ÎCCJ, Decizia nr. 10/2018

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov potrivit Hotărârii nr. 250 din 20 noiembrie 2017, cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi bănești (gradația corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi județean și pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, pentru a se determina corespunzător instanța competentă material și funcțional care trebuie să soluționeze în prima fază procesuală aceste cereri de chemare în judecată - formulate de reclamanții - pompieri și jandarmi ce au calitatea de cadre militare în structuri din subordinea Ministerului Afacerilor Interne, fără a avea încheiate contracte individuale de muncă, în contradictoriu cu pârâții inspectorate de jandarmi județene, inspectorate pentru situații de urgență și Ministerul Afacerilor Interne.

Constituția României:

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 80/1995):

Legea nr. 121/1996 privind organizarea și funcționarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare (Legea nr. 121/1996):

Ordonanța Guvernului nr. 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 363/2002, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța Guvernului nr. 88/2001):

Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 550/2004):

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 188/1999):

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011):

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii):

Prin sesizare, s-a susținut că opiniile divergente au izvorât din interpretarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999 prin care se reglementează statutul special de funcționar public și pentru serviciile publice - poliție și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative (denumirea actuală este Ministerul Afacerilor Interne), cât și din posibilitatea corelării acestor dispoziții cu prevederile Legii nr. 80/1995, care nu conțin dispoziții specifice, derogatorii, în sensul atribuirii statutului de funcționar public și acestor categorii de personal, care nu au încheiate contracte de muncă.

În cuprinsul sesizării s-a făcut mențiunea explicită că reclamanții, atât pompierii, cât și jandarmii, au calitatea de cadre militare active supuse dispozițiilor Legii nr. 80/1995 și sunt învestiți în această calitate, în temeiul art. 6 din lege, cu exercițiul autorității publice, fiind numiți în funcție și având grad militar prin ordin al inspectorului-șef.

În egală măsură, în funcție de datele speței (pârâții implicați în litigiu) s-a stabilit că atât inspectoratele pentru situații de urgență, cât și inspectoratele de jandarmi județene sunt structuri ale administrației publice centrale cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Afacerilor Interne.

În stabilirea competenței materiale și funcționale a primei instanțe, divergența de opinie a rezultat din calificarea diferită a acestor litigii ca fiind litigii de muncă sau litigii de contencios administrativ, în funcție de aprecierea statutului de cadru militar al reclamanților, supus unui raport atipic de muncă sau unui raport de serviciu specific funcționarilor publici cu statut special.

Astfel, într-o primă opinie, s-a apreciat că aceste litigii sunt de contencios administrativ, respectiv că reclamanții sunt asimilați funcționarilor publici cu statut special, întrucât aceștia sunt cadre militare active, fiindu-le aplicabile dispozițiile Legii nr. 80/1995, sunt învestiți cu exercițiul autorității publice, numiți în funcție printr-un act de numire și că fac parte din structuri ale Ministerului Afacerilor Interne.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 16 alin. (3) din Constituția României, respectiv dispozițiile art. 4 lit. a) și art. 109 din Legea nr. 80/1995, care stabilesc că prevederile acestei legi se aplică și cadrelor militare din Ministerul de Interne, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 188/1999, care prevăd că pot beneficia de statut special funcționarii publici care își desfășoară activitatea în serviciile publice, precum poliția și alte structuri ale Ministerului Internelor și Reformei Administrative.

