Decizia nr. 11 din 16 aprilie 2018

La data de 6 decembrie 2017, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept enunţată anterior.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formându-se Dosarul nr. 3.547/1/2017, cu termen de soluţionare la 16 aprilie 2018.

Ulterior, prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11 din 25 ianuarie 2018, s-a dispus ataşarea la acest dosar a memoriului formulat de petenta bancă comercială, adresat Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitor la sesizarea cu recurs în interesul legii vizând aceeaşi problemă de drept.

Din cuprinsul cererii de declanşare a acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, formulate potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că în practica instanţelor de judecată nu ar exista un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, referitor la întinderea efectelor suspendării executării silite prin poprirea înfiinţată asupra conturilor bancare, respectiv dacă sunt indisponibilizate toate sumele viitoare ce alimentează contul debitorului deschis la terţul poprit, indiferent dacă existau sau nu la data suspendării, ori nu intră sub incidenţa măsurii indisponibilizării încasările viitoare, ulterioare suspendării, care nu existau în contul debitorului poprit la data înfiinţării popririi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a constatat existenţa practicii neunitare în privinţa problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, astfel:

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că nu sunt supuse indisponibilizării sumele viitoare, ulterioare suspendării, care nu existau la data înfiinţării popririi.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a susţinut că indisponibilizarea se menţine şi pentru sumele viitoare, intrate în cont ulterior suspendării executării silite, opinie susţinută teoretic de curţile de apel Alba Iulia, Ploieşti şi Piteşti.

Opinii divergente au fost exprimate la nivelul curţilor de apel Iaşi, Târgu Mureş, Suceava, Timişoara, Galaţi, Constanţa, Bucureşti şi Braşov, la nivel teoretic fiind îmbrăţişate ambele opinii.

Dispoziţiile art. 784 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu au făcut obiectul controlului de constituţionalitate până în prezent.

Instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat însă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate vizând prevederile art. 457 alin. 2 teza a doua din Codul de procedură civilă de la 1865, cu un conţinut asemănător textului din noua reglementare procesual civilă, a căror interpretare şi aplicare au generat o soluţionare diferită de către instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive.

Astfel, Curtea a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 457 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865 rezultă că în cazul debitorului titular de conturi bancare, la cererea creditorului, poprirea se înfiinţează asupra sumelor existente şi viitoare, acestea fiind indisponibilizate numai în limita necesară realizării creanţei. Prin această măsură este anihilată reaua- credinţă a debitorului care refuză să execute voluntar o obligaţie certă, lichidă şi exigibilă, ce constituie titlu executoriu.

Referitor la susţinerea potrivit căreia pe perioada suspendării executării silite nu încetează şi măsura popririi, Curtea a constatat că raţiunea introducerii acestei sintagme, astfel cum rezultă şi din expunerea de motive a Legii nr. 459/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, este aceea de a fluidiza raporturile juridice născute între creditor, debitor şi terţul poprit. De asemenea, a reţinut că textul precizează in terminis că indisponibilizarea sumelor existente la data sesizării băncii şi până la achitarea integrală a obligaţiilor este extinsă şi pe perioada suspendării executării silite prin poprire, tocmai pentru a nu zădărnici recuperarea sumelor aferente titlului executoriu. Acestea vor fi doar indisponibilizate pe perioada suspendării executării silite.

Poprirea pe conturi este un act de executare efectuat în cadrul executării silite, care poate fi desfiinţat doar de instanţă, prin contestaţia la executare. Suspendarea executării are drept consecinţă neefectuarea pe viitor, pe o perioadă de timp determinată, a altor acte de executare, respectiv distribuirea sumelor indisponibilizate. În situaţia în care executarea silită se face prin poprire, sumele aflate în conturile bancare rămân indisponibilizate, ele nefiind distribuite creditorilor pe perioada suspendării executării.

În acest sens s-au pronunţat decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate invocate. Exemplificativ, menţionăm deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.280 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 21 decembrie 2011; nr. 9 din 18 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 4 februarie 2005;nr. 1.524 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2011; nr. 1.273 din 29 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 19 decembrie 2011; nr. 266 din 22 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413 din 21 iunie 2012 etc.

