ÎCCJ, Decizia nr. 571/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 37 din 14

aprilie 2003, Tribunalul Călărași a condamnat, între alții, pe inculpatul Ș.C. la

11 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art.

64 lit. a) și b) C. pen. pentru tentativă la infracțiunea de omor deosebit de

grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. a) și i) și la

art. 176 lit. b), cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., iar pe inculpatul P.M.

la 8 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în

art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru tentativă la infracțiunea de omor deosebit

de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. a) și i) și la

art. 176 lit. b), cu aplicarea art. 75 lit. a) și a art. 37 lit. a) din același

cod.

În baza art. 83 C. pen., s-a revocat

suspendarea condiționată a unei pedepse anterioare de 2 ani închisoare,

dispunându-se ca inculpatul P.M. să execute și această pedeapsă, în total 10

ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, pentru inculpatul Ș.C., cu începere de la 3 august 2001

până la 14 aprilie 2003, iar pentru inculpatul P.M. cu începere de la 14 august

2001 până la 14 aprilie 2003, menținându-se, totodată, starea de arest a

ambilor inculpați.

Împotriva sentinței, inculpații au

declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală

nr. 420/A din 24 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării la 19

noiembrie 2003.

Prin încheierea din 20 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus

prelungirea acesteia până la 21 septembrie 2003.

La data de 17 septembrie 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 21 octombrie 2003, iar prin încheierea din 15 octombrie 2003 a

dispus prelungirea arestării preventive a inculpaților până la 19 noiembrie

2003 inclusiv.

Inculpații au declarat recurs

împotriva acestei ultime încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1) C.

proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut că

„dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii

sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării

prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea

apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru

judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și

dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce în alin. (2) al

aceluiași  articol era menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin.

(1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,

legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a

reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) și ale art. 141 alin. (1) C.

proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de

procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor

se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această

cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații P.M. și Ș.C. împotriva încheierii din 15

octombrie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 3659/2003.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu, vor

fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

decembrie 2003.