ÎCCJ, Decizia nr. 123/2003

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 504 din 24 mai 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul N.A.N.C. la trei pedepse de câte 9 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea a trei tentative de omor deosebit de grav prevăzute de art. 20 raportat la art. 174 și art. 176 lit. b) și d), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., precum și la 7 ani închisoare pentru săvârșirea tentativei de tâlhărie prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), b), c), d), f) și h), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen.

În baza art. 33 lit. a), a art. 34 lit. b) și a art. 35 alin. (1) C. pen., contopindu-se pedepsele, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 9 ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-a dedus din pedeapsa aplicată durata arestării preventive, cu începere de la 22 aprilie 1997 până la 24 mai 2002, dispunându-se totodată menținerea acestei măsuri. Împotriva sentinței au declarat apel procurorul și inculpatul L.A. (condamnat prin aceeași sentință), ambele apeluri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia penală nr. 669/A din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Procurorul și inculpatul L.A.

au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestor recursuri la 10 aprilie 2003. Judecarea cauzei a fost amânată la 19 iunie 2003 și, apoi, la 2 octombrie 2003. Prin încheierea din 17 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților L.A. și N.A.N.C. este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 15 august 2003. La data de 14 august 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării celor doi inculpați și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea acestei măsuri până la 11 septembrie 2003 inclusiv.

Inculpatul N.A.N.C. a declarat recurs împotriva ambelor încheieri de prelungire a măsurii arestării preventive. Recursurile nu sunt admisibile. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursurilor declarate de inculpatul sus-menționat, urmează ca aceste recursuri să fie respinse, cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de inculpatul N.A.N.C. împotriva încheierilor din 17 iulie 2003 și din 14 august 2003, pronunțate de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 401/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică azi, 25 august 2003.