ÎCCJ, Decizia nr. 223/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 504 din 24

mai 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între alții,

pe inculpatul L.A. la trei pedepse de câte 10 ani închisoare și interzicerea

timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru

săvârșirea a trei tentative la infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzute

de art. 20 raportat la art. 174 și art. 176 lit. b) și d), cu aplicarea art. 75

lit. c) C. pen., la 8 ani închisoare pentru tentativă la infracțiunea de

tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), b), c),

d), f) și h), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., precum și la 3 ani

închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen.,

dispunând, în baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și a art. 35 alin. (1) C.

pen., ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare

și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b)

C. pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 22 aprilie 1997 până la 24 mai 2002,

fiind, totodată, menținută starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel, ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin

decizia penală nr. 669/A din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală.

Atât procurorul, cât și inculpatul

au declarat recurs împotriva acestei decizii. A fost fixat termen, în vederea

judecării recursurilor, la 10 aprilie 2003, cauza fiind amânată, succesiv, la

19 iunie și, apoi, la 2 octombrie 2002.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 15 august 2003.

La data de 14 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acestei măsuri până la 11 septembrie 2003, inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil,

deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența

instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul L.A. împotriva încheierii din 14 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 401/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

15 septembrie 2003.