ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 230/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 221 din 12 februarie 2016, Judecătoria Aiud a dispus cu privire la inculpatul A.:

În baza art. 48 alin (1) C. pen. rap la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 rap la art. 67 alin (1), (2) C. pen. cu ref. la art. 66 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară drepturile prevăzute de art. 66 alin (1) lit. a), b) respectiv dreptul de a fi ales in autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat pe o durată de 2 ani.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 rap la art. 65 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. respectiv dreptul de a fi ales in autoritățile publice sau in funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În baza art. 48 alin (1) C. pen. rap la art. 321 alin (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin (1) C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen. a condamnat același inculpat la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la fals intelectual (7 acte materiale).

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., 45 alin (1) C. pen. și cu aplicarea art. 5 C. pen. a contopit pedepsele și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 2 ani și 8 luni închisoare la care a adăugat sporul de 1/3 din cealaltă pedeapsă stabilită de 1 an închisoare, respectiv 4 luni, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 3 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin (1) lit. a), b) pe o durată de 2 ani.

În baza art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 rap la art. 65 alin. (1) C. pen., art. 45 alin (1) C. pen. a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. respectiv dreptul de a fi ales in autoritățile publice sau in funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe o durată de 4 ani, termen de supraveghere stabilit în condițiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1). C. pen. pe durata termenului de supraveghere inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere datele prevăzute de art. 93 alin. (1) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a impus inculpatului obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba sau organizat în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 94 alin. (2) C. pen. s-a dispus ca supravegherea executării acestei obligații să fie realizată de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Alba.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. a impus inculpatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității timp de 60 de zile.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. s-a dispus ca obligația de a presta o muncă în folosul comunității să fie executată în cadrul în cadrul Direcției Regionale de Statistică Alba Iulia sau a Bibliotecii Județene ,,Lucian Blaga" Alba, conform deciziei consilierului de probațiune, dispusă în baza art. 51 alin. (1). rap. la art. 57 alin. (2) din Legea nr. 253/2013.

În baza art. 91 alin. (4). C. pen. a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 alin. (1), (4) C. pen. respectiv asupra faptului că, pe parcursul termenului de supraveghere nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere sau neexecutarea obligațiilor impuse sau stabilite de lege, sau săvârșirea unei noi infracțiuni, va atrage revocarea suspendării și executarea pedepsei în întregime.

II. Prin Decizia penală nr. 1049/A din 22 noiembrie 2016, Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Aiud și inculpații B., C. și A.

Împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, a formulat recurs în casație

inculpatul A.

În dezvoltarea motivelor de recurs în casație inculpatul a invocat, în esență, faptul că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 publicată în M. Of. nr. 517 din 08 iulie 2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”, iar ca urmare a acestei decizii, văzând faptul că nu au fost identificate normele cu putere de lege ce au fost încălcate, se impune admiterea recursului în casație și achitarea sa, apreciind că nu are calitatea de funcționar cerută de lege.

Prin încheierea din 24 mai 2017 pronunțată în Dosarul nr. x/175/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, și a trimis cauza la Completul 3 în vederea soluționării.

Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte a reținut că aspectele antamate de inculpat în susținerea cererii de recurs în casație pot fi valorificate pe calea recursului în casație în temeiul dispozițiilor art. 438 alin. (1). pct. 7 C. proc. pen. și faptul că pentru situațiile în care acuzația de abuz în serviciu nu a vizat încălcarea unor norme cu putere de lege, Decizia Curții Constituționale echivalează cu o lege de dezincriminare.

Examinând pe fond recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Recursul în casație este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părțile își pot apăra drepturile, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunțate în condițiile celor cinci cazuri de nelegalitate enumerate de art. 438 C. proc. pen. și nu presupune examinarea cauzei exhaustiv, ci exclusiv sub aspectul legalității, respectiv al concordanței cu dispozițiile legii materiale și procesuale.

Instanța reamintește că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 publicată în M. Of. nr. 517 din 08 iulie 2016 Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 246 C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii”.

