ÎCCJ, Decizia nr. 124/2003
ÎCCJ, Decizia nr. 124/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 256 din 11
martie 2003 a Tribunalului București, secția a II-a penală, inculpatul S.M. a
fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de
art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și
a art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., precum și la un an și 6 luni închisoare
pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu
aplicarea art. 74 lit. a) și a art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) și a art. 34
alin. (1) lit. b) C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai
grea, de 3 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsă durata
arestării, cu începere de la 18 noiembrie 2002 până la 11 martie 2003,
menținându-se, totodată, măsura arestării preventive luată față de inculpat.
Împotriva sentinței, procurorul și
inculpatul au declarat apel. Ambele apeluri au fost respinse, ca nefondate,
prin decizia penală nr. 327/A din 5 iunie 2003 a Curții de Apel București,
secția a II-a penală.
Atât procurorul, cât și inculpatul
au declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, pentru
judecarea celor două recursuri, la 13 noiembrie 2003.
Prin încheierea din 7 august 2003,
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5
parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și
libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160
d
C.
proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând
prelungirea acesteia până la 4 septembrie 2003 inclusiv.
Inculpatul a declarat recurs
împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi
considerate motive de casare,
Recursul nu este admisibil.
Prin art. 160
d
alin. (1)
C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de
fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea
ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375
alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385
12
alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,
legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau
revocarea acestei măsuri".
Dar, în timp ce prin alin. (2) din
același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea
preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod
corespunzător dispozițiile art. 160
b
și ale art. 160
c
alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate
cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160
d
C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau
revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.
Așa fiind, și cum prin art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10
iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe
prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru
încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de
recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce
nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.
De altfel, o încheiere a instanței
de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu
recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe
ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi
inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la
competența instanțelor.
În fine, inadmisibilitatea unei alte
interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160
d
,
corelate cu cele ale art. 160
c
alin. (1) C. proc. pen., mai este
impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care
se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de
instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi
exercitată separat sau numai odată cu fondul.
În consecință, constatându-se
inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu
obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de inculpatul S.M. împotriva încheierii din 7 august 2003, pronunțată
de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3520/2003.
Obligă pe inculpat să plătească
statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000
lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi
avansați din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică azi,
25 august 2003.