Decizia nr. 9 din 15 februarie 2021

Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 22 octombrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.428/90/2019, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea problemă de drept: „Dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, introduse prin Legea nr. 101/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 80/1995, se interpretează în sensul că, de la data intrării lor în vigoare, se aplică şi persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din lege, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior Legii nr. 101/2019?”. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea hotărârii prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia a II-a civilă, la 24 decembrie 2019, reclamantul – persoană fizică, în contradictoriu cu pârâta Şcoala Militară de Subofiţeri de Jandarmi „Grigore Alexandru Ghica” Drăgăşani, a solicitat obligarea acesteia la acordarea gradului militar corespunzător vechimii în structurile Ministerului Afacerilor Interne (MAI), respectiv căpitan, începând cu data de 22.11.2019, data cererii prealabile depuse la aceasta, invocând prevederile art. 52 alin. 4 lit. c) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 80/1995), introduse prin Legea nr. 101/2019 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (Legea nr. 101/2019).

Prealabil sesizării instanţei, reclamantul s-a adresat pârâtei prin Raportul înregistrat cu nr. 3.908.681 din 22.11.2019, solicitarea fiindu-i respinsă la data de 6.12.2019, cu motivarea că normele juridice care prevăd acordarea gradelor militare în funcţie de vechimea în structurile MAI – respectiv art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 101/2019, şi art. 3 alin. (2) din anexa nr. 6 la Ordinul nr. 177 din 16 noiembrie 2016 privind activitatea de management resurse umane în unităţile militare ale Ministerului Afacerilor Interne, emis de ministrul afacerilor interne (Ordinul nr. 177 din 16 noiembrie 2016) – au intrat în vigoare la 15.05.2019, respectiv 4.07.2019, astfel că sunt aplicabile numai situaţiilor apărute ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019.

Prin Sentinţa nr. 312 din 20.03.2020, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a respins cererea, reţinând că reclamantul a fost trecut în corpul ofiţerilor la data de 27.10.2017, prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. II/6.063/27.10.2017, când i-a fost acordat şi gradul de sublocotenent, în conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995, care, în forma în vigoare la acea dată, la art. 52 alin. 2, prevedea că „în Ministerul Administraţiei şi Internelor, persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e), g) şi h) li se acordă gradul de sublocotenent”.

Prin Legea nr. 101/2019 s-au adus modificări şi completări prevederilor Legii nr. 80/1995, la art. 52 fiind introdus alin. 4, potrivit căruia „În Ministerul Afacerilor Interne, persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) li se acordă gradul în funcţie de vechimea în structurile Ministerului Afacerilor Interne, astfel: a) sub 5 ani – sublocotenent; b) între 5 şi 10 ani – locotenent; c) peste 10 ani – căpitan”.

Aşadar, a reţinut instanţa de fond, dacă, anterior, subofiţerul care era trecut în corpul ofiţerilor putea dobândi doar gradul de sublocotenent, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, în aceeaşi ipoteză, subofiţerului devenit ofiţer i se acordă gradul în funcţie de vechimea în structurile Ministerului Afacerilor Interne.

Tribunalul a considerat că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 80/1995, atât în forma anterioară, cât şi în cea ulterioară Legii nr. 101/2019, reglementează acordarea gradului militar în cazul persoanelor care acced în corpul ofiţerilor. Instanţa de fond a avut în vedere art. 6 din Codul civil şi a considerat că este corectă aprecierea pârâtei, în sensul că acordarea gradului militar la trecerea reclamantului în corpul ofiţerilor constituie o situaţie juridică trecută, în raport cu prevederile Legii nr. 101/2019, câtă vreme reclamantul a devenit ofiţer în anul 2017, iar acest eveniment nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul intervenirii sale.

S-a apreciat că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, reclamantul avea deja gradul militar de sublocotenent, astfel că nu este întrunită ipoteza de aplicare a art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 101/2019, respectiv trecerea unei persoane din corpul subofiţerilor în corpul ofiţerilor; legiuitorul nu a reglementat norme tranzitorii, prin care să prevadă, eventual, aplicarea legii noi şi faţă de persoanele ce au trecut în corpul ofiţerilor înainte de data intrării în vigoare a legii.

Tribunalul a reţinut că acordarea gradelor militare, în funcţie de vechime, subofiţerilor care au trecut în corpul ofiţerilor după momentul intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, în raport cu persoanele aflate în aceeaşi situaţie, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior acestui moment, putând dobândi numai gradul de sublocotenent, este de natură să dea naştere unei situaţii discriminatorii pentru aceste din urmă persoane, însă această discriminare rezultă direct din lege, iar posibilitatea reparării acestei stări de discriminare aparţine tot legiuitorului sau, eventual, Curţii Constituţionale.

