Decizia nr. 22 din 24 februarie 2020

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 11 noiembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.648/30/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea problemă de drept:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş cu nr. 1.648/30/2016, reclamanţii Judeţul Timiş, prin preşedintele Consiliului Judeţean Timiş, Consiliul Judeţean Timiş şi persoana fizică A, au chemat în judecată pârâtele Curtea de Conturi – Camera de Conturi a Judeţului Timiş şi Curtea de Conturi a României, solicitând:

În motivare se arată că prin raportul de audit financiar, întocmit la data de 30 iunie 2015 şi înregistrat la Consiliul Judeţean Timiş cu nr. 7.956/30.06.2015, şi prin procesul-verbal de constatare din data de 30 iunie 2015, anexat raportului, auditorii publici externi ai Camerei de Conturi a Judeţului Timiş au formulat mai multe constatări, în relaţie cu raporturile întreţinute de Judeţul Timiş cu mai multe cluburi sportive, în perioada 2010-2015, referitoare, în esenţă, la următoarele aspecte: legalitatea asocierii, prin aderarea Judeţului Timiş la mai multe structuri sportive constituite ca asociaţii, persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ; legalitatea finanţării din bugetul Judeţului Timiş, în forma unor cotizaţii, a structurilor sportive în care Judeţul Timiş avea calitatea legală de asociat; legalitatea utilizării sumelor vărsate din bugetul Judeţului Timiş, cu titlu de cotizaţii, în bugetul asociaţiilor sportive mai sus menţionate şi, respectiv, legalitatea justificării utilizării aceloraşi sume cu documente legale.

Împotriva constatărilor de mai sus, Judeţul Timiş a formulat obiecţiuni, înregistrate la Camera de Conturi a Judeţului Timiş cu nr. 1.772/14.07.2015, care însă nu au fost însuşite de organul de control, fiind, în consecinţă, emisă Decizia nr. 37/10.08.2015, parţial atacată în prezentul dosar; împotriva celor constatate în cuprinsul raportului de audit şi a procesului-verbal mai sus menţionate, precum şi cu privire la pct. 7 şi II.1 din Decizia nr. 37/10.08.2015, Judeţul Timiş a formulat contestaţie administrativă, înregistrată la Camera Judeţeană de Conturi Timiş cu nr. 10.470/26.08.2015.

Prin încheierea nr. 31/16.02.2016, Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României a respins, în tot, contestaţia Judeţului Timiş, fiind menţinute prevederile de sub pct. II.1 din decizia contestată.

Prin întâmpinare, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, arătând că, în opinia sa, consiliile locale şi judeţene se pot asocia cu anumite structuri sportive, dintre cele prevăzute la art. 21 din Legea educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 69/2000), însă forma şi modalitatea asocierii trebuie să se facă cu respectarea cadrului legal specific asocierii prin stabilirea clară în contract a drepturilor şi obligaţiilor generate de contract, a bugetului asocierii, a organizării contabilităţii asocierii, a reglementării modului de distribuire a veniturilor între asociaţi, a regulilor de finanţare a asocierii şi de justificare a cheltuielilor etc.

Pentru fiecare dintre structurile sportive enumerate la art. 21, Legea nr. 69/2000 prevede şi modalitatea de finanţare, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat şi bugetele locale [art. 67 alin. (3) lit. b), art. 67 alin. (3) lit. c), art. 69 alin. (1), art. 71 alin. (2) lit. a) şi b)]; ţinând seama de aceste aspecte, echipa de audit care a efectuat controlul a constatat că „UAT J TIMIŞ nu a respectat niciuna din modalităţile de finanţare legale prezentate mai sus, încălcând prevederile legale în vigoare cu privire la finanţarea structurilor sportive, alocarea de fonduri pentru structurile sportive în cauză s-a făcut sub forma unei contribuţii financiare de natura cotizaţiilor, cotizaţie aprobată şi alocată de la cap. 67.02.05.01. – Sport, titlul II – Bunuri şi servicii, art. bug. 20.30.30 «Alte cheltuieli cu bunuri şi servicii», aşa cum reiese din bugetele de venituri şi cheltuieli definitive aprobate pe anii 2012, 2013 şi 2014.”

