Decizia nr. 49/2022 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 884/1/2022

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Denisa-Angelica Stănişor, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal de conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 7 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.782/211/2021.

După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, nefiind invocate chestiuni prealabile, completul rămâne în pronunţare asupra sesizării în raport cu propunerile şi argumentele expuse în raportul asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 7 martie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.782/211/2021, Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Se poate considera faptul că prevederea art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, derogă de la prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă în sensul că, în ipoteza formulării unei plângeri contravenţionale, petentul nu are posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, inclusiv prin formularea unor motive noi de nelegalitate/netemeinicie a procesului-verbal, ulterior expirării termenului de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de contravenţie? II. Expunerea succintă a procesului

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 1 februarie 2021, petenta A. a solicitat, în contradictoriu cu intimaţii municipiul Cluj-Napoca şi primarul municipiului Cluj-Napoca, anularea procesului-verbal de contravenţie din 18 decembrie 2020.

În motivarea cererii, petenta arată următoarele: (i) a fost sancţionată cu amendă pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 26 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; (ii) procesul-verbal de contravenţie este lovit de nulitate absolută, întrucât nu i-a fost comunicat potrivit dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), fiindu-i comunicat numai prin afişare, la 22 ianuarie 2021, ceea ce echivalează, în fapt, cu necomunicarea actului, raportat la Decizia nr. 10/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în condiţiile în care intimata nu a făcut dovada comunicării prin poştă, anterior afişării; (iii) prin necomunicarea procesului-verbal de contravenţie în termenul legal intervine prescripţia executării sancţiunii amenzii contravenţionale, conform art. 14 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001; (iv) chiar dacă procedura de comunicare s-a realizat prin afişare, agentul constatator nu a respectat procedura legală, deoarece nu a întocmit un proces-verbal care să fie semnat de cel puţin un martor.

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat respingerea plângerii contravenţionale, ca neîntemeiată.

Prin răspunsul la întâmpinare, petenta arată următoarele: (i) din cauza condiţiilor atmosferice nu a putut lua la cunoştinţă conţinutul procesului-verbal, întrucât a fost lipit pe gard în loc să fie depus în cutia poştală; (ii) a depus la Primăria Municipiului Cluj-Napoca documentaţia pentru obţinerea autorizaţiei de împrejmuire a terenului, însă aceasta nu a fost aprobată; (iii) în cuprinsul procesului-verbal de contravenţie nu a fost menţionată posibilitatea achitării a jumătate din minimul amenzii, prevăzută de Legea nr. 203/2018 privind măsuri de eficientizare a achitării amenzilor contravenţionale, cu modificările şi completările ulterioare, fiind astfel pusă în imposibilitatea de a-şi exercita acest drept.

La primul termen de judecată din 19 aprilie 2021, instanţa a dispus comunicarea către intimat a răspunsului la întâmpinare depus de către petentă, având în vedere faptul că, în cuprinsul acestuia, au fost invocate motive noi de nulitate a procesuluiverbal de contravenţie.

Prin notele de şedinţă din 4 iunie 2021, intimaţii au invocat excepţia tardivităţii motivelor suplimentare de nulitate invocate prin răspunsul la întâmpinare, având în vedere Decizia nr. 44 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin Sentinţa civilă nr. 4.618 din 29 iunie 2021, Judecătoria Cluj a admis excepţia tardivităţii motivelor de nulitate formulate prin răspunsul la întâmpinare, a respins, ca tardive, motivele adiţionale, iar, pe fond, a respins plângerea contravenţională.