Nu au fost identificate hotărâri relevante pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la problema de drept soluţionată neunitar de instanţele judecătoreşti naţionale; cu toate acestea, pot fi menţionate hotărârile pronunţate în cauze în care chestiunea dispunerii măsurii înfiinţării popririi şi, consecutiv, cea a desfiinţării popririi, urmată de închiderea conturilor sau lichidarea disponibilităţilor băneşti ale debitorului (operaţiuni ce au ca efect nerealizarea creanţei creditorului), au fost analizate în ansamblul circumstanţelor particulare ale litigiului derulat în faţa instanţelor naţionale, din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) atât sub aspectul duratei rezonabile a procedurii (criteriul comportamentului autorităţilor competente), cât şi sub aspectul neexecutării unei sentinţe definitive, executarea hotărârii judecătoreşti fiind considerată în mod constant de instanţa europeană ca făcând parte integrantă din „proces” -Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, paragraful 40; Immobiliare Saffi împotriva Italiei, paragraful 63, etc.

Cu titlu exemplificativ, în sensul celor anterior menţionate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Kocsis împotriva României, Hotărârea din 20 decembrie 2007, paragraful 113, a reţinut: „În măsura în care Guvernul invocă insolvabilitatea societăţii debitoare în speţă (a se vedea paragrafele 100 şi 101 de mai sus), Curtea consideră că această susţinere nu este aceeaşi cu poziţia tribunalului, exprimată în hotărârea sa din 23 februarie 2005 şi potrivit căreia era posibilă recuperarea creanţei, ţinând cont de puterile executorului judecătoresc de a lua o decizie de poprire asupra conturilor societăţii şi în măsura în care aceasta din urmă efectuase plăţi în beneficiul altor creditori pentru o sumă mult mai mare”, concluzia Curţii fiind aceea că autorităţile nu au asistat suficient reclamantul în demersurile sale în vederea executării sentinţei (paragraful 123 din aceeaşi hotărâre).

Tot cu prilejul analizării unei pretinse încălcări a art. 6 alin. (1) din Convenţie din perspectiva neexecutării unei hotărâri definitive, în Cauza I.D. împotriva României, Hotărârea din 23 martie 2010, în paragraful 33, Curtea a reţinut: ” (…) Trebuie să se observe că, în timp ce hotărârea din 16 mai 2003 a dispus deblocarea conturilor societăţii M. în aceeaşi zi în care aceasta a sesizat instanţa, au trecut mai mult de 4 luni până la anularea acestei hotărâri într-un recurs care ar fi trebuit judecat «de urgenţă». Între timp, societatea M. îşi golise şi închisese conturile bancare, făcând să fie zadarnice demersurile ulterioare ale reclamantului şi ale executorului judecătoresc pentru reînnoirea procedurii de poprire a conturilor societăţii.”

Pe de altă parte, în paragraful 35 din hotărârea anterior menţionată, s-a apreciat: „Având în vedere cele de mai sus şi reamintind că autorităţile competente au sarcina de a acţiona în mod eficient şi prompt pentru a nu favoriza organizarea insolvenţei de către debitori (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Schrepler împotriva României, paragraful 32, Hotărârea din 15 martie 2007), Curtea apreciază că instanţele interne sesizate cu executarea hotărârii din 30 octombrie 2002 nu au luat măsuri adecvate şi suficiente pentru a-l asista pe reclamant în demersurile sale de executare silită. Aplicarea contrară legii a unei ordonanţe preşedinţiale în cazul executării silite şi erorile de procedură care au întârziat procedura pentru clarificarea situaţiei bunurilor societăţii M., erori de care sunt responsabile autorităţile, au permis societăţii debitoare să îşi închidă conturile bancare având ca efect pierderea unei şanse reale a reclamantului de a-şi recupera creanţa (a se vedea, mutatis mutandis, Cauza Deordiev şi Deordiev împotriva Moldovei, paragraful 32, Hotărârea din 16 octombrie 2007). „

În doctrină, problema efectelor suspendării executării silite prin poprirea înfiinţată asupra conturilor bancare a făcut obiect al analizei atât sub imperiul Codului de procedură civilă de la 1865, cât şi în noua reglementare.