Reclamanţii şi-au modificat, ulterior, cererea de chemare în judecată, solicitând ca, urmare anulării Deciziei nr. 37/10.08.2015 a Camerei de Conturi a Judeţului Timiş, precum şi a Încheierii nr. 31/16.02.2016 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, să se constate inexistenţa prejudiciului estimat, în cuantum de 17.000.000 de lei, reprezentând sume pretins achitate, în perioada 2010-2014, fără bază legală, din contul Judeţului Timiş, cu destinaţia de cotizaţie, în contul asociaţiilor cu obiect sportiv menţionate în actele administrative atacate în cadrul acestui dosar judiciar, cu menţinerea, în rest, a cererii introductive iniţial promovate.

Prin Sentinţa nr. 106 din 6 februarie 2019, Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea şi cererea de suspendare, precum şi cererile de intervenţie formulate în cauză.

În sprijinul acestei soluţii, tribunalul a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 36 alin. (6) lit. a) pct. 5 şi 6 şi alin. (7) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 215/2001), legiuitorul recunoaşte consiliilor locale dreptul de a coopera şi de a se asocia cu persoane juridice române sau străine în vederea finanţării unor proiecte de interes local şi de a asigura cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor de interes local privind sportul, însă toate aceste atribuţii trebuie exercitate în condiţiile legii, iar în domeniul sportului şi educaţiei fizice sunt incidente prevederile legii speciale reprezentate de Legea nr. 69/2000.

Instanţa de fond a mai reţinut că, în ceea ce priveşte modalitatea de finanţare a acestor structuri sportive, au fost încălcate prevederile atât ale Legii nr. 69/2000, cât şi ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2006).

Tribunalul a reţinut că, din perspectiva formei şi modalităţii de constituire, o asociere a unităţilor administrative la structurile sportive trebuie să respecte dispoziţiile legale specifice, prevăzute de Legea nr. 69/2000, prin stabilirea clară, într-un contract de asociere a drepturilor şi obligaţiilor generate de contract, a bugetului asocierii, a reglementării modului de finanţare şi de justificare a cheltuielilor.

S-a apreciat de către prima instanţă că, deşi nu se poate reţine nelegalitatea asocierii reclamantei în virtutea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, în domeniul sportului, însă, se impunea respectarea Legii nr. 69/2000, atât în ceea ce priveşte asocierea, cât şi în ce priveşte modalităţile de finanţare a activităţilor sportive de la bugetele locale, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant.

Aşadar, a reţinut tribunalul, independent de modalitatea de asociere aleasă de reclamant în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, în domeniul sportului, atât organizarea structurilor sportive, cât şi finanţarea activităţii sportive de la bugetele locale sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 69/2000, lege specială în materia activităţilor sportive, care este incidentă cu prioritate în cauză.

A reţinut instanţa de fond că atât Legea nr. 215/2001, cât şi Legea nr. 69/2000 recunosc dreptul la asociere al autorităţilor publice locale pentru finanţarea activităţilor sportive, însă modalităţile de finanţare ale unei astfel de asocieri sunt exclusiv cele statuate de legiuitor prin Legea nr. 69/2000.

A concluzionat tribunalul, din analiza dispoziţiilor legale menţionate, că asociaţiile sportive din cauza analizată nu ar putea să obţină finanţare publică prin modalitatea cotizaţiei din partea autorităţii reclamante, în calitate de membru al asociaţiei, în temeiul art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, ci doar în modalitatea prevăzută de Legea nr. 69/2000, care prevede atât condiţiile organizării structurilor sportive, cât şi modalităţile de finanţare ale acestora, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat şi bugetele locale; alocarea fondurilor publice de către autorităţile administraţiei publice locale pentru finanţarea sportului trebuie analizată, aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale care stabilesc expres dreptul şi modalitatea prin care consiliile locale şi judeţene pot contribui cu sume din fonduri publice la înfiinţarea, funcţionarea şi dezvoltarea unor structuri sportive, dispoziţii legale care, în speţă, nu au fost respectate.

Deşi din cuprinsul încheierii de sesizare nu rezultă acest aspect, în urma consultării documentaţiei anexate acesteia (încheierea de amânare a pronunţării asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 5 noiembrie 2019) a reieşit că împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă au declarat recurs reclamanţii.

Întrucât din încheierea de sesizare lipseşte orice referire la acest aspect, iar în documentaţia anexată cererii de sesizare nu se regăseşte şi cererea de recurs, motivele de recurs şi argumentele invocate de recurenţi în sprijinul acestora nu pot fi redate.

Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000:

Legea nr. 69/2000:

Reclamanţii au apreciat că este legală şi posibilă finanţarea asociaţiilor şi cluburilor sportive din speţă de la bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale, parte a acestor asociaţii, şi prin intermediul cotizaţiilor în condiţiile art. 46 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, aplicabile în cauză, asociaţia fiind înfiinţată în baza acestui act normativ, iar nu numai în condiţiile impuse de prevederile art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 69/2000, dispunând cu privire la modalităţile de finanţare ale acestora prin alocarea sumelor de bani de la bugetele locale.

Pârâţii, dimpotrivă, au susţinut că atât Legea nr. 215/2001, cât şi Legea nr. 69/2000 dau dreptul la asociere, dar fondurile trebuie cheltuite potrivit condiţiilor stabilite prin contractele încheiate între părţi, potrivit art. 67 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000; totodată, au arătat că prevederile art. 71 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 69/2000 nu sunt incidente, deoarece finanţarea structurilor sportive prin cotizaţii, pe care le reglementează, nu vizează finanţarea de la bugetul de stat/local, ci de la alte persoane de drept privat.

Instanţa de trimitere apreciază că sunt întrunite condiţiile legale de admisibilitate a sesizării, arătând că de interpretarea prevederilor legale menţionate depinde soluţionarea pe fond a cauzei, fiind necesar a se lămuri dacă asociaţiile sportive pot beneficia de sume de la bugetele locale doar în baza unor contracte de finanţare, aşa cum prevede art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 69/2000, sau este posibilă şi legală acordarea de sume din bugetele locale şi prin intermediul cotizaţiilor, în condiţiile art. 46 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, fără încheierea contractelor de finanţare de care face vorbire art. 69 din Legea nr. 69/2000; problema de drept enunţată este nouă, deoarece asupra sa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi, deşi normele de drept supuse interpretării au o oarecare vechime, necesitatea clarificării modului lor de interpretare/aplicare în concret s-a evidenţiat recent, în ultimii doi ani fiind pronunţate puţine hotărâri judecătoreşti cu privire la problema de drept supusă dezlegării; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Contrar dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, completul care a formulat sesizarea, din oficiu, nu procedează la analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării şi nu menţionează motivele pentru care a ajuns la concluzia admisibilităţii, conform art. 520 din acelaşi cod.

Cu privire la fondul problemei de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere menţionează că aceasta vizează interpretarea dispoziţiilor art. 46 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, art. 69 alin. (1) şi (2), art. 71 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) lit. c) şi art. 72 lit. b) din Legea nr. 69/2000, în vederea stabilirii modalităţii legale de finanţare a asociaţiilor sportive de la bugetele locale, când unitatea administrativ-teritorială este, la rândul său, asociat: fie prin cotizaţii din partea asociaţilor, în sensul reglementat de art. 46 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, fără a fi necesară încheierea unor contracte de felul celor prevăzute de art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 69/2000, fie pe baza unor astfel de contracte de finanţare, a căror încheiere este obligatorie.

Completul care a formulat sesizarea arată că problema de drept ridicată a primit rezolvare la nivelul instanţei de trimitere, într-o speţă similară, în care Tribunalul Timiş a pronunţat Sentinţa nr. 2 din 5.01.2017, rămasă definitivă prin Decizia nr. 6.167 din 4.10.2017 a Curţii de Apel Timişoara, argumentele conţinute de aceste hotărâri judecătoreşti reprezentând, în acelaşi timp, punctul de vedere al instanţei de trimitere.

Astfel, în cauza sus-menţionată, a fost respinsă acţiunea reclamantului Municipiul Timişoara, reţinându-se următoarele:

De asemenea, instanţa de trimitere arată că există o jurisprudenţă în această materie şi la nivelul celorlalte instanţe, menţionând următoarele hotărâri judecătoreşti ataşate sesizării: deciziile nr. 2.615 din 19.09.2017, nr. 2.012 din 8.04.2016 şi nr. 6.167 din 4.10.2017 ale curţilor de apel Alba Iulia, Bucureşti şi Timişoara.

Se arată că analiza hotărârilor judecătoreşti menţionate evidenţiază caracterul neunitar al jurisprudenţei în această materie, în cadrul căreia problema de drept invocată a primit o rezolvare diferită.