În motivarea soluţiei date excepţiei tardivităţii, instanţa a reţinut următoarele: (i) în motivarea Deciziei nr. 44 din 21 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că termenul de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, calculat de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de contravenţie, vizează atât formularea plângerii contravenţionale, cât şi motivarea acesteia, iar, conform art. 178 alin. (5) din Codul de procedură civilă, toate cauzele de nulitate a actelor de procedură trebuie să fie invocate deodată, sub sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a le mai invoca; (ii) prin urmare, termenul imperativ de 15 zile instituit prin dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 curge de la momentul comunicării legale a procesului-verbal; (iii) în cauză, procesul-verbal de contravenţie a fost comunicat prin afişare, la 23 ianuarie 2021. Actul de constatare a contravenţiei a fost întocmit în lipsa contravenientului, cu respectarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) şi ale art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, astfel că nu pot fi primite criticile petentei referitoare la nedepunerea actului la cutia poştală; (iv) în concluzie, procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei a fost comunicat petentei în mod legal la 23 ianuarie 2021, prin afişare, acesta fiind momentul în care a început să curgă termenul imperativ de 15 zile pentru formularea şi motivarea plângerii contravenţionale, astfel că motivele de nulitate invocate prin răspunsul la întâmpinare din 2 aprilie 2021 au fost formulate cu nerespectarea termenului imperativ de 15 zile prevăzut de lege.

Împotriva sentinţei menţionate la paragrafele 13 şi 14, petenta a formulat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, formulând următoarele critici: (i) soluţia dată cu privire la tardivitatea motivelor de nelegalitate invocate prin răspunsul la întâmpinare este greşită, întrucât, potrivit art. 47 din Ordonanţa Guvernului 2/2001, dispoziţiile ordonanţei se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, care, la art. 204 alin. (1), stabileşte că reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii numai până la primul termen la care este legal citat; (ii) problema de drept dezlegată prin Decizia nr. 44 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, vizează o chestiune diferită de cea incidentă în cauză. În considerentele deciziei, Înalta Curte nu a dezvoltat ipoteza suplimentării motivelor după împlinirea termenului de 15 zile, ci, din contră, a arătat expres că plângerea contravenţională se circumscrie regimului juridic aplicabil cererilor introductive de instanţă, conform art. 192 din Codul de procedură civilă (paragraful 65 din decizie), ceea ce presupune aplicabilitatea inclusiv a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă; (iii) dacă reglementarea specială nu prevede nicio sancţiune expresă în cazul suplimentării motivelor ulterior termenului de 15 zile, instanţa de judecată nu poate adăuga la lege; (iv) raţionamentul potrivit căruia plângerea contravenţională se motivează numai în termenul de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de contravenţie încalcă dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin întâmpinare, intimaţii municipiul Cluj-Napoca şi primarul municipiului Cluj-Napoca au solicitat respingerea cererii de apel, arătând, în esenţă, că termenul de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 vizează atât formularea plângerii contravenţionale, cât şi motivarea acesteia, iar din considerentele Deciziei nr. 44 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reiese faptul că, deşi plângerea contravenţională se impune a fi motivată în termenul respectiv, cererea este supusă procedurii de regularizare, care, însă, nu poate să prelungească termenul prevăzut pentru motivarea plângerii. Astfel, regularizarea vizează conformitatea cererii şi este o măsură de disciplinare procesuală în vederea stabilirii cadrului procesual, fără a constitui o cauză de suspendare a unor termene legale imperative, cum este cel de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.

La termenul din 7 februarie 2022, Tribunalul Cluj a pus în discuţia părţilor, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, pronunţând încheierea de sesizare menţionată la paragraful 1 din prezenta decizie. III. Prevederile normative supuse interpretării

Prevederile din dreptul intern supuse interpretării sunt următoarele: – art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: ” Art. 31. – (1) Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia.” – art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă: ” Art. 204. – Modificarea cererii de chemare în judecată (1) Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei.”

În vederea soluţionării sesizării, instanţa de trimitere a indicat şi dispoziţiile art. 185 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora: ” Art. 185. – Nerespectarea termenului. Sancţiuni (1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.” IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunea de drept

Petenta şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că nu se poate aprecia că art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 derogă de la prevederile art. 204 din Codul de procedură civilă, şi anume că, în ipoteza formulării unor plângeri contravenţionale, petentul nu ar avea posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, inclusiv prin formularea unor motive noi, de nelegalitate şi/sau netemeinicie a procesului-verbal, ulterior expirării termenului de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de contravenţie.