Astfel, cu referire la chestiunea întinderii popririi în raport cu creanţele cu scadenţă viitoare sau cu sumele de bani care intră în contul sau în conturile poprite după data la care este suspendată executarea silită, s-a apreciat că aceste sume, respectiv aceste creanţe, scapă incidenţei popririi.

Alţi autori au opinat că, pornind de la înţelegerea exactă a raţiunii şi a mecanismului indisponibilizării produse prin înfiinţarea popririi, corelat cu semnificaţia măsurii suspendării în cadrul demersului execuţional, trebuie reţinut că este exclus ca, în perioada executării silite, terţul poprit (instituţia de credit) să procedeze la indisponibilizarea efectivă a sumelor care au alimentat contul poprit după intervenirea suspendării, acesta fiind obligat să dea curs solicitărilor debitorului (titular al contului poprit) privind decontarea documentelor de plată primite, debitarea contului şi acceptarea oricăror plăţi din acest cont, în măsura în care aceste operaţiuni privesc sume care au alimentat contul debitorului ulterior momentului suspendării executării silite.

A fost exprimată şi opinia potrivit căreia debitorul urmărit va putea beneficia de sumele ce creditează contul ulterior momentului în care beneficiază de suspendarea executării silite.

Pe de altă parte, s-a arătat că suspendarea executării silite prin poprire şi în reglementarea anterioară, dar şi în prezent, nu presupune şi deblocarea sumelor de bani indisponibilizate în mod legal de către executorul judecătoresc.

Referindu-se le efectele suspendării executării silite prin poprire, există şi autori care au indicat şi pentru procedura de drept comun (executarea silită derulată potrivit regulilor din Codul de procedură civilă) soluţia pentru care legiuitorul a optat în cuprinsul Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 207/2015), în art. 233 alin. (4) : „Suspendarea executării silite prin poprire bancară are ca efect încetarea indisponibilizării sumelor viitoare provenite din încasările zilnice în conturile în lei şi în valută, începând cu data şi ora comunicării către instituţiile de credit a adresei de suspendare a executării silite prin poprire.”

Trebuie precizat că există şi opinii contrare celor anterior menţionate, potrivit cărora efectul indisponibilizator al popririi se menţine şi pe timpul cât executarea este suspendată, indiferent de felul suspendării (legală, voluntară sau judecătorească). În acest sens s-a arătat că dispoziţiile art. 701 alin. (3) din Codul de procedură civilă au generat nelămuriri în practică în ceea ce priveşte conduita pe care ar trebui să o adopte terţul poprit (în special instituţiile de credit) cu privire la sumele de bani intrate în contul debitorului pe durata suspendării. Concluzia acestor autori a fost că indisponibilizarea se referă, în acest caz, la bunuri şi venituri în general, adică se extinde de drept, chiar şi în perioada suspendării, şi asupra sumelor şi bunurilor apărute în acest interval. În schimb, este pe deplin acceptabilă precizarea făcută de unii practicieni în sensul că, dacă sumele de bani ori bunurile apărute pe perioada suspendării, cumulate cu cele deja indisponibilizate, dacă este cazul, acoperă integral suma pentru care măsura indisponibilizării a fost dispusă, pentru ceea ce depăşeşte această valoare terţul poate elibera sumele sau bunurile direct către debitor, fără a se teme de vreo sancţiune din partea creditorului.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a comunicat doar că punctul de vedere al Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov este în sensul primei orientări jurisprudenţiale, curţile de apel neavând competenţă în această materie.

Procurorul general a apreciat că orientarea jurisprudenţială potrivit căreia nu sunt supuse indisponibilizării sumele viitoare, ulterioare suspendării, care nu existau la data înfiinţării popririi, este în litera şi spiritul legii.