Împotriva Sentinţei nr. 312 din 20.03.2020 a formulat recurs reclamantul, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, susţinând că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material ale art. 6 din Codul civil, cu referire la art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995.

În motivare se arată că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art. 6 din Codul civil, întrucât solicitarea sa a fost formulată începând cu data de 22.11.2019, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, ceea ce nu impune aplicarea retroactivă a legii, ci dă valenţă aplicării imediate a legii noi.

Recurentul susţine că nu există fapte ori acte încheiate sub imperiul legii vechi, a căror modificare să o solicite prin aplicarea prevederilor legale nou-intrate în vigoare, nu solicită a se produce efecte şi pentru trecut şi nu solicită a se modifica/stinge ori naşte raporturi anterioare intrării în vigoare a legii, ci doar să i se recunoască vechimea.

Pârâta, prin întâmpinare, a arătat că, la data intrării în vigoare a actului administrativ de trecere a reclamantului din corpul subofiţerilor în corpul ofiţerilor, 1.11.2017, Legea nr. 80/1995 prevedea în mod expres acordarea gradului de sublocotenent şi că, prin modificarea art. 52 din această lege, petentul nu a fost discriminat sau dezavantajat, întrucât prevederile alin. 4 al acestui articol produc efecte doar pentru cadrele militare care au calitatea de maiştri militari, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi profesionişti, în activitate; or, petentul, la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, avea deja calitatea de ofiţer în activitate, astfel că nu este întrunită ipoteza de aplicare a art. 36 alin. 1 lit. h), coroborat cu art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 101/2019. III. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 80/1995: „Art. 36. – 1. Ofiţerii în activitate provin din: (…) e) maiştri militari, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi profesionişti, în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor civile de învăţământ superior, cu profil corespunzător specialităţilor militare, care au vârsta de cel mult 45 de ani, au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau şefilor instituţiilor componente ale sistemului apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale; (…) h) maiştri militari, subofiţeri, soldaţi şi gradaţi profesionişti în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor militare de învăţământ superior; (…)” „Art. 52. – (…) 4*. În Ministerul Afacerilor Interne, persoanelor prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) li se acordă gradul în funcţie de vechimea în structurile Ministerului Afacerilor Interne, astfel: * Prevederile art. 52 alin. 4 au fost introduse prin art. 1 pct. 51 din Legea nr. 101/2019. a) sub 5 ani – sublocotenent; b) între 5 şi 10 ani – locotenent; c) peste 10 ani – căpitan. (…)” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi că dispoziţia legală se aplică şi categoriei de personal care provine din rândul subofiţerilor, fără a prezenta relevanţă împrejurarea că au dobândit această calitate, de ofiţer, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, întrucât legea nu distinge cu privire la momentul la care această condiţie trebuie îndeplinită; o atare interpretare concordă cu art. 6 alin. (6) din Codul civil, întrucât se referă la efectele viitoare ale unei situaţii privind capacitatea (decurgând din calitatea de militar, gradul acestuia), şi corespunde principiului nediscriminării.