În urma consultării evidenţelor întocmite la nivelul instanţei supreme, în jurisprudenţa Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă asupra dezlegării problemei de drept ce formează obiectul sesizării.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au identificat jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, numai unele dintre ele transmiţând puncte de vedere sau simple opinii referitoare la aceasta, precum şi o singură hotărâre pronunţată în materie, din analiza cărora rezultă orientarea unanimă, potrivit căreia asociaţiile sportive, cluburile sportive şi asociaţiile judeţene pe ramuri de sport pot să beneficieze de sume de la bugetele locale, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, doar în baza unor contracte de finanţare încheiate în baza art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 69/2000.

S-a arătat că asociaţiile sportive nu ar putea să obţină finanţare publică prin modalitatea cotizaţiei din partea autorităţii administraţiei publice, în temeiul art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, ci doar în modalitatea prevăzută de Legea nr. 69/2000, care prevede atât condiţiile organizării structurilor sportive, cât şi modalităţile de finanţare ale acestora, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat şi bugetele locale.

Alocarea de fonduri publice de către autorităţile administraţiei publice locale pentru finanţarea sportului trebuie analizată în conformitate cu dispoziţiile legale care stabilesc expres dreptul şi modalitatea prin care consiliile locale şi judeţene pot contribui cu sume din fonduri publice la înfiinţarea, funcţionarea şi dezvoltarea unor structuri sportive. Consiliile locale şi judeţene nu ar avea posibilitatea legală de a acorda sub formă de cotizaţii finanţări unor asociaţii sportive fără scop patrimonial, persoane juridice de drept privat, fără a exista contracte între structurile sportive şi consiliul local/judeţean şi fără justificarea modului de cheltuire a banilor publici alocaţi.

Astfel, fondurile care provin din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale sunt diferite de sursele de finanţare provenite din cotizaţii, autoritatea administrativă neputând hotărî, raportat la dispoziţiile legale anterior enunţate, ca fondurile sale provenite din bani publici să urmeze un regim sau altul, ci, în considerarea caracterului imperativ a normei de drept public, doar pe cel stabilit de lege, şi anume regimul subvenţiilor de la buget acordat cluburilor sportive de drept public sau al finanţării programelor sportive ale cluburilor sportive de drept privat, prin contracte de finanţare.

S-a susţinut că normele Legii nr. 69/2000 au caracter special, în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, în ipoteza în care asociaţiile sportive sunt înfiinţate potrivit acestui act normativ. Legând noţiunea de cotizaţie de cea de membru al unei asociaţii sportive, unitatea administrativ-teritorială nu poate avea niciodată calitate de membru, chiar dacă asociaţia sportivă este constituită la iniţiativa organelor administraţiei publice locale; totodată, având în vedere şi lipsa unei norme exprese, care să permită plata unor cotizaţii din buget, sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, potrivit cărora „cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi speciale şi în legile bugetare anuale”.

Ca atare, legalitatea plăţii unei cotizaţii din bugetul local nu poate fi prezumată, ea trebuind să fie examinată în raport cu norma juridică ce permite ordonanţarea şi plata cheltuielilor.

Şi-au exprimat punctul de vedere/opinia, respectiv s-au pronunţat în acest sens următoarele instanţe:

Deşi din răspunsurile formulate la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că nu au identificat jurisprudenţă privind problema de drept supusă dezlegării, din documentaţia ataşată sesizării de către instanţa de trimitere reiese că următoarele instanţe au pronunţat hotărâri în materia supusă analizei: Curtea de Apel Alba Iulia (Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 2.615 din 19.09.2017), Curtea de Apel Bucureşti (Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 2.012 din 8.04.2016) şi Curtea de Apel Timişoara (Secţia de contencios administrativ şi fiscal – Decizia nr. 6.167 din 4.10.2017).

Din analiza acestor hotărâri rezultă că două, cele pronunţate de curţile de apel Bucureşti şi Timişoara, urmează orientarea unanimă, menţionată mai sus, iar cealaltă, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, prin care se adoptă o soluţie contrară, este izolată.

S-a reţinut de către cele două instanţe, în spiritul orientării unanime, că:

În sens contrar, prin opinia izolată exprimată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 2.615 din 19.09.2017, s-a reţinut că:

Prin Adresa nr. 3.116/C/4435/III-5/2019 din 28 ianuarie 2020, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii sesizării.

Examinând sesizarea formulată, întrebarea ce face obiectul acesteia şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, constată următoarele:

Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ:

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

Pentru a utiliza cu eficienţă mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept importantă care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare.