În esență, în practica judiciară au fost reținute următoarele considerente: având în vedere statutul reclamantului de cadru militar activ, raporturile sale de serviciu sunt reglementate de acte normative speciale; potrivit art. 109 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare aparținând Ministerului Afacerilor Interne se supun dispozițiilor acestei legi, precum și celorlalte acte normative date în aplicarea acestor legi; atât doctrina de specialitate, cât și practica judiciară au statuat în acest sens1; potrivit art. 5 din Legea nr. 80/1995, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii în activitate sunt militari profesioniști; conform art. 6 din aceeași lege, în exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii sunt învestiți cu exercițiul autorității publice; art. 27 din Legea nr. 550/2004 prevede că personalul militar din Jandarmeria Română este învestit cu exercițiul autorității publice, în exercitarea atribuțiilor ce îi revin; având în vedere statutul reclamantului de funcționar public, precum și faptul că litigiul poartă asupra drepturilor bănești de care beneficiază cadrele militare, respectiv constituie un litigiu în legătură cu raportul de serviciu al funcționarului public, în temeiul art. 80 și 106 din Legea nr. 188/1999, competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ; în doctrină, s-a apreciat, pornind de la prevederea art. 16 alin. (3) din Constituția României, că funcționarii publici militari constituie o diviziune a categoriei funcționarilor publici, categorie care mai include, alături de funcționarii publici civili, guvernați în principal de Legea nr. 188/1999, și funcționarii publici civili cârmuiți de statute speciale; plecând de la dihotomia realizată chiar de prevederile Constituției, s-a conturat linia jurisprudențială în sensul că litigiile privind acordarea drepturilor salariale pretinse de militari - componentă a raportului de serviciu - intră în competența instanței de contencios administrativ; instanța supremă a stabilit competența soluționării litigiilor privind drepturile salariale pretinse de militari în favoarea instanței de contencios administrativ2; raporturile juridice care se stabilesc între unitatea militară și cadrul militar sunt raporturi de serviciu, iar cadrele militare constituie o categorie specială de funcționari publici; devin astfel aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/2009; legea - art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 554/2004) - a instituit două criterii pentru stabilirea competenței materiale în judecarea pe fond a cauzelor: criteriul poziționării autorității emitente în sistemul autorităților publice (sau criteriul rangului autorității emitente) și criteriul valoric; reclamanta a învestit instanța de judecată cu acțiunea în contencios administrativ având ca obiect pretenții solicitate de la Ministerul Afacerilor Interne, instituție care este autoritate publică centrală; s-a declinat astfel competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București; reclamantul contestă drepturile salariale stabilite în baza unui ordin emis de conducătorul unității unde își desfășoară activitatea, iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ordinul prin care au fost stabilite drepturile bănești constituie act administrativ, iar acesta poate fi contestat doar pe calea contenciosului administrativ la instanța competentă.

Faptul că militarii reprezintă o categorie specială de funcționari publici a fost statuat și de Curtea Constituțională3.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că litigiile de natura celor la care se referă sesizarea de față sunt litigii de muncă, întrucât raportul juridic dedus judecății este supus regimului Legii nr. 80/1995, iar nu dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999.

În esență, au fost reținute următoarele considerente în hotărârile judecătorești pronunțate în materie: obiectul cererii introductive constă în plata unor drepturi salariale ce rezultă din raporturile de muncă; nu pot fi aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât reclamantul nu are calitatea de funcționar public, ci de cadru militar activ, iar între cele două părți există un raport de muncă atipic, căruia i se aplică dispozițiile legii speciale, Legea nr. 80/1995; litigiul atrage competența instanței specializate în materia conflictelor de muncă și excedează contenciosului administrativ; reclamanții au calitatea de cadre militare, statutul acestora fiind reglementat de Legea nr. 80/1995, act normativ care nu cuprinde nicio dispoziție referitoare la completarea cu regulile instituite de legea funcționarilor publici; competența funcțională a secției a II-a civilă și de contencios administrativ este limitată la litigiile între profesioniști și la litigiile de contencios administrativ, respectiv doar pentru situațiile care implică raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, norma specială de competență instituită de art. 109 din Legea nr. 188/1999 neputând fi extinsă și pentru raporturile de muncă încheiate de alte categorii de personal; învestirea militarilor cu exercițiul autorității publice nu conferă acestora statutul de funcționari publici, domeniul de aplicare a Legii nr. 188/1999 fiind strict determinat prin art. 5, text de lege care nu cuprinde în enumerare și cadrele militare; având în vedere natura sui generis a raportului de muncă a cadrelor militare, care nu intră în noțiunea de raport de serviciu a funcționarului public, litigiile privind drepturile salariale ale acestora sunt supuse regulii de competență de drept comun în materia litigiilor de muncă, în cauză nefiind contestat un act administrativ; reclamantul nu solicită anularea unui act administrativ și nici cenzurarea nesoluționării unei cereri sau refuzul nejustificat de a rezolva o cerere în înțelesul Legii nr. 554/2004; în invocarea excepției, instanța a avut în vedere raportul anterior dintre părți, care nu este un raport de serviciu cu un funcționar public, niciunul de drept administrativ pur și simplu, așa cum prevede art. 1 din Legea nr. 554/2004; pretențiile formulate trebuie examinate din perspectiva Codului muncii (întrucât raporturile juridice în discuție sunt raporturi juridice de muncă, sui generis); în ceea ce privește competența funcțională, se constată că reclamantul nu are și nici nu a avut calitatea de funcționar public și astfel nu se aplică Legea nr. 188/1999, care stabilește competența instanței de contencios administrativ în raporturile de serviciu ale funcționarilor publici; dacă în situația altor categorii de personal, cum este cel al polițiștilor, legea le atribuie calitatea de funcționari cu statut special, ar putea fi reținută aplicabilitatea Legii nr. 188/1999; în cazul reclamantului este incidentă Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, care nu face vorbire de un statut de funcționar public; drept urmare, devin incidente dispozițiile art. 278 din Codul muncii; cum Codul de procedură civilă, la art. 95, prevede că tribunalele judecă în primă instanță toate cererile care nu sunt date în competența altor instanțe, prevederi care se coroborează cu art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin care este prevăzută funcționarea secțiilor tribunalului și a completurilor privind conflicte de muncă și asigurări sociale, nu este competentă secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în soluționarea litigiului având ca obiect raportul reclamantului cu pârâtul și drepturile de care poate beneficia în considerarea acestui raport; esențial în stabilirea competenței materiale a instanței chemate să soluționeze litigiul este a se determina dacă militarii sunt funcționari publici, pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, sau nu; au fost invocate în susținerea acestui punct de vedere inclusiv considerentele unei hotărâri judecătorești pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție4; Legea specială (Legea nr. 80/1995) nu cuprinde dispoziții exprese referitoare la instanța competentă material și funcțional să soluționeze conflictele individuale de muncă, astfel că tribunalul, prin completurile specializate în soluționarea litigiilor de muncă, este competent să soluționeze aceste litigii, ca instanță de drept comun; în plus, în ce privește natura raportului juridic dedus judecății, s-a apreciat că cererile ce fac obiectul acestor litigii nu derivă dintr-un raport de drept administrativ, pentru a atrage competența instanței de contencios administrativ.