Pârâta a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât dispoziţia legală cuprinsă în art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introdusă prin Legea nr. 101/2019, este suficient de clară, în sensul că beneficiarii săi sunt cadrele militare prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. e) din lege, care au această calitate la data de 16.05.2019 sau ulterior, nu şi cele care au dobândit calitatea de subofiţer anterior datei menţionate, pentru care acordarea gradelor militare, chiar şi pentru viitor, se face în conformitate cu legea în vigoare la momentul trecerii în corpul ofiţerilor. Consideră că numai o astfel de interpretare concordă cu principiul neretroactivităţii legii civile. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Instanţa de trimitere a considerat că sunt întrunite condiţiile legale de admisibilitate a sesizării, arătând că: – sesizarea a fost pusă în discuţie din oficiu, în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, pe rolul Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; – Curtea de Apel Piteşti este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ca instanţă de recurs; – soluţionarea pe fond a cauzei depinde de dezlegarea chestiunii de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept este nouă şi nu rezultă că face obiectul unei proceduri de recurs în interesul legii sau de pronunţare a unei hotărâri prealabile, în curs de soluţionare sau finalizate, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 22.10.2020; dispoziţia legală supusă interpretării este relativ recentă, fiind intrată în vigoare la 16.05.2019, iar examenul jurisprudenţial efectuat de instanţa de trimitere a relevat că pe rolul tribunalelor, ca instanţe de fond, se află ori s-au aflat cauze în care se pune în discuţie aceeaşi chestiune de drept ca şi în cea de faţă (dosarele nr. 3.424/90/2019, 3.425/90/2019, 3.426/90/2019, soluţionate de Tribunalul Vâlcea în primă instanţă, Dosarul nr. 3.588/3/2020 al Tribunalului Bucureşti), însă hotărârile pronunţate în aceste cauze (care au dat interpretări diferite problemei de drept, unele dintre acestea fiind de respingere a acţiunii, iar cel din urmă de admitere) nu sunt definitive. Singura hotărâre definitivă, identificată de completul care a formulat sesizarea, în care s-a pus problema aplicării în timp a art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2019, pentru subofiţerii trecuţi în corpul ofiţerilor înainte de această dată, este Sentinţa nr. 1.321/CA/18.12.2019 pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. 3.220/62/2019, definitivă prin Decizia nr. 413/R/16.07.2020 a Curţii de Apel Braşov. Prin această hotărâre, acţiunea reclamantului a fost admisă, cu motivarea că art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 se aplică, după intrarea în vigoare a Legii nr. 101/2019, şi în cazul celor trecuţi în corpul ofiţerilor înainte de această dată. Fiind vorba de o singură hotărâre definitivă, rezultă că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare în scopul preîntâmpinării unor interpretări neunitare; – de lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introdus prin Legea nr. 101/2019, depinde soluţionarea pe fond a recursului, întrucât prima instanţă a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea gradului militar corespunzător vechimii în structurile MAI, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, beneficiu prevăzut prin dispoziţia legală menţionată; – problema de drept pusă în discuţie este una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, ţinând de aplicarea în timp a legii, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii care să clarifice aceste aspecte.

Instanţa de trimitere a apreciat că nu se pune problema aplicării dispoziţiei legale cuprinse în art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 pentru perioada de dinainte de intrarea sa în vigoare, fiind evident că principiul neretroactivităţii legii civile ar împiedica o atare aplicare, ci se pune în discuţie aplicarea normei introduse de Legea nr. 101/2019 pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a legii (16.05.2019). Or, chiar şi pentru această perioadă, ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, se impune a se lămuri dacă valorificarea vechimii în condiţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, deci cu luarea în considerare a vechimii în structurile MAI, este posibilă doar cu ocazia trecerii în corpul ofiţerilor a persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din lege – caz în care aplicarea ratione temporis a normei se face în raport cu data la care are loc această trecere – sau dacă această valorificare a vechimii este posibilă începând cu o dată ulterioară intrării în vigoare a legii şi pentru persoanele prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din lege, care au trecut în corpul ofiţerilor anterior acestui moment.

În ceea ce priveşte fondul chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că problema de drept invocată vizează modalitatea de aplicare în timp a normei pe care Legea nr. 101/2019 a introdus-o în ceea ce priveşte acordarea gradelor militare; dificultatea dezlegării provine din faptul că Legea nr. 101/2019 nu conţine dispoziţii tranzitorii în această privinţă, precum şi din faptul că solicitarea reclamantului este formulată ulterior intrării în vigoare a acestei legi şi vizează aplicarea sa pe viitor, iar nu pentru o perioadă anterioară.

S-a susţinut că o primă interpretare posibilă a dispoziţiilor art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introduse prin Legea nr. 101/2019, ar putea fi în sensul că aplicarea ei se face în raport cu momentul trecerii în corpul ofiţerilor; trecerea în corpul ofiţerilor este faptul juridic care generează acordarea gradului militar, astfel că, şi pe viitor, la acordarea gradelor, se va ţine seama de forma legii în vigoare la data trecerii în corpul ofiţerilor. În sprijinul acestei interpretări sunt dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Codul civil, acordarea gradului fiind considerat un efect al trecerii în corpul ofiţerilor. În acest sens, art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 face trimitere la art. 36 din aceeaşi lege, care prevede modalităţile de recrutare a ofiţerilor în activitate, între acestea figurând, la alin. 1 lit. e) şi h) din lege, şi subofiţerii în activitate, care pot trece în anumite condiţii în corpul ofiţerilor. Prin trimiterea efectuată se poate considera că acordarea gradului are loc la momentul dobândirii calităţii de ofiţer, în condiţiile prevăzute de legea în vigoare la acel moment, fiind, astfel, un efect al unei situaţii juridice trecute, fără posibilitatea de a beneficia ulterior de dispoziţiile legii care prevăd un alt criteriu de acordare a gradului (cum este vechimea în structurile MAI).

