ÎCCJ, Decizia nr. 178/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3 din 6

ianuarie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul

N.M. la 7 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea tentativei la

infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art.

174, art. 175 lit. f) și art. 176 lit. d), cu aplicarea art. 13 C. pen., precum

și la 2 ani și 6 luni închisoare pentru tentativă la infracțiunea de tâlhărie

prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (1) C. pen., dispunând, în baza

art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea,

de 7 ani și 6 luni închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 28 februarie 2001 până la 6 ianuarie

2003, menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 239/A din 22

aprilie 2003, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpat și, admițând apelul procurorului, a

majorat pedeapsa privativă de libertate stabilită pentru tentativă la

infracțiunea de omor deosebit de grav la 10 ani închisoare, dispunând ca, în

baza art. 33, art. 34 și art. 35 C. pen., inculpatul să execute 10 ani

închisoare și interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a) și b) C. pen.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, în vederea judecării, la 8

octombrie 2003.

Prin încheierea din 23 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a

constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea

acesteia până la 21 august 2003.

La data de 19 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 20 septembrie 2003, inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile de a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori

prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.

(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul N.M. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2658/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 8

septembrie 2003.