ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5168/2018

Ședința publică din data de 4 decembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competență, a constatat următoarele:

Reclamanta și-a motivat cererea în drept pe dispozițiile Legii nr. 544/2004.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut că acțiunea reclamantei vizează anularea deciziei de imputare nr. x/19.03.2016 emisă de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, în temeiul O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, iar în raport cu art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 30/2007 și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 competența de soluționare a cauzei aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 2880 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Social.

Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut că prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect acțiunea împotriva refuzului de soluționare în termenul legal a cererii reclamantei de eliberare a unei noi adeverințe, pentru revizuirea drepturilor de pensie de serviciu.

Emiterea unui act de către o autoritate publică reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru a atrage competența instanței de contencios administrativ.

În egală măsură, prezintă relevanță cerința ca actul să fie emis în temeiul puterii publice exercitate de autoritatea pârâtă în activitatea de executare a legii sau pentru organizarea executării legii, respectiv să fie în legătură cu un raport de drept administrativ.

Or, în cauză actul contestat nu a fost emis în legătură cu un raport de drept administrativ, ci cu unul de dreptul muncii, în virtutea calității reclamantei căreia i-au fost achitate drepturi salariale în virtutea calității acesteia, de angajat cu contract individual de muncă.

Astfel, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile cuprinse art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii, care, în privința acestor raporturi juridice, conferă prerogativa de soluționare a cauzelor, tribunalelor-secțiilor/completurilor specializate în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale.

În egală măsură existența contractului individual de muncă ca situație premisă care a determinat emiterea deciziei de imputare face ca în cauză să fie inaplicabile atât dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 invocate de tribunal în sentința de declinare, câț și prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, specifice raporturilor de funcție publică.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 130 alin. (2) și art. 132 alin. (3) C. proc. civ., s-au admis excepțiile de necompetență materială și teritorială și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin sentința civilă nr. 6598 din 19 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București și a fost înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație si Justiție, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

În argumentarea acestei soluții, instanța a reținut că, în cauză, reclamanta a sesizat instanța de judecată solicitând anularea deciziei de imputare nr. x/19.03.2016 emisă de Secretarul General din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, iar prin dispozițiile art. 30-43 din O.G. nr. 121/1998 legiuitorul a instituit două faze de contestare administrativă a deciziilor de imputare.

În cauză, dispozițiile art. 43 din O.G. nr. 121/1998 se raportează la prevederile art. 6 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, iar competența de soluționare a litigiului de față este determinată de rangul central al Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, care a pronunțat decizia contestată.

De altfel, instanța supremă s-a mai pronunțat în sensul că hotărârea pronunțată de Comisia de jurisdicție a imputațiilor care funcționează în temeiul O.G. nr. 121/1998 are natura juridică a unui act administrativ jurisdicțional, Comisia realizând o activitate de jurisdicție administrativă specială.

Totodată, împrejurarea dacă pârâta a emis sau nu corect decizia de impunere nr. x/19.03.2016 și dacă reclamantei i se putea emite sau nu o astfel de decizie, având în vedere raportul juridic stabilit între părți, nu poate fi analizată decât de instanța competentă stabilită de O.G. nr. 121/1998, actul normativ în baza căruia decizia a fost emisă.

Pentru motivele expuse, competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Curții de Apel București, fiind constatat conflictul negativ de competență.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele trei instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Pentru determinarea instanței competente din punct de vedere material să soluționeze prezentul litigiu, ce are ca obiect acțiunea în anulare a deciziei de imputare nr. x/19.03.2016, emisă în baza O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, derivată din raporturile juridice dintre reclamantă și unitatea angajatoare, prezintă relevanță următoarele:

Raporturile juridice stabilite între reclamantă și pârât au la bază existența unui contract individual de muncă, iar litigiile născute în legătură cu aceste raporturi juridice constituie conflicte de muncă, astfel că devin aplicabile regulile de competență reglementate de normele de drept material din Codul muncii.

Totodată, actul contestat, prin care se urmărește atragerea răspunderii civile a reclamantei, nu a fost emis în legătură cu un raport de drept administrativ, ci cu unul de dreptul muncii, în virtutea calității reclamantei, căreia i-au fost achitate drepturi salariale, respectiv de angajat cu contract individual de muncă.

Așadar, se constată că, în cauză, sunt incidente dispozițiile cuprinse art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 și art. 269 din Codul muncii, care, în privința acestor raporturi juridice, conferă prerogativa de soluționare a cauzelor, tribunalelor-secțiilor/completurilor specializate în materia litigiilor de muncă și asigurări sociale.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2018.