ÎCCJ, Decizia nr. 585/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 540 din 5

iunie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul

A.C.F. la 10 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, la 2 ani

închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000 și la

3 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 11 alin. (1) din Legea

nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 14 lit. c) din

Legea nr. 143/2000, dispunând, în baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C.

pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 10 ani închisoare și

interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) din

același cod.

S-a dedus din pedeapsă durata

arestării preventive, cu începere de la 8 ianuarie 2003 până la 5 iunie 2003,

menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, inculpatul a

declarat apel, acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 477/A

din 22 august 2003 a Curții de Apel București, secția a II–a penală.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 17 octombrie 2003, când cauza a fost amânată la 12 decembrie 2003.

Prin încheierea din 17 septembrie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile

art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 20 octombrie 2003 inclusiv.

La data de 17 octombrie 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpatului și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acesteia până la 16 noiembrie 2003 inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei ultime încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen., în vigoare la data pronunțării încheierii atacate, s-a prevăzut

că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii

sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării

prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea

apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru

judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și

dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei

măsuri".

Dar, în timp ce în alin. (2) al

aceluiași articol era menționat că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu a fost prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66/2003,

s-a prevăzut că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care

se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea

pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs,

legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a

reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) și ale art. 141 alin. (1)

C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de

procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva

încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent

dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu

fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul A.C.F. împotriva încheierii din 17 octombrie 2003,

pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr.

4037/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

decembrie 2003.