În această opinie, principiul neretroactivităţii legii noi împiedică aplicarea, chiar şi pe viitor, a noii reglementări pentru foştii subofiţeri, trecuţi în corpul ofiţerilor înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

Într-o altă interpretare, acordarea gradului nu este în mod necesar un efect al trecerii în corpul ofiţerilor, decât dacă are loc în acel moment; acordarea gradului poate avea loc însă şi independent de aceasta; astfel, solicitarea ulterioară de acordare a gradului în funcţie de dispoziţia nou-introdusă în lege, respinsă de pârâtă, reprezintă un act administrativ asimilat (refuz nejustificat de soluţionare a cererii), de sine stătător, iar nu un efect al trecerii în corpul ofiţerilor, iar legalitatea acestui refuz este verificată în raport cu legea în vigoare la data la care se solicită acordarea gradului.

Aşadar, dezlegarea problemei de drept depinde de calificarea cererii de a beneficia de acordarea gradului corespunzător vechimii ca fiind fie un efect juridic al trecerii în corpul ofiţerilor, fie o situaţie juridică nouă, distinctă de aceasta; dificultatea de interpretare provine din aceea că art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995 este o normă care trimite la art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din aceeaşi lege, punându-se problema dacă trimiterea vizează exclusiv momentul ori şi modalitatea accederii în profesie.

În opinia instanţei de trimitere, ar trebui făcută distincţia între acordarea gradului prin ordinul prin care subofiţerul a fost trecut în corpul ofiţerilor, care reprezintă, într-adevăr, un efect al acelei treceri şi reprezintă facta praeterita faţă de legea nouă, şi o cerere ulterioară, prin care ofiţerul, provenit din rândul persoanelor arătate de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, solicită acordarea gradului în conformitate cu dispoziţiile legale nou-introduse, prin valorificarea întregii vechimi în structurile MAI.

În prima situaţie, legea aplicabilă este cea aflată în vigoare la data trecerii în corpul ofiţerilor, gradul dobândindu-se în conformitate cu aceasta. În schimb, dacă, după intrarea în vigoare a noii reglementări, ofiţerul formulează, în baza acesteia, o cerere de acordare, pe viitor, a gradului conform criteriului nou-introdus în lege, aceasta ar trebui soluţionată în raport cu legea aflată în vigoare la data la care se solicită acordarea gradului, fiind vorba de o situaţie juridică distinctă, nouă, constituită după intrarea în vigoare a noii reglementări (facta pendentia); în acest fel se dă eficienţă principiului aplicării imediate a legii noi, consacrat de art. 6 alin. (5) din Codul civil.

De aceea, consideră instanţa de trimitere, este preferabilă interpretarea conform căreia, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, acordarea gradului, pentru persoanele prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, este guvernată de legea în vigoare la data la care se solicită acordarea gradului, fără a prezenta relevanţă momentul la care persoanele respective au trecut în corpul ofiţerilor, câtă vreme nu se solicită aplicarea legii noi pentru o perioadă anterioară intrării ei în vigoare, ci pentru viitor.

Acest punct de vedere porneşte de la premisa că trimiterea la art. 36 alin. 1 lit. e) şi h), pe care art. 52 alin. 4 o conţine, vizează modalitatea accederii în profesie; câtă vreme reclamantul, ofiţer, provine din persoanele enumerate de aceste texte, rezultă că se găseşte în ipoteza de aplicare a textului, fără a prezenta relevanţă momentul accederii în profesie.

Instanţa de trimitere consideră că interpretarea contrară ar da naştere unei situaţii de discriminare între subofiţerii trecuţi în corpul ofiţerilor, aflaţi în situaţii similare de vechime, în funcţie de data la care a avut loc accederea în funcţie, fără a exista o normă expresă care să denote că aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, pentru a ridica o problemă de constituţionalitate. Totodată, în această interpretare s-ar restrânge sfera beneficiarilor dreptului de a beneficia de valorificarea întregii vechimii în structurile Ministerului Afacerilor Interne la acei subofiţeri care au trecut în corpul ofiţerilor după data intrării în vigoare a legii, fără a exista o condiţionare legală expresă în acest sens, câtă vreme, prin ipoteză, este îndeplinită cerinţa ca ofiţerul să provină din rândul persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995; or, cazurile în care se restrânge exerciţiul unui drept ar trebui să fie expres şi limitativ prevăzute de lege, aşa cum dispune art. 10 din Codul civil, iar nu adăugate pe cale de interpretare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, în jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept pusă în discuţie prin sesizarea analizată.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării; singurele instanţe care şi-au exprimat opinia cu privire la chestiunea de drept în discuţie sunt tribunalele Bucureşti, Giurgiu, Vrancea şi Vaslui şi Curtea de Apel Târgu Mureş.

Aceste instanţe au apreciat că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 101/2019, acordarea gradului, pentru persoanele prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, este guvernată de legea în vigoare la data la care se solicită acordarea gradului, fără a prezenta relevanţă momentul la care persoanele respective au trecut în corpul ofiţerilor, câtă vreme nu se solicită aplicarea legii noi pentru o perioadă anterioară intrării ei în vigoare, ci pentru viitor.

Această interpretare porneşte de la premisa că trimiterea la art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995, pe care art. 52 alin. 4 din aceeaşi lege o conţine, vizează modalitatea accederii în profesie, astfel că atâta vreme cât reclamantul, ofiţer, provine din persoanele enumerate de textul legal rezultă că se găseşte în ipoteza de aplicare a textului, fără a prezenta relevanţă momentul accederii în profesie.

S-a considerat că o interpretare contrară ar da naştere unei situaţii de discriminare între subofiţerii trecuţi în corpul ofiţerilor, aflaţi în situaţii similare de vechime, în funcţie de data la care a avut loc accederea în funcţie, fără a exista o normă expresă care să denote că aceasta ar fi fost intenţia legiuitorului, pentru a ridica o problemă de constituţionalitate.

Totodată, s-ar restrânge sfera beneficiarilor dreptului de a beneficia de valorificarea întregii vechimii în structurile Ministerului Afacerilor Interne la acei subofiţeri care au trecut în corpul ofiţerilor după data intrării în vigoare a legii, fără a exista o condiţionare legală expresă în acest sens, câtă vreme, prin ipoteză, este îndeplinită cerinţa ca ofiţerul să provină din rândul persoanelor prevăzute de art. 36 alin. 1 lit. e) şi h) din Legea nr. 80/1995; or, cazurile în care se restrânge exerciţiul unui drept ar trebui să fie expres şi limitativ prevăzute de lege, aşa cum dispune art. 10 din Codul civil, iar nu adăugate pe cale de interpretare. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii ale instanţei de contencios constituţional care să prezinte relevanţă cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VIII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.178/C/3.915/III-5/2020 din 21 decembrie 2020, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia admiterii sesizării. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată, întrebarea ce face obiectul acesteia şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite; – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond” trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele.

În ceea ce priveşte condiţia ca respectiva chestiune de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, aceasta este îndeplinită, instanţa care a formulat sesizarea fiind Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, într-o cauză aflată în faza procesuală a recursului.

Pe de altă parte, condiţia existenţei unei chestiuni de drept şi aceea ca problema pusă în discuţie să fie una veritabilă, născută dintr-un text incomplet, neclar, susceptibil de interpretări diferite nu sunt îndeplinite.

În practica instanţei supreme s-a reţinut că această cerinţă de admisibilitate a sesizării este referitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv se impune ca aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de mare astfel încât să justifice declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sub acest aspect, în doctrină s-a arătat că declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare presupune existenţa unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

În jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017).

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care trebuie arătate în sesizare, cerinţă care rezultă din dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Deşi modalitatea de redactare a încheierii de sesizare respectă din punct de vedere formal norma mai sus invocată, nu se poate reţine că dispoziţiile art. 52 alin. 4 din Legea nr. 80/1995, introduse prin Legea nr. 101/2019, sunt neclare.

Argumentul adus de completul care a efectuat sesizarea, în sensul că textul invocat este susceptibil de a naşte două interpretări diferite, prin aceea că nu interzice expres sau implicit vreuna dintre acestea, nu are relevanţă sub aspectul clarităţii normei a cărei interpretare unitară se solicită, chestiunea invocată reprezentând un aspect de aplicare a legii; cât timp divergenţa de opinii prezentată prin încheierea de sesizare nu are ca sursă modul de redactare a textului legal invocat ca fiind neclar, ci aspecte legate de aplicarea în concret a legii, nu se poate reţine concluzia că problema de drept sesizată prezintă o dificultate sporită.

În consecinţă, se constată că problema de drept adusă în dezbatere nu prezintă un grad de dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile.

Faţă de considerarea ca nefiind îndeplinite aceste condiţii nu se mai impune analizarea celorlalte condiţii de admisibilitate prevăzute de textul de lege şi cerute cumulativ.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,