ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3159/2014

Asupra conflictului negativ

de competență de față, constată următoarele:

La data de 17 iulie 2014, T.B.O., executor judecătoresc

în circumscripția Curții de Apel București, a solicitat încuviințarea executării

silite a debitorului C.V., în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința

civilă nr. 4599 din 2 septembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Sibiu în Dosarul

nr. 4820/306/2013, la cererea creditoarei E. SRL Sibiu.

Învestită cu soluționarea

cauzei, Judecătoria sectorului 5 București, secția a II-a civilă, prin sentința

civilă nr. 5032 din 22 iulie 2014, a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Pentru a se pronunța astfel,

a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 17 iunie 2014 s-a constatat

că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ., care stabileau ca instanță de

executare judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc

ce face executarea, sunt neconstituționale.

Totodată, a apreciat că

potrivit art. 107 C. proc. civ., instanța competentă să judece cererea de încuviințare

a executării silite este instanța de la domiciliul sau sediul debitorului și, întrucât,

în speță, debitorul își are domiciliul în sectorul 2 al Municipiului București,

a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

2 București.

Judecătoria sectorului

2 București, prin sentința civilă nr. 9970 din 29 septembrie 2014, a admis excepția

necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Pentru a se pronunța astfel,

această instanță a reținut că, în situația declarării ca neconstituționale a dispozițiilor

art. 650 C. proc. civ., devin aplicabile în speță dispozițiile art. 528 alin.

(1) C. proc. civ., astfel că instanța competentă din punct de vedere teritorial

să soluționeze cererea de încuviințare executare silită este instanța care a emis

titlu titlul executoriu, respectiv Judecătoria Sibiu.

Astfel învestită, Judecătoria

Sibiu, prin sentința civilă nr. 6529 din 29 octombrie 2014 a admis excepția necompetenței

sale teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competența de soluționarea a cererii

de încuviințare executare silită în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București

și constatând ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte în vederea

stabilirii regulatorului de competență.

Argumentele Judecătoriei

Sibiu au fost acelea că în condițiile în care decizia de neconstituționalitate a

lipsit de eficacitate dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu devin aplicabile

dispozițiile art. 528 C. proc. civ., care reglementează cu caracter general competența

în materia cererilor necontencioase, având în vedere că pentru cazul cererilor de

încuviințare a executării silite există o competență specială prevăzută de art.

665 alin. (1) C. proc. civ., în favoarea instanței de executare.

În lipsa unei definiții

legale privind noțiunea de instanță de executare, revine instanței sarcina de a

o interpreta.

Judecătoria Sibiu a apreciat

că singurul element relevat de parte care poate contribui la aflarea competenței

teritoriale este cel legat de domiciliul debitorului, astfel încât aceasta este

instanța de executare competentă să soluționeze cererea.

Având în vedere locul

situării domiciliului debitorului care este în București, sectorul 2, Judecătoria

Sibiu a considerat că Judecătoriei sectorului 2 București îi revine competența de

soluționare a cererii de încuviințare a executării silite ce face obiectul litigiului

de față.

Asupra conflictului negativ

de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Dispozițiile art. 373

alin. (3) C. proc. civ. -1865 stabileau competența în materia încuviințării silite

în favoarea instanței în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea

altfel.

Având în vedere că executarea

silită se poate desfășura în mai multe modalități și forme, instanța unde urma a

se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se

aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terților popriți.

Noul C. proc. civ. - Legea

nr. 134/2010 privind C. proc. civ. - a propus eliminarea competenței multiple a

instanțelor de executare, introducând un criteriu ușor de stabilit, în funcție de

locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând

situația prevăzută de dispozițiile art. 819 C. proc. civ. când se urmărește executarea

unui bun imobil precum și în cazul în care legea prevede altfel.

Acest nou criteriu de

stabilire a competenței instanței de executare de către art. 650 alin. (1) C. proc.

civ., conținea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor

și debitor.

Prin Decizia Curții Constituționale

nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în M. Of. nr. 529/16 iulie 2014, s-a constatat

că dispozițiile art. 650 alin. (1) C. proc. civ. sunt neconstituționale.

Curtea a statuat că din

coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 C. proc. civ., rezultă

că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere

lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își

aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție

de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor

care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că

în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie

să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație,

precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau

sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, așa

cum rezultă din ștampila de înregistrare a cererii introductive - dosar Judecătoria

sectorului 5 București, data solicitării de încuviințare a executării silite este

17 iulie 2014.

Prin urmare, la data sesizării

instanței - 17 iulie 2014, prevederile art. 650 alin. (1) din Legea nr. 134/2010

privind C. proc. civ. erau declarate neconstituționale, astfel încât instanță de

executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia

se află biroul executorului judecătoresc.

În această situație, s-ar

putea aprecia că își reiau efectele dispozițiile anterioare normei declarate neconstituționale,

situație în care prin „instanța de executare” s-ar înțelege instanța locului unde

se desfășoară executarea silită, potrivit regulilor C. proc. civ. 1865, astfel cum

a fost modificat prin legea micii reforme.

În aceeași măsură, însă,

în acord cu jurisprudența Curții Constituționale declararea ca neconstituțională

a dispozițiilor art. 650 alin. (1) C. proc. civ. nu are drept efect repunerea în

vigoare a dispozițiilor anterioare abrogate, ținând cont de prevederile art. 64

alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea

fi afectă prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc. civ.

Chiar dacă în doctrină

există și opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituționale

nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare

care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-și relua efectele dispozițiile abrogate

de legea neconstituțională, nu se poate reveni la soluția anterioară, respectiv

instanța locului unde se desfășoară executarea silită. În acest sens, pledează dispozițiile

art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care

ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul C. proc.

civ.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că singura soluție care se impune este stabilirea competenței instanței

de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei

sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional

competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 C. proc.

civ. și avându-se în vedere și dispozițiile art. 665 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cu care

“(…)

executorul

judecătoresc va solicita să se dispună încuviințarea executării de către instanța

de executare (...)”.

Se reține că stabilirea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului

este în concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale, unde se arată

că „în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se

circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria

în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează

să se facă executarea”.

Pe de altă parte, dispozițiile

art. 665 alin. (2) și art. 713 alin. (2) consacră competența materială a judecătoriei

ca instanță de executare.

Nu în ultimul rând, se

asigură, astfel, în continuare unicitatea instanței de executare și posibilitatea

determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil

de cunoscut la începutul executării silite și totodată volatil, precum locul executării

silite.

Pentru toate aceste considerente,

cum domiciliul debitorului C.V. este în București, Șoseaua P., Înalta Curte stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București,

judecătorie în circumscripția căreia se află sediul debitorului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 noiembrie

2014.