Astfel, raportându-se la obiectul urmăririi silite prin poprire a sumelor de bani aflate în conturile bancare şi luând în considerare şi distincţia dintre efectul virtual şi efectul concret al indisponibilizării, a concluzionat că pe durata suspendării executării se menţine indisponibilizarea concretă a soldului provizoriu creditor al contului bancar deschis de debitorul poprit la terţul poprit, astfel cum acest sold se înfăţişa la momentul suspendării executării. În privinţa încasărilor viitoare, se distinge între efectul virtual al indisponibilizării, care se produce la data înfiinţării popririi, şi efectul concret al indisponibilizării, care se produce pe măsură ce sumele sunt încasate, contul fiind creditat cu acestea. Din perspectiva acestor din urmă sume interesează efectul ex nunc al suspendării executării.

În acest sens, după suspendarea executării, sumele care intră în cont nu pot fi indisponibilizate, ci rămân la dispoziţia debitorului, care poate dispune liber de ele, terţul poprit fiind obligat să le elibereze debitorului ori să le gestioneze conform dispoziţiei acestuia, în calitate de titular al contului şi în virtutea raporturilor de mandat, prin plăţi, viramente, debitări.

Aceasta deoarece, pe de o parte, în privinţa acestor sume, măsura indisponibilizării nu s-a consumat prin recepţionarea adresei de poprire, deci nu se poate vorbi despre o indisponibilizare consumată, efectivă, în fiinţă, la data suspendării, în sensul art. 701 alin. (3) din Codul de procedură civilă, şi nici de bunuri indisponibilizate până la acest moment; pe de altă parte, după suspendarea executării, toate obligaţiile terţului poprit sunt suspendate. Logic, suspendarea vizează şi obligaţia de indisponibilizare a sumelor de bani viitoare care intră în cont ulterior suspendării, de vreme ce acest incident procedural presupune oprirea tuturor actelor specifice formei respective de executare, nefiind permisă efectuarea niciunui act de executare silită, nici de indisponibilizare, nici de consemnare şi nici de plată la dispoziţia creditorului popritor, suspendarea vizând executarea silită prin poprire în toate aceste componente.

Această concluzie, susţinută prin argumente de interpretare logică şi sistematică a legii, este consacrată normativ în privinţa executării silite a creanţelor fiscale prin art. 233 alin. (3) – (6) din Legea nr. 207/2015. Or, din perspectiva interpretării teleologice, cu greu ar putea fi găsită o justificare pentru care legiuitorul ar fi stabilit, în privinţa efectelor suspendării executării, un regim mai defavorabil creditorului fiscal decât celui civil, de vreme ce regimul acordat în general creditorului fiscal este mai avantajos decât cel al creditorului civil.

Pentru toate aceste considerente, a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, sumele existente la data suspendării executării în contul bancar curent al debitorului poprit rămân indisponibilizate, iar sumele viitoare ce alimentează contul după suspendarea executării silite sunt disponibile.

Judecătorii-raportori, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, suspendarea urmăririi silite prin poprire (bancară) nu antrenează obligaţia terţului poprit (instituţiei de credit) de a indisponibiliza şi încasările, în contul debitorului poprit, ulterioare suspendării.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii

Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Din cuprinsul textului de lege citat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la efectele înfiinţării popririi bancare în perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, respectiv cu privire la sumele cu scadenţe succesive sau încasările viitoare, după momentul suspendării.

Astfel, unele instanţe au apreciat că sumele ce alimentează contul bancar al debitorului poprit, ulterior momentului suspendării urmăririi silite prin poprire, devin disponibile, în timp ce alte instanţe judecătoreşti au apreciat că şi după momentul suspendării executării terţul poprit este ţinut să indisponibilizeze sumele ce alimentează contul bancar al debitorului poprit.

Se apreciază că este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive.

În acest sens se constată că titularul sesizării – Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov -, având legitimare procesuală activă în temeiul art. 514 din Codul de procedură civilă, a ataşat actului de sesizare hotărâri judecătoreşti cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare, pronunţate în cuprinsul unor cereri de lămurire a dispozitivului unor hotărâri prin care s-au încuviinţat cereri de încuviinţare a suspendării provizorii a urmăririi silite mobiliare – prin care s-a solicitat interpretarea efectelor hotărârii de suspendare provizorie faţă de măsura înfiinţării popririi, în sensul de a se lămuri dacă după suspendare operează sau nu indisponibilizarea în continuare a sumelor ce alimentează contul bancar al debitorului – şi, respectiv, hotărâri pronunţate în soluţionarea unor cereri de validare a popririi, în cadrul cărora acest efect al suspendării urmăririi silite prin poprire a fost analizat pe cale incidentală.