În cauză, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate legate de titularul sesizării şi de stadiul soluţionării pricinii în care sesizarea a fost promovată, cea referitoare la relaţia de dependenţă dintre chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită şi rezolvarea pe fond a litigiului, precum şi cea referitoare la nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii judiciare asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Astfel, instanţa de trimitere, Curtea de Apel Timişoara, a fost învestită cu soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe prin care Tribunalul Timiş, soluţionând în primă instanţă o cerere de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, s-a pronunţat cu privire la legalitatea finanţării de către unitatea administrativ-teritorială reclamantă, prin intermediul cotizaţiilor, a asociaţiilor sportive în care aceasta avea calitatea de membru asociat.

În cazul analizat, titularul sesizării solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prealabilă cu privire la dezlegarea chestiunii vizând posibilitatea ca asociaţiile sportive, cluburile sportive şi asociaţiile judeţene pe ramuri de sport să beneficieze de sume de la bugetele locale prin intermediul alocaţiilor/cotizaţiilor sau, dimpotrivă, dacă aceste structuri sportive pot beneficia de sume pentru finanţarea programelor sportive de la bugetul de stat şi de la bugetele locale numai pe bază de contracte încheiate în conformitate cu dispoziţiile art. 69 alin. (1)-(2) din Legea nr. 69/2000.

Examinarea datelor comunicate de către curţile de apel arată că există deja practică judiciară în materie, aproape unitară, instanţele naţionale pronunţând, în majoritate covârşitoare, acelaşi tip de soluţii.

Astfel, potrivit unei orientări jurisprudenţiale consacrate, care este împărtăşită şi de către instanţa de trimitere, se reţine că asociaţiile sportive nu ar putea să obţină finanţare publică prin modalitatea cotizaţiei din partea autorităţii administraţiei publice, în temeiul art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, ci doar în modalitatea prevăzută de Legea nr. 69/2000, care prevede modalităţile de finanţare ale acestora, inclusiv prin alocarea unor sume de la bugetul de stat si bugetele locale.

În acest sens, consiliile locale şi judeţene nu ar avea posibilitatea legală de a acorda, sub formă de cotizaţii, finanţări unor asociaţii sportive fără scop patrimonial, persoane juridice de drept privat, fără a încheia contracte cu structurile sportive în temeiul art. 69 alin. (1)-(2) din Legea nr. 69/2000 şi fără a controla modul de cheltuire a banilor publici alocaţi.

În susţinerea acestei interpretări au fost invocate şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 273/2006, potrivit cărora „cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi speciale şi în legile bugetare anuale”.

Într-o opinie izolată s-a apreciat că, atât timp cât nu este contestată legalitatea constituirii asociaţiei, în situaţiile în care unitatea administrativ-teritorială are statutul de membru asociat al asociaţiei, regimul juridic aplicabil este cel conferit de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 69/2000, conform cărora structurile sportive fără scop patrimonial şi Comitetul Olimpic Român pot beneficia de sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale pentru finanţarea de programe sportive pe bază de contracte încheiate între acestea şi respectivele organe ale administraţiei publice centrale sau locale, după caz.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 69/2000 stabilesc în mod clar, fără a lăsa loc unor interpretări divergente, faptul că structurile sportive pot beneficia de sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale pentru finanţarea de programe sportive „în condiţiile prezentei legi”, pe „bază de contracte” încheiate cu organele administraţiei publice centrale sau locale, incluzând cotizaţiile, prin alin. (4) din acelaşi articol şi art. 71 alin. (1) din acelaşi act normativ, la „alte surse de venituri”, distincte de contractele încheiate cu organele administraţiei publice şi locale.

Se reţine, aşadar, că există dispoziţii legale clare, a căror interpretare nu necesită dezlegări dificil de realizat, precum şi o jurisprudenţă cvasiunitară care statuează că organele administraţiei publice centrale sau locale nu ar avea posibilitatea legală de a acorda finanţări sub formă de cotizaţii, în lipsa unor contracte încheiate cu structurile respective, întrucât s-ar ajunge, în caz contrar, la eludarea dispoziţiilor legale speciale care reglementează condiţiile privind acordarea şi controlul gestionării sumelor acordate, elemente care oferă o rezolvare adecvată a problemei supuse dezlegării, conformă cu scopul normei juridice a cărei interpretare formează obiectul sesizării.

În plus, interpretarea corelată a textelor de lege în discuţie a fost expusă şi în cuprinsul actului de sesizare, ceea ce conduce la concluzia că nu este vorba de identificarea unei chestiuni de drept controversate, susceptibilă de a genera interpretări diferite, în egală măsură de pertinente, care să nec