Curtea Constituțională a statuat că principiul legalității incriminării impune ca doar legiuitorul primar să poată stabili conduita, pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar supunându-se sancțiunii penale, deci, comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative, respectiv, prin ordonanțe și ordonanțe de urgență). Așa fiind, neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului.

În esență, instanța de control constituțional a reținut că orice acuzație având ca obiect o faptă, despre care se pretinde că a încălcat îndatoririle de serviciu, va putea angaja răspunderea penală a subiectului activ numai dacă nerespectarea acestor îndatoriri a avut loc prin încălcarea legii, în accepțiunea stabilită prin decizia invocată, respectiv legislația primară, legi și ordonanțe simple sau de urgență.

Consecința dezincriminării faptei o constituie lipsa prevederii actuale în legea penală.

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea în mod defectuos a îndatoririlor de serviciu nu va putea fi reținută prin raportare la mențiuni sau obligații regăsite în hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniștrilor, regulamente de organizare și funcționare interne, coduri deontologice, proceduri interne, norme metodologice etc, în esență, orice acte normative infralegale sau documente interne ale angajatorului.

Înalta Curte constată că prin decizia Curții Constituționale anterior evocată s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, sfera de incidență fiind restrânsă, sens în care consideră că această decizie constituie o veritabilă lege de dezincriminare cu consecințele ce decurg din reținerea incidenței dispozițiilor art. 4 C. pen.

Acest aspect a fost reliefat și în practica judiciară recentă, ulterior pronunțării Deciziei Curții Constituționale instanțele reținând dezincriminarea parțială a infracțiunii de abuz în serviciu (Decizia 110/A din 4 aprilie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Dosar nr. x/1/2017; Decizia penală nr. 197/A din 13 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori; Decizia penală nr. 20/A/2017 din 09 Februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală; sentința penală nr. 134 din 23 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Arad, secția penală; sentința penală nr. 904 din 23 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția penală).

În ceea ce privește recursul în casație, pe de o parte există condiționarea termenului în care acesta se formulează, iar pe de altă parte, prin comparație cu prevederile art. 595 C. proc. pen., apare că momentul la care intervine legea de dezincriminare este situat fie înainte de pronunțarea hotărârii definitive, fie cel târziu până la expirarea termenului de declarare a acestei căi de atac.

În consecință, în această primă ipoteză, pot fi valorificate doar acele legi de dezincriminare (mutatis mutandis și cazul unei decizii a Curții Constituționale prin care norma de incriminare este declarată neconstituțională) care intră în vigoare cel târziu până la expirarea termenului de declarare a recursului în casație.

Incidența art. 4 C. pen. referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare a fost invocată pe cale recursului în casație și poate fi evaluată în acest stadiu procesual.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speța de față, Înalta Curte constată că aspectele invocate de inculpatul A. nu sunt incidente în cauză, inculpatul fiind condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la abuz în serviciu, iar pentru autorul infracțiunii s-a reținut încălcarea legislației primare.

În ceea ce privește critica apărării referitoare la faptul că instanța de apel a

făcut o analiză a textelor de lege privind acuzațiile în raport de decizia Curții Constituționale

însă nu în ceea ce-l privește pe inculpatul A., ci prin raportare la toate elementele reținute în sarcina celorlalți inculpați, precum și faptul că inculpatul nu este funcționar public, nu este ordonator de credite, Înalta Curte subliniază că inculpatul a fost condamnat pentru complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, iar analiza poartă asupra normelor legale încălcate de autorului infracțiunii de abuz în serviciu. În acest sens, se are în vedere că instanța de apel a reliefat dispozițiile cu putere de lege încălcate de autorul infracțiunii, respectiv inculpatul B., primar la momentul săvârșirii faptei. Înalta Curte subliniază reținerea încălcării de către acesta a prevederilor art. 44 alin. (4) din Legea finanțelor publice nr. 500/2002, art. 1 alin. (3) lit. g) din Legea nr. 188/1999, precum și art. 4 din Legea finanțelor publice nr. 500/2002 referitoare la angajarea și utilizarea creditelor bugetare.

Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1049/A din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală.

Obligă inculpatul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul A., până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de

130

lei se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați B., D., C. și E., în cuantum de câte 260

l

ei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 07 iunie 2017.