Actul de sesizare a relevat existența Deciziei Curții Constituționale nr. 34 din 9 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 15 aprilie 2016, în susținerea opiniei că militarii reprezintă o categorie specială de funcționari publici, în acest sens fiind relevant paragraful 26: "În continuare, analizând în același scop și alte texte legale, Curtea constată că, potrivit art. 85 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, care reprezintă cadrul general pentru funcționarii publici (militarii fiind o categorie specială de funcționari publici): «(1) Repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute laart. 84 lit. a) și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. (2) Împotriva ordinului sau dispoziției de imputare funcționarul public în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ.» Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate rezultă că decizia de imputare este un act administrativ, din moment ce împotriva actului atacat justițiabilul se poate adresa instanței de contencios administrativ."

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, titularul sesizării, a constatat existența practicii judiciare neunitare în ce privește stabilirea naturii litigiilor având ca obiect drepturi bănești (gradația corespunzătoare vechimii în serviciu sau norma de hrană) solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi județean și pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și, prin Hotărârea nr. 250 din 20 noiembrie 2017, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării asupra problemei de drept evocate, arătând că punctul de vedere al Curții de Apel Brașov - Secția civilă este în sensul soluționării acestor litigii de către Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Brașov, ca litigii de contencios administrativ, iar opinia Secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul acestei curți de apel este în sensul calificării acestor litigii ca litigii de muncă și soluționarea lor de către Tribunalul Brașov - Secția I civilă, complet specializat în litigii de muncă.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a susținut că, în interpretarea art. 23 alin. (3) din Legea nr. 550/2004, art. 20 din Legea nr. 121/1996, art. 15 alin. (2) și (3), art. 16 și art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 88/2001, raportat la art. 2 alin. (2) teza întâi și art. 109 din Legea nr. 188/1999 și art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995, sunt de competența instanțelor de contencios administrativ litigiile având ca obiect drepturile bănești solicitate de jandarmii din cadrul inspectoratului de jandarmi județean și pompierii din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, personal militar având statutul de cadre militare (ofițeri, maiștri militari și subofițeri) care nu au încheiate contracte individuale de muncă, ci își desfășoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, specifice funcționarilor publici cu statut special.

Ceea ce particularizează în mod fundamental raporturile de serviciu ale funcționarilor publici față de raporturile de muncă ale salariaților rezidă în faptul că funcționarii publici sunt purtători ai puterii publice, pe care o exercită în limitele funcției lor. Salariații, chiar încadrați la o autoritate sau instituție publică, nu dispun de astfel de atribuții de putere, ei putând fi priviți în raport cu atribuțiile pe care le exercită, doar ca simpli prepuși ai angajatorului lor.

În scopul stabilirii competenței materiale procesuale a instanțelor de contencios administrativ ori a instanțelor specializate în soluționarea litigiilor și conflictelor de muncă în privința cauzelor privind executarea raporturilor juridice de muncă lato sensu ale anumitor categorii socioprofesionale, pentru a determina apartenența la categoria funcționarului public și, deci, existența unor raporturi de serviciu specifice funcției publice, instanța supremă, în jurisprudența sa de unificare, a realizat o analiză complexă, pentru a califica raporturile juridice de muncă aflate în discuție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 16 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 9 februarie 2017, a constatat existența unei categorii speciale de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis - magistrații, personalul care deține demnități publice etc.

