ÎCCJ, decizie (scj.ro #117495)

Cerere de încuviințare a executării silite. Neconstituționalitatea prevederilor art. 650 alin. (1) NCPC. Conflict negativ. Competența instanței de la domiciliul/sediul debitorului

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competența teritorială.

Index alfabetic :

executare silită

imobil

excepție de neconstituționalitate

NCPC, art. 107, art. 665, art. 713

Ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 348/2014, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin.(1) NCPC sunt neconstituționale, instanță de executare nu mai putea fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

Astfel, soluția care se impune în soluționarea conflictului negativ de competență, este stabilirea competenței instanței de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC, avându-se în vedere și dispozițiile art. 665 alin. (1) NCPC. Și  aceasta întrucât stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale, unde se arată că „în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.

Secția I civilă, decizia nr. 3159 din 13 noiembrie 2014

La data de 17.07.2014, T.B.O., executor judecătoresc în circumscripția Curții de Apel București, a solicitat încuviințarea executării silite a debitorului C.V., în temeiul titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr.4599 din 2.09.2013 pronunțată de Judecătoria Sibiu, la cererea creditoarei E. SRL Sibiu.

Învestită cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 5 București, Secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 5032 din 22 iulie 2014, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Pentru a se pronunța astfel, a reținut că prin Decizia Curții Constituționale nr. 368 din 17.06.2014 s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin.(1) NCPC, care stabileau ca instanță de executare judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc ce face executarea, sunt neconstituționale.

Totodată, a apreciat că potrivit art. 107 NCPC, instanța competentă să judece cererea de încuviințare a executării silite este instanța de la domiciliul sau sediul debitorului și, întrucât, în speță, debitorul își are domiciliul în sectorul 2 al municipiului București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 9970 din 29.09.2014, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Această instanță a reținut că, în situația declarării ca neconstituționale a dispozițiilor art. 650 NCPC, devin aplicabile în speță dispozițiile art. 528 alin. (1) NCPC, astfel că instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de încuviințare executare silită este instanța care a emis titlu titlul executoriu, respectiv Judecătoria Sibiu.

Astfel învestită, Judecătoria Sibiu, prin sentința civilă nr. 6529 din 29.10.2014 a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocate din oficiu, a declinat competența de soluționarea a cererii de încuviințare executare silită în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București și constatând  ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte în vederea stabilirii regulatorului de competență.

Argumentele Judecătoriei Sibiu au fost acelea că în condițiile în care decizia de neconstituționalitate a lipsit de eficacitate dispozițiile art. 650 alin.(1) NCPC nu devin aplicabile dispozițiile art. 528 NCPC, care reglementează cu caracter general competența în materia cererilor necontencioase, având în vedere că pentru cazul cererilor de încuviințare a executării silite există o competență specială prevăzută de art. 665 alin.(1) NCPC, în favoarea instanței de executare.

În lipsa unei definiții legale privind noțiunea de instanță de executare, revine instanței sarcina de a o interpreta.

Judecătoria Sibiu a apreciat că singurul element relevat de parte care poate contribui la aflarea competenței teritoriale este cel legat de domiciliul debitorului, astfel încât aceasta este instanța de executare competentă să soluționeze cererea.

Având în vedere locul situării domiciliului debitorului care este în București, sectorul 2, Judecătoria Sibiu

a considerat că Judecătoriei sectorului 2 București îi revine competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite ce face obiectul litigiului de față.

Asupra conflictului negativ de competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Dispozițiile art. 373 alin. (3) C.proc.civ. din 1865 stabileau competența în materia încuviințării silite în favoarea instanței în raza căreia urma a se face executarea, dacă legea nu prevedea altfel.

Având în vedere că executarea silită se poate desfășura în mai multe modalități și forme, instanța unde urma a se face executarea putea fi oriunde, în raza imobilului urmărit, în raza unde se aflau bunurile mobile urmărite sau în raza sediilor terților popriți.

Noul Cod de procedură civilă - Legea nr.134/2010 privind codul de procedură civilă - a propus eliminarea competenței multiple a instanțelor de executare, introducând un criteriu ușor de stabilit, în funcție de locul situării biroului executorului judecătoresc care face executarea, exceptând situația prevăzută de dispozițiile art. 819 NCPC când se urmărește executarea unui bun imobil precum și în cazul  în care legea prevede altfel.