Anexele ce însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Prin urmare, recursul în interesul legii este admisibil. Asupra fondului sesizării:

Dispoziţiile art. 784 din Codul de procedură civilă, a căror interpretare şi aplicare au generat practică neunitară, prevăd:

Pentru o mai bună înţelegere a textului citat este necesar a se contura contextul în care această normă operează.

Potrivit doctrinei, poprirea executorie este acea formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale pe care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit. Poprirea constă în indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare şi a altor bunuri mobile incorporale în mâinile terţului debitor al datornicului urmărit şi în obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său (debitorul urmărit).

Fundamentul popririi constă nu numai în garanţia comună a creditorilor chirografari asupra patrimoniului debitorului lor, consacrată de art. 2.324 din Codul civil (la fel ca pentru celelalte forme de executare silită indirectă), ci şi în acţiunea oblică pusă la îndemâna creditorilor de art. 1.560 din Codul civil.

Din acest punct de vedere s-ar putea considera că poprirea ar presupune două etape abstracte: aducerea creanţei din patrimoniul terţului poprit în patrimoniul debitorului poprit, iar apoi urmărirea silită a sumei respective.

Prin urmare, poprirea executorie are ca premisă existenţa unui titlu executoriu şi poate avea trei faze: înfiinţarea popririi, executarea ei de către terţul poprit şi, uneori, validarea popririi, cea din urmă fază existând doar în cazul în care terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile care îi revin potrivit legii.

Obiectul popririi este stabilit prin dispoziţiile art. 781 din Codul de procedură civilă:

Pe de altă parte, în contextul problemei de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, prezintă relevanţă şi dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la suspendarea executării, incident procedural ce este reglementat de prevederile art. 701 din Codul de procedură civilă:

Înfiinţarea popririi constituie obiectul de reglementare al art. 783 din Codul de procedură civilă:

Din observarea problemei de drept care a generat practică neunitară reiese că aceasta priveşte situaţia particulară a popririi bancare, specie a popririi care, în economia Codului de procedură civilă, se bucură de unele reglementări speciale, aplicabile prioritar şi care se completează cu cele generale de reglementare a popririi; cu titlu de norme speciale pentru poprirea bancară executorie pot fi menţionate dispoziţiileart. 781 alin. (2), art. 782 alin. (2), art. 783 alin. (4) şi (5), art. 784 alin. (7) şi (8) etc. din Codul de procedură civilă, iar pentru poprirea bancară asigurătorie – prevederile art. 971 alin. (2).

Premisele problemei de drept analizate constau în existenţa unei proceduri de executare silită prin poprire bancară declanşată în condiţiile legii – la cererea creditorului de către un executor judecătoresc competent [art. 782 alin. (1) din Codul de procedură civilă], urmată de măsura suspendării provizorii a executării silite dispusă de instanţa de executare potrivit dispoziţiilor art. 719 alin. (7) din Codul de procedură civilă sau, după caz, măsura suspendării executării silite până la soluţionarea contestaţiei la executare, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol.

În acest context, instanţele au fost sesizate – fie pe cale principală, fie pe cale incidentală – cu chestiunea stabilirii şi lămuririi întinderii efectelor măsurii suspendării executării silite cu referire la conduita legală sau obligaţiile terţului poprit (instituţie de credit), respectiv dacă acesta are obligaţia de a proceda în continuare la indisponibilizarea sumelor ce alimentează contul debitorului poprit prin executarea unor creanţe cu scadenţe succesive, devenite exigibile după data suspendării, ori a unor încasări viitoare, respectiv creanţe a căror condiţie suspensivă ori termen suspensiv s-a împlinit în cursul suspendării executării, în ambele situaţii, în baza unor raporturi juridice preexistente momentului înfiinţării popririi între debitorul poprit şi debitorul său.

Vocaţia acestor încasări viitoare de a face obiectul urmăririi silite prin poprire este expres reglementată de art. 781 alin. (2) din Codul de procedură civilă, text care prevede că: „În cazul popririi sumelor de bani din conturile bancare, pot face obiectul urmăririi silite prin poprire atât soldul creditor al acestor conturi, cât şi încasările viitoare, cu respectarea limitelor prevăzute de art. 729, dacă este cazul.”

În plus, art. 784 alin. (2) din Codul de procedură civilă stabileşte astfel: „Când se popresc sume cu scadenţe succesive, indisponibilizarea se întinde nu numai asupra sumelor ajunse la scadenţă, ci şi asupra celor exigibile în viitor.”

Mai mult decât atât, art. 781 alin. (4) din Codul de procedură civilă se referă la posibilitatea instituirii popririi şi a creanţelor cu termen sau sub condiţie, caz în care legiuitorul stabileşte fără echivoc că poprirea nu va putea fi executată decât după ajungerea la termen ori de la data îndeplinirii condiţiei.

Prin urmare, în categoria încasărilor viitoare intră nu numai sumele cu scadenţe succesive (creanţele cu executare succesivă, în baza unor raporturi juridice preexistente înfiinţării popririi) care au devenit exigibile după înfiinţarea popririi, ci şi creanţele născute anterior înfiinţării popririi, afectate de modalităţi – condiţie suspensivă ori, după caz, termen suspensiv.

În privinţa obligaţiilor afectate de o condiţie suspensivă, concluzia anterioară decurge din coroborarea interpretării art. 1.400 cu art. 1.407 alin. (1) din Codul civil.

Art. 1.400 din Codul civil prevede: „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei”, în timp ce art. 1.407 din Codul civil stabileşte regula caracterului retroactiv al îndeplinirii condiţiei, respectiv din momentul încheierii contractului.

În ceea ce priveşte termenul suspensiv, concluzia se susţine prin trimiterea la dispoziţiile art. 1.412 alin. (1) din Codul civil: „Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei.”

Referitor la prima etapă a popririi bancare sunt aplicabile dispoziţiile art. 784 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă – de la momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi către terţul poprit sunt indisponibilizate toate sumele şi bunurile poprite.

Această regulă nu comportă nicio dificultate de interpretare în ceea ce priveşte sumele ce constituie soldul creditor al contului debitorului poprit deschis la o instituţie de credit, astfel încât indisponibilizarea acestui sold se produce instantaneu şi, ca atare, terţul este ţinut să procedeze în consecinţă în legătură cu sumele existente în contul debitorului, în limitele indicate în adresa de înfiinţare a popririi [valoarea creanţei, accesoriile şi cheltuielile de executare, potrivit art. 784 alin. (6) coroborat cu art. 721 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

Efectul indisponibilizării, cu referire la conduita terţului poprit, este descris în cuprinsul dispoziţiilor art. 783 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi constă în interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Sumele pe care terţul poprit i le va datora debitorului poprit reprezintă încasările viitoare în contul debitorului la care face referire art. 781 alin. (2) din Codul de procedură civilă, categorie în care se încadrează, astfel cum s-a arătat, şi creanţele cu executare succesivă şi a căror scadenţă sau exigibilitate se produce după comunicarea adresei de înfiinţare a popririi, în sensul celor prevăzute de art. 784 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Totodată, trebuie precizat că această indisponibilizare care se întinde şi asupra creanţelor cu exigibilitate în viitor – după momentul comunicării adresei de înfiinţare a popririi – are ca raţiune imediată celeritatea şi simplificarea procedurii de executare silită prin poprire, întrucât, în acest fel, executorul judecătoresc nu va fi obligat să emită câte o adresă de înfiinţare a popririi pentru fiecare perioadă ulterioară în care creanţele au devenit exigibile şi alimentează contul debitorului poprit.

Împrejurarea că terţul poprit (instituţia de credit) este debitor al debitorului poprit decurge din efectele contului bancar curent şi ale depozitului bancar, existenţa a două raporturi juridice distincte, preexistente înfiinţării popririi, de la creditor la debitor, fiind de esenţa acestei proceduri de executare silită.