Odată calificate raporturile juridice în discuție ca raporturi juridice de muncă sui generis, pentru care nu se încheie contracte individuale de muncă, litigiile în legătură cu acestea au fost atribuite competenței materiale a instanțelor de conflicte de muncă în temeiul art. 1 și art. 278 alin. (2) din Codul muncii, dacă prin legile speciale care reglementau aceste raporturi nu se prevedea altfel ori dacă aceste reglementări speciale nu erau complete, sub condiția ca o atare aplicare a Codului muncii să nu fie incompatibilă cu specificul raporturilor juridice de muncă respective, acest din urmă aspect fiind examinat în contextul specific al problemei de drept deduse pentru soluționare.

S-a avut astfel în vedere consacrarea normativă a funcției exercitate, calificarea expresă a acesteia și a persoanelor care o exercită, ca funcționari publici, atribuțiile specifice funcției exercitate, precum și încadrarea în criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) - (3), art. 4 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Faptul că nici în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările și completările ulterioare, ca drept comun, nici în Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 121/1996 privind organizarea și funcționarea Corpului Pompierilor Militari, cu modificările ulterioare, ca reglementări speciale, nu se menționează expres calitatea de funcționari publici a militarilor, respectiv a jandarmilor și pompierilor militari, așa cum se menționează în Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 360/2002) și în Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, nu înseamnă că aceștia nu au o astfel de calitate, având în vedere următoarele considerente:

Conform art. 6 din Legea nr. 80/1995, în exercitarea atribuțiilor ce le revin potrivit legii și prevederilor regulamentelor militare, ofițerii, maiștrii militari și subofițerii sunt învestiți cu exercițiul autorității publice, bucurându-se de protecție potrivit legii penale.

În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile Legii nr. 550/2004, Legii nr. 121/1996 și Ordonanței Guvernului nr. 88/2001.

Art. 5 din Legea nr. 188/1999 recunoaște posibilitatea de a beneficia de statute speciale anumitor categorii de funcționari publici în diverse domenii de activitate, printre care se menționează poliția și alte structuri ale Ministerului Afacerilor Interne.

În aplicarea acestor dispoziții, a fost adoptat doar statutul polițistului prin Legea nr. 360/2002 pentru restul structurilor din Ministerul Afacerilor Interne, în care se încadrează jandarmii sau pompierii, nefiind adoptate, până în prezent, statute speciale în care să se prevadă expres calitatea acestora de funcționari publici.

Față de terminologia diferită utilizată de legiuitor în actele normative anterior menționate, se poate observa că relația dintre noțiunile de "personal militar" și "cadru militar" este una ca de la întreg la parte.

Astfel, în categoria mai largă, a personalului militar, sunt incluși nu numai cadrele militare - "militari profesioniști" (ofițerii, maiștrii militari și subofițerii), categorie prevăzută de art. 5 din Legea nr. 80/1995, ci și soldații și gradații profesioniști care constituie un corp distinct de personal militar, dar ale căror raporturi juridice de muncă se desfășoară în baza unui contract individual de muncă.

Această abordare dihotomică există pe parcursul întregii activități, fiind determinată de temeiul diferit al raporturilor juridice de muncă ale celor două categorii de personal militar (cadre militare, cărora li se aplică Legea nr. 80/1995, pe de o parte, și soldații și gradații profesioniști, cărora li se aplică Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaților și gradaților profesioniști, cu modificările și completările ulterioare, pe de altă parte).

Doar personalul militar care are și statutul de cadru militar și căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 80/1995 are statutul de funcționar public, astfel încât litigiile privind raporturile de serviciu, deci și cele privitoare la plata unor drepturi de natură salarială aparțin competenței instanțelor de contencios administrativ, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, întrucât, pe baza definiției din art. 2 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 188/1999, potrivit căreia funcționarul public este o persoană numită, în condițiile legii, într-o funcție publică, și a prevederilor art. 1, art. 4-6 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare - ofițeri, maiștri militari și subofițeri, indiferent de apartenența instituțională (Ministerul Apărării Naționale, Jandarmeria Română, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și unitățile subordonate) sunt persoane numite într-o funcție publică, deci o varietate a funcționarilor publici, iar prevederile Legii nr. 188/1999 le sunt aplicabile, cu titlu de reglementare generală, în lipsa unor prevederi exprese, derogatorii, din statutele speciale.

