cadre militare în structuri din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, fără a avea încheiate contracte individuale de muncă, în contradictoriu cu pârâţii inspectorate de jandarmi judeţene, inspectorate pentru situaţii de urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne.

Constituţia României:

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 80/1995):

Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare (Legea nr. 121/1996):

Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001):

Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 550/2004):

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999):

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011):

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii):

Prin sesizare, s-a susţinut că opiniile divergente au izvorât din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 prin care se reglementează statutul special de funcţionar public şi pentru serviciile publice – poliţie şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative (denumirea actuală este Ministerul Afacerilor Interne), cât şi din posibilitatea corelării acestor dispoziţii cu prevederile Legii nr. 80/1995, care nu conţin dispoziţii specifice, derogatorii, în sensul atribuirii statutului de funcţionar public şi acestor categorii de personal, care nu au încheiate contracte de muncă.

În cuprinsul sesizării s-a făcut menţiunea explicită că reclamanţii, atât pompierii, cât şi jandarmii, au calitatea de cadre militare active supuse dispoziţiilor Legii nr. 80/1995 şi sunt învestiţi în această calitate, în temeiul art. 6 din lege, cu exerciţiul autorităţii publice, fiind numiţi în funcţie şi având grad militar prin ordin al inspectorului-şef.

În egală măsură, în funcţie de datele speţei (pârâţii implicaţi în litigiu) s-a stabilit că atât inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, cât şi inspectoratele de jandarmi judeţene sunt structuri ale administraţiei publice centrale cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

În stabilirea competenţei materiale şi funcţionale a primei instanţe, divergenţa de opinie a rezultat din calificarea diferită a acestor litigii ca fiind litigii de muncă sau litigii de contencios administrativ, în funcţie de aprecierea statutului de cadru militar al reclamanţilor, supus unui raport atipic de muncă sau unui raport de serviciu specific funcţionarilor publici cu statut special.

Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că aceste litigii sunt de contencios administrativ, respectiv că reclamanţii sunt asimilaţi funcţionarilor publici cu statut special, întrucât aceştia sunt cadre militare active, fiindu-le aplicabile dispoziţiile Legii nr. 80/1995, sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, numiţi în funcţie printr-un act de numire şi că fac parte din structuri ale Ministerului Afacerilor Interne.

În drept, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Constituţia României, respectiv dispoziţiile art. 4 lit. a) şi art. 109 din Legea nr. 80/1995, care stabilesc că prevederile acestei legi se aplică şi cadrelor militare din Ministerul de Interne, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, care prevăd că pot beneficia de statut special funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în serviciile publice, precum poliţia şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

În esenţă, în practica judiciară au fost reţinute următoarele considerente: având în vedere statutul reclamantului de cadru militar activ, raporturile sale de serviciu sunt reglementate de acte normative speciale; potrivit art. 109 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare aparţinând Ministerului Afacerilor Interne se supun dispoziţiilor acestei legi, precum şi celorlalte acte normative date în aplicarea acestor legi; atât doctrina de specialitate, cât şi practica judiciară au statuat în acest sens1; potrivit art. 5 din Legea nr. 80/1995, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate sunt militari profesionişti; conform art. 6 din aceeaşi lege, în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice; art. 27 din Legea nr. 550/2004 prevede că personalul militar din Jandarmeria Română este învestit cu exerciţiul autorităţii publice, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin; având în vedere statutul reclamantului de funcţionar public, precum şi faptul că litigiul poartă asupra drepturilor băneşti de care beneficiază cadrele militare, respectiv constituie un litigiu în legătură cu raportul de serviciu al funcţionarului public, în temeiul art. 80 şi 106 din Legea nr. 188/1999, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ; în doctrină, s-a apreciat, pornind de la prevederea art. 16 alin. (3) din Constituţia României, că funcţionarii publici militari constituie o diviziune a categoriei funcţionarilor publici, categorie care mai include, alături de funcţionarii publici civili, guvernaţi în principal de Legea nr. 188/1999, şi funcţionarii publici civili cârmuiţi de statute speciale; plecând de la dihotomia realizată chiar de prevederile Constituţiei, s-a conturat linia jurisprudenţială în sensul că litigiile privind acordarea drepturilor salariale pretinse de militari – componentă a raportului de serviciu – intră în competenţa instanţei de contencios administrativ; instanţa supremă a stabilit competenţa soluţionării litigiilor privind drepturile salariale pretinse de militari în favoarea instanţei de contencios administrativ2; raporturile juridice care se stabilesc între unitatea militară şi cadrul militar sunt raporturi de serviciu, iar cadrele militare constituie o categorie specială de funcţionari publici; devin astfel aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/2009; legea – art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) – a instituit două criterii pentru stabilirea competenţei materiale în judecarea pe fond a cauzelor: criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice (sau criteriul rangului autorităţii emitente) şi criteriul valoric; reclamanta a învestit instanţa de judecată cu acţiunea în contencios administrativ având ca obiect pretenţii solicitate de la Ministerul Afacerilor Interne, instituţie care este autoritate publică centrală; s-a declinat astfel competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti; reclamantul contestă drepturile salariale stabilite în baza unui ordin emis de conducătorul unităţii unde îşi desfăşoară activitatea, iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ordinul prin care au fost stabilite drepturile băneşti constituie act administrativ, iar acesta poate fi contestat doar pe calea contenciosului administrativ la instanţa competentă.