Astfel, art. 2.184 din Codul civil, denumit „Dreptul de a dispune de soldul creditor”, prevede: „În cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altă operaţiune bancară se realizează prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părţi.”

Iar art. 2.191 din Codul civil, referitor la depozitul de fonduri, stabileşte astfel: „(1) Prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituţie de credit, aceasta dobândeşte proprietatea asupra sumelor de bani depuse şi este obligată să restituie aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părţi ori, în lipsă, de uzanţe. (…)”

Dacă în ceea ce priveşte soldul creditor al contului debitorului poprit efectul indisponibilizării acestor sume este unul instantaneu şi concret – întrucât priveşte sume existente în cont – referitor la încasările viitoare, ulterioare momentului comunicării adresei de înfiinţare a popririi (inclusiv cele provenind din creanţe cu executare succesivă a căror exigibilitate s-a produs după înfiinţarea popririi), sume inexistente la momentul înfiinţării popririi, acest efect de indisponibilizare se produce la momentul intrării în contul debitorului poprit a acestor sume, în temeiul aceleiaşi adrese de înfiinţare a popririi, fiind un efect virtual sau abstract al aceluiaşi act procedural emis de executorul judecătoresc.

În cursul urmăririi silite prin poprire, în cauzele soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, a intervenit incidentul suspendării executării silite fie provizorie, fie până la soluţionarea contestaţiei la executare, astfel încât s-a pus problema stabilirii regimului juridic al încasărilor viitoare în contul debitorului poprit, pe durata suspendării, fie pe calea unor cereri de lămurire a dispozitivului hotărârii judecătoreşti de suspendare provizorie, fie pe cale incidentală în cererile de validare a popririi, cerere ce poate fi promovată în temeiul art. 790 din Codul de procedură civilă, în cazul în care terţul poprit nu şi-a îndeplinit obligaţiile stipulate de art. 787 din Codul de procedură civilă.

Suspendarea urmăririi silite prin poprire, indiferent că este suspendare legală (prevăzută, de exemplu, de art. 689 din Codul de procedură civilă), judecătorească [dispusă de instanţă în temeiul art. 719 – în acest caz, provizorie ori până la soluţionarea contestaţiei la executare – sau al art. 702 alin. (2) din Codul de procedură civilă] ori cea dispusă de executorul judecătoresc la cererea creditorului, aşadar, voluntară [în temeiul art. 701 alin. (2) din Codul de procedură civilă], are ca efect principal sistarea sau oprirea temporară a procedurii de urmărire silită în stadiul în care se află, efectele suspendării executării neputând fi asimilate desfiinţării popririi sau anulării actelor de executare efectuate până la momentul suspendării, întrucât acestea sunt chestiuni de fond ce nu pot fi soluţionate decât în cadrul prevăzut de lege, anume pe calea contestaţiei la executare, iar nu în procedura simplificată pe care o presupune soluţionarea acestui incident procedural, chiar pentru cazul suspendării judecătoreşti; mai mult decât atât, suspendării executării nu i se pot recunoaşte sau ataşa şi alte efecte decât cele expres prevăzute de lege.

Pentru lămurirea acestei chestiuni a efectelor suspendării urmăririi silite prin poprire cu privire la obligaţiile terţului poprit (instituţie de credit, în cazul popririi bancare) trebuie pornit de la conţinutul dispoziţiilor art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, dar şi de la observarea normei generale ce reglementează efectele suspendării executării silite – art. 701 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Astfel, art. 784 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă prevede: „De la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate, dacă legea nu prevede altfel.”

Iar art. 701 alin. (3) din Codul de procedură civilă stabileşte: „Pe perioada suspendării executării, actele de executare efectuate anterior, măsurile de executare dispuse de instanţa de executare sau de executor, inclusiv cele de indisponibilizare a bunurilor, veniturilor şi conturilor bancare, rămân în fiinţă, în afară de cazul în care prin lege sau prin hotărâre judecătorească se dispune altfel.”

Aşadar, faţă de formularea clară a dispoziţiilor art. 701 alin. (3) din Codul de procedură civilă rezultă că pe durata suspendării executării actele de executare efectuate anterior, precum şi măsurile de executare dispuse de instanţa de executare sau d