ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1259/2003

D E C I Z I A Nr.1259 Dosar nr.2669/2002 S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul H.L.I.împotriva deciziei civile nr.44 din 26.04.2002 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-reclamant H.L.I.și intimatul-pârât B.M.I.prin avocat Z.G., lipsind Consiliul local Ploiești. Procedura completă. Curtea, luând act că nu mai sunt cereri prealabile, a acordat cuvântul părților în dezbaterea recursului. Recurentul-reclamant H.L.I.a susținut pe larg motivele de recurs și a solicitat admiterea acestuia. Avocat Z.G. a solicitat respingerea recursului.

C U R T E A , Asupra recursului de față; Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele : Reclamantul H.L.I.a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului Ploiești și B.M.I., solicitând instanței să se constate nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare, prin care pârâta Primăria Municipiului Ploiești, a vândut în anul 1992, patru camere din imobilul situat în Ploiești, str.Hașdeu nr.27, clădire preluată abuziv în anul 1992 și anularea sentinței civile nr.5178/1992 a Judecătoriei Ploiești, prin care a fost aprobată o vânzare ilegală. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a solicitat Primăriei Ploiești restituirea imobilului în natură în baza Legii nr.10/2001, arătând că cele 4 camere în litigiu au fost construite din fonduri particulare, lucru știut de pârâtul B.M.I., care a fost astfel de rea-credință.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr.69 din 14.01.2002, a admis excepția calității procesuale pasive invocate de către Primăria Ploiești și a respins acțiunea formulată de reclamant. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamantul nu a dovedit dreptul său de proprietate asupra celor 4 camere aflate în posesia pârâtului B.M. I., acesta din urmă dobândindu-le ca urmare a unei acțiuni de ieșire din indiviziune cu statul român – proprietarul acestora. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul H.L.I.criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, deoarece camerele în litigiu au fost construite de reclamant și nu făceau parte din categoria locuințelor construite din fondurile statului, astfel încât nu puteau fi înstrăinate de pârâta Primăria Ploiești.

Reclamantul a dezvoltat, prin motivele de apel, susținerea potrivit căreia imobilul a fost preluat abuziv de către stat în temeiul actului de naționalizare din 1950 și apoi înstrăinat nelegal fostului chiriaș, actual proprietar, B.M.I.. S-a mai criticat faptul că nu s-a ținut cont de notificarea formulată de reclamant în temeiul Legii nr.10/2001. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă prin decizia nr.44 din 26.04.2002 a respins ca nefondat apelul reclamantului. În motivarea deciziei, s-a argumentat inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr.10/2001, faptul că este nefondată cererea de anulare a sentinței civile nr.5178/1992 a Judecătoriei Ploiești, proces la care reclamantul nu a fost parte și care a privit o ieșire din indiviziune, și nu o vânzare-cumpărare a celor 4 camere în litigiu.

S-a constatat ca temeinică și legală soluția primei instanțe de constatare a lipsei de calitate procesuală pasivă a Primăriei Ploiești, care nu mai este proprietara bunului imobil. Reclamantul a atact cu recurs decizia instanței de apel. Motivarea vastă a acestuia, care cu greu poate fi încadrată în vreunul din cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art.304 C.proc.civ., cuprinde în esență aceleași critici invocate și în apel. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente, care, din rațiuni de ordin tehnic, urmează a face o analiză unitară criticilor formulate. Acțiunea introductivă formulată de reclamantul H.L.I.a avut două capete de cerere: 1) constatarea nulității absolute a vânzării-cumpărării a patru camere din imobilul din Ploiești str.Hașdeu nr.27, intervenite între Primăria Ploiești – vânzător și B.M.I.– cumpărător; 2) anularea sentinței civile nr.5178/1992 a Judecătoriei Ploiești, prin care s-a aprobat o vânzare ilegală.

Constatarea nulității absolute a unui act juridic sancționează nerespectarea unei norme care ocrotește un interes general și poate, din acest considerent, fi invocată de oricine are interes și oricând, nefiind deci supusă unui termen de prescripție. Acțiunea în anulare care sancționează nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme care ocrotește un interes particular este prescriptibilă și poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului. Pentru aceasta, în temeiul dispozițiilor art.1169 C.civ., cel ce invocă aceste sancțiuni de drept civil trebuie să dovedească cauzele ce conduc la nevalabilitatea actului juridic civil. Așa cum rezultă cu evidență din probele dosarului imobilul situat în Ploiești, str.Hașdeu nr.27, compus din 510 mp teren și o construcție afectată de bombardament a aparținut în proprietate părinților reclamantului D.H.și A.H.

Prin Cartea de Judecată nr.411 din 21 mai 1952, în baza Decretului nr.224/1951, imobilul clădire, aparținând autorilor reclamantului, compus din 2 camere, bucătărie și sală a trecut în proprietatea statului pentru neachitarea obligațiilor fiscale. Se remarcă că la data decesului autorilor reclamantului, aceste 4 încăperi nu mai figurau în patrimoniul acestora, astfel încât asupra lor reclamantul nu poate justifica un drept de moștenire. De altfel, această stare de fapt a fost consfințită prin decizia civilă nr.1248/24.05.1988 a Tribunalului Ploiești, având ca obiect acțiunea de ieșire din starea de indiviziune, între reclamant, pe de o parte, iar pe de altă parte, Ș.C.și Ș.L., ultimii în calitate de succesori ai sorei reclamantului Ș.M.– decedată.

Prin răspunsul la interogatoriu, formulat de pârâtul B.M.I., la instanța de fond reclamantul H.L.I.recunoaște că cele 4 camere – numerotate 7,8,9,10 în schița depusă la dosarul cauzei - sunt ale statului. Se reține că nu au fost administrate probe din care să rezulte că titlul statului a fost contestat, de autorii reclamantului sau de acesta, și urmare acestui demers să se fi constatat nelegalitatea preluării bunului. Acțiunea în anulare, ce a constituit al doilea capăt de cerere, a fost formulată peste termenul de prescripție și nu privește un contract de vânzare-cumpărare, ci un partaj în urma căruia Primăria Ploiești nu mai este posesoara bunului în litigiu. Or, cum reclamantul nu a probat existența vreunei cauze de nulitate absolută și nu a fost parte în cauza în care s-a pronunțat sentința civilă nr.5178/14-04.1992 a Judecătoriei Ploiești, criticile se privesc ca nefondate.

Dat fiind obiectul litigiului, dispozițiile Legii 10/2001 nu își găsesc aplicarea în cauză, astfel că, și cu privire la acest aspect, soluțiile procesuale anterioare sunt la adăpost de critică. Pentru aceste considerente recursul se va respinge ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul H.L.I.împotriva deciziei civile nr.44 din 26.04.2002 a Curții de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2003.