S-a subliniat faptul că, în privința statutului militarilor profesioniști care, la încetarea raporturilor de serviciu și trecerea în rezervă, pot deveni rezerviști voluntari în sensul Legii nr. 270/2015 privind Statutul rezerviștilor voluntari, art. 37 îi denumește în mod expres "funcționari publici cu statut special", astfel încât se poate considera că, prin această reglementare, controversa asupra statutului militarilor, indiferent de armă, a fost în cele din urmă lămurită.

În esență, contractul individual de muncă statornicit, în principal, prin reglementările înscrise în Codul muncii, concretizează prototipul raportului juridic de muncă (dintre salariat și angajator). Alături de acest arhetip, există și alte forme (tipuri) de raporturi juridice de muncă, toate de natură contractuală, diferite însă de contractul individual de muncă, vizat de Codul muncii.

Au fost avute în vedere, în primul rând, persoanele care dețin o funcție de putere publică (funcționarii publici, ce dețin funcții publice civile sau militare), magistrații, persoanele numite ori alese în funcții de demnitate publică, judecătorii Curții Constituționale, membrii cooperatori ai societăților cooperative, asociați la muncă și capital, în temeiul contractului/convenției individual/individuale de muncă, încheiat/încheiată cu societatea cooperativă ai căror membri sunt.

Cu privire la Legea nr. 188/1999, s-a susținut că aceasta reglementează regimul general al raporturilor juridice între funcționarii publici și autoritățile/instituțiile publice în serviciul cărora se află [art. 1 alin. (1) din lege].

Așa fiind, se înțelege de la sine că prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999 devin incidente și cu privire la funcționarii publici a căror activitate este cârmuită de unele statute speciale (art. 5 din lege) cum ar fi, de pildă: Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare etc., fiind de principiu că prevederile legii generale, drept comun în materie (Legea nr. 188/1999), se aplică în cazul legilor speciale în domeniu, în măsura în care acestea din urmă nu cuprind reglementări diferite (contrare), în raport cu legea generală5.

Prin studii temeinic fundamentate, în doctrină s-a semnalat diversitatea nejustificată a reglementărilor legale privind competența materială a instanțelor judecătorești cu referire la jurisdicția muncii.

În privința funcționarilor publici (civili), Legea nr. 188/1999 are o dispoziție explicită - cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe - (art. 109).

Motivul pentru care cauzele vizate de textul redat mai sus au fost date în competența instanțelor de contencios administrativ rezidă în împrejurarea că, prin dispozițiile acestei legi, nașterea raportului de serviciu al funcționarului public, ca și încetarea acestuia, au loc prin act administrativ emis de conducătorul autorității instituției publice în serviciul căreia funcționarul public se află.

Așa fiind, de regulă, în primă instanță, competența materială a soluționării unor atare cauze revine tribunalelor (secțiilor de contencios administrativ și fiscal), cu excepția cauzelor în care raportul de serviciu al funcționarului public (deci raportul juridic de muncă al acestuia) există între el și o autoritate sau instituție centrală, situație în care competența în primă instanță revine curții de apel.

S-a consemnat că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit printr-o decizie de speță (Decizia nr. 3.039/2008) că, în cazul conflictelor de muncă în care funcționarul public care a solicitat obligarea solidară a mai multor autorități/instituții publice la plata unor drepturi salariale, iar cel puțin una dintre aceste autorități/instituții este "centrală", competența, în primă instanță, pentru soluționarea conflictului de muncă în raport cu toți pârâții revine curții de apel.

În ce privește instanțele judecătorești competente să soluționeze conflictele de muncă ale diferitelor categorii de funcț ionar i publ ic i care au statute speciale - Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, republicată, cu modificările și completările ulterioare; Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările ulterioare, ș.a. - autorul studiului6 a reținut că toate cele trei legi menționate prevăd, în formulări asemănătoare, că ele se "completează" cu prevederile Legii nr. 188/1999 (Statutul funcționarilor publici), iar, totodată, nu cuprind reglementări speciale ori derogatorii în materia competenței instanțelor judecătorești cu privire la conflictele de muncă ale celor în cauză. Drept urmare, pentru polițiști, funcționarii publici din Administrația Națională a Penitenciarelor și funcționarii publici parlamentari, având în vedere norma de principiu înscrisă în art. 1 alin. (1) din legea privind statutul funcționarilor publici, rezultă, fără dubiu, că celor în cauză le sunt aplicabile dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 și deci conflictele de muncă ale acestora (ce au ca obiect raportul lor de serviciu) sunt de competența instanțelor de contencios administrativ.