ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1628/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3818 din 20 octombrie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Învestit prin declinare, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 977 din 19 februarie 2018, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române,în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a constatată ivit conflictul negativ de competență și a trimis cauza Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționare.

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului București, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Potrivit art. 10 alin. (1) și alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (1

1

) Toate cererile privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale care au ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene, indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel."

Deci, art. 10 alin. 1 și alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și fiscal în raport cu organul emitent al actului și în funcție de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General al Poliției Române, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie admisă cererea și, pe cale de consecință:

- să se constate încălcarea dreptului de petiționare, a normelor legale privind organizarea și desfășurarea activității de primire, evidență, examinare și soluționare a petițiilor, precum și a normelor legale privind protecția personalului din autoritățile publice care semnalează încălcări ale legii;

- să fie anulate adresele I.G.P.R. nr. x/14.02.2017 și nr. x/13.04.2017, cu obligarea autorității publice să emită un nou act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative conform prevederilor legale;

- să fie obligate pârâtele, în solidar la plata daunelor morale în cuantum de 1000 RON;

- să fie obligate pârâtele la declanșarea procedurii răspunderii disciplinare împotriva funcționarilor publici vinovați de încălcarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, Ordinului M.A.I. nr. 190/2004, Legii nr. 554/2004, Legii nr. 571/2004, art. 1 alin. (5) și art. 51 alin. (1) și (4) din Constituția României;

- să fie obligate pârâtele, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului proces.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretinsul refuz al autorităților pârâte de a curs, în sensul dorit de petiționar, unei ample sesizări care vizează, în esență, exercitarea propriilor atribuții de serviciu ale reclamantului (în calitate de funcționar public cu statut special - ofițer de poliție în cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București - Serviciul Control Intern), iar în cadrul acestora, în mod deosebit, recurgerea la procedura prevăzută de Legea nr. 571/2004 în legătură cu care reclamantul consideră că trebuia să beneficieze de anumite drepturi și garanții procedurale. În esență, recurgerea la procedura prevăzută de Legea nr. 571/2004, conform încadrării juridice realizate de reclamant, are ca finalitate, conform petitului cererii de chemare în judecată, declanșarea procedurii răspunderii disciplinare sau materiale împotriva funcționarilor publici vinovați de încălcarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, Ordinului M.A.I. nr. 190/2004, Legii nr. 554/2004, Legii nr. 571/2004, art. 1 alin. (5) și art. 51 alin. (1) și (4) din Constituția României.

Litigiului de față, privește raporturile de serviciu ale unor funcționari publici, iar nu acte administrative (tipice sau asimilate) care să privească activitatea autorităților publice centrale, independent de raportul de serviciu ale funcționarului vizat de controlul declanșat prin sesizarea reclamantului.

Potrivit dispozițiilor art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici modificat prin art. IV din Legea nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:

"Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe."

Deși reclamantul a înțeles să formuleze cereri de chemare în judecată distincte, privitor la secțiuni separate ale sesizării înregistrate sub nr. x/19.12.2016 la Guvernul României, instanța reține că dispozițiile Legii nr. 571/2004 nu conduc la stabilirea unei competențe diferite, în funcție de rangul autorităților pârâte, cu ignorarea normelor speciale de competență în materia funcției publice.

Reclamantul nu contestă, ca și capăt principal de cerere, o măsură sancționatorie, ci contestă un pretins refuz nejustificat de a declanșa procedura răspunderii disciplinare sau materiale împotriva funcționarilor publici vinovați de încălcarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, aspect care vizează însă tot raporturi de serviciu ale subiecților pasivi ai răspunderii profesionale ce poate fi atrasă prin mecanismul Legii nr. 571/2004, fiind incidente normele de competență materială prevăzute de Legea nr. 188/1999, chiar dacă reclamantul nu beneficiază de scutirea de plata taxei judiciare de timbru.

În conformitate cu dispozițiile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. și pe parații Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne și Inspectoratul General Al Poliției Române, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2018.