Faptul că militarii reprezintă o categorie specială de funcţionari publici a fost statuat şi de Curtea Constituţională3.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că litigiile de natura celor la care se referă sesizarea de faţă sunt litigii de muncă, întrucât raportul juridic dedus judecăţii este supus regimului Legii nr. 80/1995, iar nu dispoziţiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999.

În esenţă, au fost reţinute următoarele considerente în hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie: obiectul cererii introductive constă în plata unor drepturi salariale ce rezultă din raporturile de muncă; nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât reclamantul nu are calitatea de funcţionar public, ci de cadru militar activ, iar între cele două părţi există un raport de muncă atipic, căruia i se aplică dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 80/1995; litigiul atrage competenţa instanţei specializate în materia conflictelor de muncă şi excedează contenciosului administrativ; reclamanţii au calitatea de cadre militare, statutul acestora fiind reglementat de Legea nr. 80/1995, act normativ care nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la completarea cu regulile instituite de legea funcţionarilor publici; competenţa funcţională a secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ este limitată la litigiile între profesionişti şi la litigiile de contencios administrativ, respectiv doar pentru situaţiile care implică raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, norma specială de competenţă instituită de art. 109 din Legea nr. 188/1999 neputând fi extinsă şi pentru raporturile de muncă încheiate de alte categorii de personal; învestirea militarilor cu exerciţiul autorităţii publice nu conferă acestora statutul de funcţionari publici, domeniul de aplicare a Legii nr. 188/1999 fiind strict determinat prin art. 5, text de lege care nu cuprinde în enumerare şi cadrele militare; având în vedere natura sui generis a raportului de muncă a cadrelor militare, care nu intră în noţiunea de raport de serviciu a funcţionarului public, litigiile privind drepturile salariale ale acestora sunt supuse regulii de competenţă de drept comun în materia litigiilor de muncă, în cauză nefiind contestat un act administrativ; reclamantul nu solicită anularea unui act administrativ şi nici cenzurarea nesoluţionării unei cereri sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere în înţelesul Legii nr. 554/2004; în invocarea excepţiei, instanţa a avut în vedere raportul anterior dintre părţi, care nu este un raport de serviciu cu un funcţionar public, niciunul de drept administrativ pur şi simplu, aşa cum prevede art. 1 din Legea nr. 554/2004; pretenţiile formulate trebuie examinate din perspectiva Codului muncii (întrucât raporturile juridice în discuţie sunt raporturi juridice de muncă, sui generis); în ceea ce priveşte competenţa funcţională, se constată că reclamantul nu are şi nici nu a avut calitatea de funcţionar public şi astfel nu se aplică Legea nr. 188/1999, care stabileşte competenţa instanţei de contencios administrativ în raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici; dacă în situaţia altor categorii de personal, cum este cel al poliţiştilor, legea le atribuie calitatea de funcţionari cu statut special, ar putea fi reţinută aplicabilitatea Legii nr. 188/1999; în cazul reclamantului este incidentă Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, care nu face vorbire de un statut de funcţionar public; drept urmare, devin incidente dispoziţiile art. 278 din Codul muncii; cum Codul de procedură civilă, la art. 95, prevede că tribunalele judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date în competenţa altor instanţe, prevederi care se coroborează cu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin care este prevăzută funcţionarea secţiilor tribunalului şi a completurilor privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, nu este competentă secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în soluţionarea litigiului având ca obiect raportul reclamantului cu pârâtul şi drepturile de care poate beneficia în considerarea acestui raport; esenţial în stabilirea competenţei materiale a instanţei chemate să soluţioneze litigiul este a se determina dacă militarii sunt funcţionari publici, pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, sau nu; au fost invocate în susţinerea acestui punct de vedere inclusiv considerentele unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie4; Legea specială (Legea nr. 80/1995) nu cuprinde dispoziţii exprese referitoare la instanţa competentă material şi funcţional să soluţioneze conflictele individuale de muncă, astfel că tribunalul, prin completurile specializate în soluţionarea litigiilor de muncă, este competent să soluţioneze aceste litigii, ca instanţă de drept comun; în plus, în ce priveşte natura raportului juridic dedus judecăţii, s-a apreciat că cererile ce fac obiectul acestor litigii nu derivă dintr-un raport de drept administrativ, pentru a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ.

Actul de sesizare a relevat existenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, în susţinerea opiniei că militarii reprezintă o categorie specială de funcţionari publici, în acest sens fiind relevant paragraful 26: „În continuare, analizând în acelaşi scop şi alte texte legale, Curtea constată că, potrivit art. 85 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care reprezintă cadrul general pentru funcţionarii publici (militarii fiind o categorie specială de funcţionari publici): «(1) Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute laart. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ.» Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale menţionate rezultă că decizia de imputare este un act administrativ, din moment ce împotriva actului atacat justiţiabilul se poate adresa instanţei de contencios administrativ.”

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, titularul sesizării, a constatat existenţa practicii judiciare neunitare în ce priveşte stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi băneşti (gradaţia corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă şi, prin Hotărârea nr. 250 din 20 noiembrie 2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării asupra problemei de drept evocate, arătând că punctul de vedere al Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă este în sensul soluţionării acestor litigii de către Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Braşov, ca litigii de contencios administrativ, iar opinia Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul acestei curţi de apel este în sensul calificării acestor litigii ca litigii de muncă şi soluţionarea lor de către Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, complet specializat în litigii de muncă.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, în interpretarea art. 23 alin. (3) din Legea nr. 550/2004, art. 20 din Legea nr. 121/1996, art. 15 alin. (2) şi (3), art. 16 şi art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 88/2001, raportat la art. 2 alin. (2) teza întâi şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995, sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect drepturile băneşti solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi judeţean şi pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, personal militar având statutul de cadre militare (ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri) care nu au încheiate contracte individuale de muncă, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcţionarilor publici cu statut special.

Ceea ce particularizează în mod fundamental raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici faţă de raporturile de muncă ale salariaţilor rezidă în faptul că funcţionarii publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei lor. Salariaţii, chiar încadraţi la o autoritate sau instituţie publică, nu dispun de astfel de atribuţii de putere, ei putând fi priviţi în raport cu atribuţiile pe care le exercită, doar ca simpli prepuşi ai angajatorului lor.

În scopul stabilirii competenţei materiale procesuale a instanţelor de contencios administrativ ori a instanţelor specializate în soluţionarea litigiilor şi conflictelor de muncă în privinţa cauzelor privind executarea raporturilor juridice de muncă lato sensu ale anumitor categorii socioprofesionale, pentru a determina apartenenţa la categoria funcţionarului public şi, deci, existenţa unor raporturi de serviciu specifice funcţiei publice, instanţa supremă, în jurisprudenţa sa de unificare, a realizat o analiză complexă, pentru a califica raporturile juridice de muncă aflate în discuţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 16 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 9 februarie 2017, a constatat existenţa unei categorii speciale de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis – magistraţii, personalul care deţine demnităţi publice etc.

Odată calificate raporturile juridice în discuţie ca raporturi juridice de muncă sui generis, pentru care nu se încheie contracte individuale de muncă, litigiile în legătură cu acestea au fost atribuite competenţei materiale a instanţelor de conflicte de muncă în temeiul art. 1 şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, dacă prin legile speciale care reglementau aceste raporturi nu se prevedea altfel ori dacă aceste reglementări speciale nu erau complete, sub condiţia ca o atare aplicare a Codului muncii să nu fie incompatibilă cu specificul raporturilor juridice de muncă respective, acest din urmă aspect fiind examinat în contextul specific al problemei de drept deduse pentru soluţionare.

S-a avut astfel în vedere consacrarea normativă a funcţiei exercitate, calificarea expresă a acesteia şi a persoanelor care o exercită, ca funcţionari publici, atribuţiile specifice funcţiei exercitate, precum şi încadrarea în criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) – (3), art. 4 alin. (1) şi art. 6 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Faptul că nici în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, ca drept comun, nici în Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 121/1996 privind organizarea şi funcţionarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare, ca reglementări speciale, nu se menţionează expres calitatea de funcţionari publici a militarilor, respectiv a jandarmilor şi pompierilor militari, aşa cum se menţionează în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 360/2002) şi în Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, nu înseamnă că aceştia nu au o astfel de calitate, având în vedere următoarele considerente:

Conform art. 6 din Legea nr. 80/1995, în exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale.

În drept, au fost avute în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 550/2004, Legii nr. 121/1996 şi Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001.

Art. 5 din Legea nr. 188/1999 recunoaşte posibilitatea de a beneficia de statute speciale anumitor categorii de funcţionari publici în diverse domenii de activitate, printre care se menţionează poliţia şi alte structuri ale Ministerului Afacerilor Interne.

În aplicarea acestor dispoziţii, a fost adoptat doar statutul poliţistului prin Legea nr. 360/2002 pentru restul structurilor din Ministerul Afacerilor Interne, în care se încadrează jandarmii sau pompierii, nefiind adoptate, până în prezent, statute speciale în care să se prevadă expres calitatea acestora de funcţionari publici.

Faţă de terminologia diferită utilizată de legiuitor în actele normative anterior menţionate, se poate observa că relaţia dintre noţiunile de „personal militar” şi „cadru militar” este una ca de la întreg la parte.

Astfel, în categoria mai largă, a personalului militar, sunt incluşi nu numai cadrele militare – „militari profesionişti” (ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii), categorie prevăzută de art. 5 din Legea nr. 80/1995, ci şi soldaţii şi gradaţii profesionişti care constituie un corp distinct de personal militar, dar ale căror raporturi juridice de muncă se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă.

Această abordare dihotomică există pe parcursul întregii activităţi, fiind determinată de temeiul diferit al raporturilor juridice de muncă ale celor două categorii de personal militar (cadre militare, cărora li se aplică Legea nr. 80/1995, pe de o parte, şi soldaţii şi gradaţii profesionişti, cărora li se aplică Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare, pe de altă parte).

Doar personalul militar care are şi statutul de cadru militar şi căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995 are statutul de funcţionar public, astfel încât litigiile privind raporturile de serviciu, deci şi cele privitoare la plata unor drepturi de natură salarială aparţin competenţei instanţelor de contencios administrativ, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât, pe baza definiţiei din art. 2 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia funcţionarul public este o persoană numită, în condiţiile legii, într-o funcţie publică, şi a prevederilor art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare – ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, indiferent de apartenenţa instituţională (Ministerul Apărării Naţionale, Jandarmeria Română, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi unităţile subordonate) sunt persoane numite într-o funcţie publică, deci o varietate a funcţionarilor publici, iar prevederile Legii nr. 188/1999 le sunt aplicabile, cu titlu de reglementare generală, în lipsa unor prevederi exprese, derogatorii, din statutele speciale.

S-a subliniat faptul că, în privinţa statutului militarilor profesionişti care, la încetarea raporturilor de serviciu şi trecerea în rezervă, pot deveni rezervişti voluntari în sensul Legii nr. 270/2015 privind Statutul rezerviştilor voluntari, art. 37 îi denumeşte în mod expres „funcţionari publici cu statut special”, astfel încât se poate considera că, prin această reglementare, controversa asupra statutului militarilor, indiferent de armă, a fost în cele din urmă lămurită.

În esenţă, contractul individual de muncă statornicit, în principal, prin reglementările înscrise în Codul muncii, concretizează prototipul raportului juridic de muncă (dintre salariat şi angajator). Alături de acest arhetip, există şi alte forme (tipuri) de raporturi juridice de muncă, toate de natură contractuală, diferite însă de contractul individual de muncă, vizat de Codul muncii.

Au fost avute în vedere, în primul rând, persoanele care deţin o funcţie de putere publică (funcţionarii publici, ce deţin funcţii publice civile sau militare), magistraţii, persoanele numite ori alese în funcţii de demnitate publică, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii cooperatori ai societăţilor cooperative, asociaţi la muncă şi capital, în temeiul contractului/convenţiei individual/individuale de muncă, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă ai căror membri sunt.

Cu privire la Legea nr. 188/1999, s-a susţinut că aceasta reglementează regimul general al raporturilor juridice între funcţionarii publici şi autorităţile/instituţiile publice în serviciul cărora se află [art. 1 alin. (1) din lege].

Aşa fiind, se înţelege de la sine că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 devin incidente şi cu privire la funcţionarii publici a căror activitate este cârmuită de unele statute speciale (art. 5 din lege) cum ar fi, de pildă: Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare etc., fiind de principiu că prevederile legii generale, drept comun în materie (Legea nr. 188/1999), se aplică în cazul legilor speciale în domeniu, în măsura în care acestea din urmă nu cuprind reglementări diferite (contrare), în raport cu legea generală5.

Prin studii temeinic fundamentate, în doctrină s-a semnalat diversitatea nejustificată a reglementărilor legale privind competenţa materială a instanţelor judecătoreşti cu referire la jurisdicţia muncii.

În privinţa funcţionarilor publici (civili), Legea nr. 188/1999 are o dispoziţie explicită – cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe – (art. 109).

Motivul pentru care cauzele vizate de textul redat mai sus au fost date în competenţa instanţelor de contencios administrativ rezidă în împrejurarea că, prin dispoziţiile acestei legi, naşterea raportului de serviciu al funcţionarului public, ca şi încetarea acestuia, au loc prin act administrativ emis de conducătorul autorităţii instituţiei publice în serviciul căreia funcţionarul public se află.

Aşa fiind, de regulă, în primă instanţă, competenţa materială a soluţionării unor atare cauze revine tribunalelor (secţiilor de contencios administrativ şi fiscal), cu excepţia cauzelor în care raportul de serviciu al funcţionarului public (deci raportul juridic de muncă al acestuia) există între el şi o autoritate sau instituţie centrală, situaţie în care competenţa în primă instanţă revine curţii de apel.

S-a consemnat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit printr-o decizie de speţă (Decizia nr. 3.039/2008) că, în cazul conflictelor de muncă în care funcţionarul public care a solicitat obligarea solidară a mai multor autorităţi/instituţii publice la plata unor drepturi salariale, iar cel puţin una dintre aceste autorităţi/instituţii este „centrală”, competenţa, în primă instanţă, pentru soluţionarea conflictului de muncă în raport cu toţi pârâţii revine curţii de apel.

În ce priveşte instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze conflictele de muncă ale diferitelor categorii de funcţ ionar i publ ic i care au statute speciale – Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, ş.a. – autorul studiului6 a reţinut că toate cele trei legi menţionate prevăd, în formulări asemănătoare, că ele se „completează” cu prevederile Legii nr. 188/1999 (Statutul funcţionarilor publici), iar, totodată, nu cuprind reglementări speciale ori derogatorii în materia competenţei instanţelor judecătoreşti cu privire la conflictele de muncă ale celor în cauză. Drept urmare, pentru poliţişti, funcţionarii publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi funcţionarii publici parlamentari, având în vedere norma de principiu înscrisă în art. 1 alin. (1) din legea privind statutul funcţionarilor publici, rezultă, fără dubiu, că celor în cauză le sunt aplicabile dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 şi deci conflictele de muncă ale acestora (ce au ca obiect raportul lor de serviciu) sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.