Acest nou criteriu de stabilire a competenței instanței de executare de către art. 650 alin. (1) NCPC, conținea un element extern raportului juridic de executare silită dintre creditor și debitor.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 348 din 17.06.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16.07.2014, s-a constatat că dispozițiile art. 650 alin.(1) NCPC sunt neconstituționale.

Curtea a statuat că din coroborarea dispozițiilor art. 650 cu cele ale art. 651 NCPC, rezultă că în ceea ce privește alegerea executorului judecătoresc marja de apreciere lăsată de legiuitor creditorului este mare, dându-i acestuia posibilitatea să își aleagă executorul judecătoresc din circumscripția curții de apel în funcție de natura bunurilor care urmează a fi supuse executării, respectiv a obligațiilor care trebuie să fie executate.

Totodată, a apreciat că în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului sau locul unde urmează să se facă executarea.

În prezenta cauză, așa cum rezultă din ștampila de înregistrare a cererii introductive, data solicitării de încuviințare a executării silite este 17.07.2014.

Prin urmare, la data sesizării instanței - 17.07.2014, prevederile art. 650 alin.(1) din Legea nr.134/2010 privind codul de procedură civilă erau declarate neconstituționale, astfel încât  instanță de executare nu mai putea

fi considerată ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se află biroul executorului judecătoresc.

În această situație, s-ar putea  aprecia că își reiau efectele dispozițiile anterioare normei declarate neconstituționale, situație în care prin „instanța de executare” s-ar înțelege

instanța locului unde se desfășoară executarea silită

, potrivit regulilor Codului de procedură civilă 1865, astfel cum a fost modificat prin legea micii reforme.

În aceeași măsură, însă, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale declararea ca neconstituțională a dispozițiilor art. 650 alin. (1) NCPC nu are drept efect repunerea în vigoare a dispozițiilor anterioare abrogate, ținând cont de prevederile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar putea fi afectă prin inserarea  unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.

Chiar dacă în doctrină există și opinia potrivit căreia încetarea efectelor normei declarate neconstituționale nu generează un vid legislativ decât în cazul în care este vorba de o reglementare care este absolut nouă, în caz contrar urmând a-și relua efectele dispozițiile abrogate de legea neconstituțională, nu se poate reveni la soluția anterioară, respectiv instanța locului unde se desfășoară executarea silită

.

În acest sens, pledează dispozițiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar și caracterul unitar al noii reglementari, care ar fi afectată prin inserarea unei norme izolate, desprinse din vechiul Cod de procedură civilă.

Așa fiind, Înalta Curte constată că singura soluție care se impune  este stabilirea competenței instanței de executare prin raportare la domiciliul sau sediul debitorului la data primei sesizări a instanței de executare, fiind astfel transpusă în plan execuțional competența teritorială de drept comun, reglementată în prezent de art. 107 NCPC și avându-se în vedere și dispozițiile art. 665 alin. (1) NCPC, potrivit cu care “….executorul judecătoresc va solicita să se dispună încuviințarea executării de către instanța de executare…”.

Se reține că  stabilirea competenței de soluționare a cauzei în favoarea instanței de la domiciliul debitorului este în concordanță cu considerentele deciziei Curții Constituționale, unde se arată că „în ceea ce privește stabilirea instanței de executare, aceasta trebuie să se circumscrie unor soluții clare și consacrate deja în legislație, precum judecătoria în raza căreia se află imobilul, domiciliul sau sediul debitorului, locul unde urmează să se facă executarea”.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 665 alin. (2) și 713 alin. (2) consacră competența materială a judecătoriei ca instanță de executare.

Nu în ultimul rând, se asigură, astfel, în continuare unicitatea instanței de executare și posibilitatea determinării facile a acesteia, fără luarea în considerare a unui criteriu dificil de cunoscut la începutul executării silite și totodată volatil, precum locul executării silite.

Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul debitorului este în București, sectorul 2, Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, judecătorie în circumscripția căreia se află sediul debitorului.