ÎCCJ, Decizia nr. 123/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 504 din 24

mai 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între alții,

pe inculpatul N.A.N.C. la trei pedepse de câte 9 ani închisoare și interzicerea

timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru

săvârșirea a trei tentative de omor deosebit de grav prevăzute de art. 20

raportat la art. 174 și art. 176 lit. b) și d), cu aplicarea art. 75 lit. c) C.

pen., precum și la 7 ani închisoare pentru săvârșirea tentativei de tâlhărie

prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), b), c), d), f) și

h), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), a art. 34

lit. b) și a art. 35 alin. (1) C. pen., contopindu-se pedepsele, s-a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare și interzicerea

timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a dedus din pedeapsa aplicată

durata arestării preventive, cu începere de la 22 aprilie 1997 până la 24 mai

2002, dispunându-se totodată menținerea acestei măsuri.

Împotriva sentinței au declarat apel

procurorul și inculpatul L.A. (condamnat prin aceeași sentință), ambele apeluri

fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 669/A din 15 octombrie

2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Procurorul și inculpatul L.A. au

declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen,

pentru judecarea acestor recursuri la 10 aprilie 2003. Judecarea cauzei a fost

amânată la 19 iunie 2003 și, apoi, la 2 octombrie 2003.

Prin încheierea din 17 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților L.A. și N.A.N.C. este

legală, dispunând prelungirea acesteia până la 15 august 2003.

La data de 14 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării celor doi inculpați și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus

prelungirea acestei măsuri până la 11 septembrie 2003 inclusiv.

Inculpatul N.A.N.C. a declarat

recurs împotriva ambelor încheieri de prelungire a măsurii arestării

preventive.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin.

(1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă

și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se

degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate de inculpatul sus-menționat, urmează

ca aceste recursuri să fie respinse, cu obligarea inculpatului să plătească

statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpatul N.A.N.C. împotriva încheierilor din 17

iulie 2003 și din 14 august 2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție,

secția penală, în dosarul nr. 401/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi,

25 august 2003.