Intimaţii au apreciat că prevederile art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se interpretează în sensul că, în ipoteza formulării unei plângeri contravenţionale, petentul nu are posibilitatea de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, inclusiv prin formularea unor motive noi, de nelegalitate şi/sau netemeinicie, ulterior expirării termenului de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de contravenţie, conform celor statuate prin Decizia nr. 44 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Instanţa de trimitere şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că plângerea contravenţională poate fi modificată, atât sub aspectul obiectului, cât şi al motivelor, până la termenul stabilit de art. 204 din Codul de procedură civilă, art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 neinstituind o derogare de la prevederile dreptului comun.

Orientarea jurisprudenţială în care s-a apreciat că motivele plângerii contravenţionale pot fi formulate numai în termenul de 15 zile de la comunicarea procesului-verbal de contravenţie, ulterior acestui termen nemaiputând fi formulate noi motive, se bazează pe interpretarea Deciziei nr. 44 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care nu poate fi interpretată în sensul respectiv, întrucât priveşte procedura regularizării cererii de chemare în judecată care nu cuprinde motivele de fapt şi de drept. Prin această decizie se menţionează expres faptul că, în situaţia expusă, instanţa poate proceda la regularizarea cererii de chemare în judecată prin solicitarea motivelor de fapt şi de drept, iar, în ipoteza neindicării acestora, se poate proceda la anularea cererii. Din analiza acestei decizii nu rezultă faptul că, în ipoteza indicării motivelor ulterior termenului de 15 zile de la comunicarea procesuluiverbal, s-ar impune aprecierea ca tardivă a motivării acţiunii, în această ipoteză fiind aplicabile prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dispoziţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu pot fi înlăturate de la aplicare de prevederile art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, întrucât nu poate fi acceptat faptul ca, în cadrul unei proceduri calificate drept „penală” de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, să nu fie respectate garanţiile oferite de legislaţia procesuală civilă care conferă, în ipoteza formulării oricărei alte cereri de chemare în judecată, posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată până la primul termen de judecată. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţa la nivel naţional

Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş, Suceava şi Timişoara au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competenţă, nu a fost identificată practică judiciară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

Într-o orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că plângerea contravenţională poate fi modificată/completată, atât sub aspectul obiectului, cât şi sub aspectul motivelor, şi după împlinirea termenului prevăzut art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în condiţiile art. 204 din Codul de procedură civilă, până la primul termen la care reclamantul este legal citat. Această jurisprudenţă este reflectată de 6 hotărâri judecătoreşti, pronunţate la nivelul următoarelor instanţe: tribunalele Bucureşti, Cluj, Suceava, Timiş; judecătoriile Sectorului 3 Bucureşti şi Suceava.

Într-o altă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că plângerea contravenţională poate fi motivată numai cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, sub sancţiunea decăderii, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură civilă, care permit modificarea/completarea cererii de chemare în judecată până la primul termen la care partea este legal citată. Această jurisprudenţă este reflectată de 32 de hotărâri judecătoreşti, pronunţate la nivelul următoarelor instanţe: Curtea de Apel Bucureşti; tribunalele Bacău, Bistriţa, Cluj, Dâmboviţa, Iaşi, Mehedinţi, Suceava; judecătoriile Bârlad, Braşov, Buzău, Drobeta-Turnu Severin, Focşani, Galaţi, Gherla, Neamţ, Sălaj, Târgu Mureş, Sector 1 Bucureşti, Sector 2 Bucureşti, Sector 6 Bucureşti. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Aşa cum rezultă din expunerea anterioară, pentru soluţionarea sesizării prezintă relevanţă decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, şi anume Decizia nr. 44 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 din 28 decembrie 2016, prin care s-au stabilit următoarele: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei trebuie şi motivată în termenul de 15 zile de la data înmânării sau comunicării procesului-verbal de contravenţie, fiind supusă procedurii de regularizare a cererii de chemare în judecată prevăzută de art. 200 din Codul de procedură civilă.” C. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.148/C/1.761/III-5/2022 din 23 mai 2022, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul asupra chestiunii de drept, întocmit conform art. 520 alin. (7) coroborat cu art. 516 alin. (6) şi (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. VIII. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că sesizarea este inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

În mod constant, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, au fost decelate următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; (ii) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit să soluţioneze cauza; (iii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; (iv) ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; (vi) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Sunt îndeplinite primele trei condiţii de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal de conflicte de muncă şi asigurări sociale, care este învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea cauzei, în temeiul art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, conform cărora ” (…) hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel. Apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului (…) „.

În ceea ce priveşte a patra condiţie de admisibilitate, una dintre componentele sale se referă la cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei în care este formulată sesizarea să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, fiind deopotrivă admisibilă sesizarea şi atunci când obiectul dezlegării este reprezentat de o chestiune de drept procesual, dar care influenţează decisiv modalitatea de soluţionare a fondului cauzei.

Condiţia de admisibilitate vizând „noutatea” chestiunii de drept, însă, nu este îndeplinită în cazul prezentei sesizări, având în vedere considerentele arătate în continuare.

Referitor la cerinţa „noutăţii” chestiunii de drept, în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-au reţinut următoarele: a) În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „noutate”, verificarea acestei condiţii ţine de exercitarea dreptului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării, astfel cum instanţa supremă a hotărât în mod constant în jurisprudenţa sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 13 iulie 2015; Decizia nr. 14 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragraful 79). b) Noutatea chestiunii de drept există în condiţiile în care „legislaţia care a suscitat interpretări diferite este relativ recentă, iar examenul jurisprudenţial şi opiniile teoretice exprimate de instanţele din ţară au relevat că nu s-a cristalizat o practică unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei jurisprudenţe neunitare” (Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 9 februarie 2021, paragraful 54). Sau, altfel spus, „cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial” (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017; Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.213 din 21 decembrie 2021, paragraful 80). c) „În evaluarea cerinţei noutăţii, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ci dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie”, deoarece „caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor” (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017, paragraful 64; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, paragrafele 75 şi 78). d) „Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date, opiniile jurisprudenţiale diferite neputând constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. În situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat, uneori chiar diferit, o problemă de drept, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă. Prin urmare, depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă. Această concluzie se impune şi atunci când s-ar putea decela o practică neunitară în legătură cu problema de drept respectivă. Reamintind premisele stabilirii elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită, anume asigurarea funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii judiciare neunitare, precum şi evitarea paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii, devine evident că procedura pronunţării unei hotărâri prealabile nu este chemată să dea o soluţie unei practici divergente deja existente, consecinţa, într-o atare situaţie, fiind aceea a inadmisibilităţii sesizării” (Decizia nr. 76 din 15 noiembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1213 din 21 decembrie 2021, paragrafele 83-86).

Or, în cauză, aşa cum rezultă din expunerea de la paragrafele 27 şi 28 din prezenta decizie, se constată că există o practică judiciară neunitară cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, suficient de consistentă pentru a se aprecia că nu mai poate fi atins scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, acela al preîntâmpinării unor divergenţe de jurisprudenţă.

Faptul că practica judiciară neunitară a apărut ulterior Deciziei nr. 44 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, în opinia instanţei de trimitere, consecinţa interpretărilor diferite pe care instanţele le-au dat în raport cu considerentele respectivei hotărâri prealabile, întăreşte concluzia pe marginea neîndeplinirii condiţiei referitoare la noutatea chestiunii de drept ce se urmăreşte a fi dezlegată pe calea mecanismului prevăzut de art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste argumente, condiţia noutăţii nu este îndeplinită, deoarece chestiunea de drept supusă dezlegării a fost soluţionată în mod diferit prin numeroase hotărâri judecătoreşti definitive – cum sunt cele pronunţate de tribunal, în apel, conform art. 34 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, coroborat cu art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă (indicate la paragrafele 27 şi 28 din prezenta decizie), astfel că este depăşit stadiul unei practici incipiente, în curs de formare, şi este deja conturată o practică neunitară în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, prin urmare nu mai poate fi atins scopul preîntâmpinării practicii neunitare prin intermediul hotărârii prealabile, fiind create premisele necesare pentru recurgerea la mecanismul de unificare a practicii judiciare reprezentat de recursul în interesul legii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă,