MIRCEA POPESCU c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 35017/02 prezentate de Mircea POPESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 noiembrie 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători și Santiago Quesada; grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 27 iulie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, domnul Mircea Popescu, este un resortisant român, născut în 1932 și rezident în Constanța. Guvernul român ( mai mult decât atât). A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-78/08-C-82/08, Rec., 2002, p. Prin hotărârea din 5 iulie 1991, care a devenit definitivă la 14 decembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a acceptat cererea reclamantului împotriva vecinilor săi U.B. și E.S. și le-a ordonat acestora să efectueze limitarea proprietății lor respective. În fața refuzului debitorilor de a se supune hotărârii, la 22 iunie 1998, reclamantul a inițiat executarea forțată. La 16 decembrie 1998, U.B. și E.S. l-au informat pe aprodul judiciar că erau proprietari ai clădirilor construite pe teritoriul reclamantului și că, prin urmare, acestea nu intenționau să-l elibereze. La 25 noiembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a respins obiecțiile cu privire la executarea hotărârii introduse de debitoare. La 12 ianuarie 1999, aprodul de justiție a delimitat terenul metropolitan prin limite și a constatat că sentința din 5 iulie 1991 era parțial executată, dar că era imposibil să se delimiteze partea de teren ocupată de construcții. Prin hotărârea din 23 iunie 1999, care a devenit definitivă la 17 ianuarie 2000, tribunalul județean din Constanța a dat ordin U.B. și E.S. să dărâme zidul construit pe terenul reclamantului și să elibereze acest teren, precum și să construiască noul zid între proprietățile învecinate. La 27 august 1999, U.B. În aceeași zi, E.S. interzice și ea accesul aprodului la proprietatea sa. În procesul-verbal întocmit cu această ocazie, aprodul consemnează, de asemenea, că reclamantul l-a informat că executarea forțată a hotărârii din 23 iunie 1999 nu va fi posibilă decât după executarea hotărârii definitive din 25 ianuarie 1999, prin care se condamnă alți vecini să demoleze o construcție construită pe teritoriul său (acțiunea descrisă la punctul 2 de mai jos). La 22 octombrie 2002, aprodul a delimitat terenul și l-a pus pe reclamant în posesia părții din teren care fusese deținută de U.B. El a constatat, precum și în ceea ce privește debitoarea U.B., hotărârea din 23 iunie 1999 a fost executată. La 21 martie 2003, aprodul a constatat că hotărârea din 5 iulie 1991 a fost, de asemenea, executată în partea privind debitoarea U.B., numai obligațiile restante ale E.S. neexecutate. La 15 decembrie 2003, aprodul nota acordul prin care debitoarea se angaja să plătească reclamantului 5 000 EUR (EUR) pentru a pune capăt litigiilor dintre cei care se opun, inclusiv executării forțate a hotărârii din 5 iulie 1991 și a hotărârii din 23 iunie 1999. Plata acestei sume a fost împărțită, aprodul care a constatat fiecare plată într-un proces-verbal. La 29 martie 2004, a luat act de faptul că reclamantul, care primise întreaga sumă, nu mai intenționa să continue procedura și a închis dosarul de executare a celor două decizii. Acțiunea împotriva I.B., D.B. și C.G. printr-o hotărâre din 25 ianuarie 1999, devenit definitivă la 20 iulie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a ordonat I.B., D.B. și C.G., la cererea reclamantului, să înceteze lucrările începute pe terenul reclamantului, să demoleze construcția construită și să elibereze terenul; de asemenea, acesta l-a autorizat pe reclamant să ia aceste măsuri el însuși, în cazul în care debitorii refuzau să își îndeplinească obligațiile. Încercările administratorului judiciar din 12 și 22 februarie 1999 nu au dus la executarea hotărârii. La 30 aprilie 1999, aprodul a constatat că debitorii adăugaseră un nou etaj la clădirea respectivă și îl conectaseră la rețeaua de apă și electricitate, în pofida faptului că astfel de modificări nu erau permise. La 4 august 1999, aprodul judiciar consemna într-un proces verbal faptul că era împiedicat să execute judecata de către mama lui I.B. și de către celelalte vecine, care susțineau că adevăratul proprietar al clădirii era I.B. și nu reclamantul. La 10 și 11 august 1999, deși reclamantul a solicitat asistență polițienească în executarea hotărârii, aceasta nu a fost prezentă în cadrul noilor încercări de executare, pe motiv că toți polițiștii erau indisponibili din cauza eclipsei solare. La 20 august 1999, aprodul a constatat că, în urma modificărilor aduse clădirilor, descrise în procesul-verbal din 30 aprilie 1999, clădirea nu mai corespunde descrierii făcute în hotărârea din 25 ianuarie. 1999. Prin urmare, el a considerat că hotărârea nu mai putea fi pusă în aplicare și, prin urmare, a sfătuit reclamantul să se adreseze din nou instanțelor în vederea clarificării situației juridice a acestei construcții. Aprodul a constatat că reclamantul avea încă acces la clădirile sale construite pe teritoriul său, folosind o ușă laterală. Apoi a consimțit că reclamantul a folosit un limbaj injurios față de magistrații care au pronunțat în dosarele sale, acuzându-i că au modificat conținutul diverselor părți ale dosarelor în cauză. La 3 mai 2000, reclamantul a solicitat din nou aprodului să demoleze clădirea construită pe terenul său. La 20 iulie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Constanța a respins cererea debitorilor de suspendare a executării hotărârii din 25 ianuarie 1999. La 13 septembrie 2000, reclamantul a solicitat președintelui Curții de Apel din Constanța permisiunea de a angaja o societate privată pentru a face o estimare pentru demolarea clădirii. La 3 noiembrie 2000, aprodul a constatat că I.B. a vândut construcția fiului său. 2001, reclamantul a solicitat din nou executarea hotărârii, susținând că refuzul debitorilor de a se conforma face imposibilă executarea celorlalte hotărâri pronunțate în favoarea sa (procedurile descrise la punctul 1 de mai sus). La 21 martie 2003, aprodul a constatat, într-un proces-verbal, că clădirile fuseseră demolate și că numai molozurile erau încă la fața locului, dar că reclamantul își reluase proprietatea. Acțiunea împotriva C.G. printr-o hotărâre definitivă din 29 mai 2000, tribunalul din prima instanță din Constanța a condamnat C.G. să demoleze o construcție construită fără autorizație pe terenul reclamantului. Această hotărâre a fost completată, la 21 ianuarie 2002, Tribunalul condamnând, de asemenea, C.G. să reconstruiască construcția pe care reclamantul o avusese pe teren și pe care partea terță o distrugea. La 24 martie 2003, aprodul judiciar însărcinat cu executarea forțată a constatat că C.G. demolase 95% din construcția construită pe terenul reclamantului. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, executarea forțată a hotărârilor de mai sus a fost adoptată, întrucât Curtea de Apel din Constanța a constatat definitiv, la 28 februarie 2006, că, în urma unei împărțiri succesorale intervenite între reclamant, R.E., M.N. și C.V., terenul în litigiu fusese atribuit în proprietate acesteia din urmă. GRIFS invocând articolele 6 1, 17 și 18 din Convenție, reclamantul se plânge de neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în favoarea sa și declară, de asemenea, o lipsă de imparțialitate din partea autorităților însărcinate cu executarea hotărârilor în cauză, contrar articolului 1 menționat anterior. Comitetul consideră că procedurile inițiate pentru a obține exercitarea terenului său au depășit termenul rezonabil prevăzut în acest articol. Invocând, în esență, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul declară, în sfârșit, o încălcare a dreptului său de proprietate prin neexecutarea deciziilor în cauză. Plângerile reclamantului se referă la presupusa neexecuție a hotărârilor judecătorești definitive care îi sunt favorabile și, prin urmare, ar trebui să fie examinate din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Nu apar probleme distincte pe teren ale celorlalte articole invocate de solicitant. Guvernul consideră că reclamantul și-a pierdut calitatea de victimă în măsura în care toate deciziile definitive pronunțate în speță au fost executate și, în orice caz, autoritățile au sprijinit toate demersurile reclamantului în vederea executării și susține, de asemenea, că suma de 5 000 EUR primit de reclamant din partea E.S. acoperă orice prejudiciu material și moral care ar fi putut apărea în fața șefului creditorului. Reclamantul contestă teza guvernului. El subliniază faptul că a trebuit să aștepte mai mult de 12 ani pentru executarea tuturor deciziilor și că suma de 5 000 EUR nu acoperă nici măcar prețul real al terenului transferat debitorului și, în cele din urmă, face cunoscut faptul că, deși în urma executării forțate a fost pus în posesia terenului său, acesta a fost exmatriculat din nou, ca urmare a hotărârii Curții de Apel din Constanța din 28 februarie 2006. Curtea nu consideră că este necesar să se analizeze dacă reclamantul mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale, cererea fiind, în orice caz, inadmisibilă din motivele următoare. În primul rând, Curtea amintește că, deși neexecutarea unei decizii definitive poate duce la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția nr. 6 și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, dreptul de acces la o instanță nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier c. France, n 50342/99, § 39, 27 mai 2003; și SC Magna Holding SRL c. România, n 10055/03, § 30, 13 iulie 2006). În plus, în ceea ce privește executarea hotărârilor care au ca debitor un anume și nu administrația, statul, în calitatea sa de depozitar al forței publice, a fost chemat să aibă un comportament diligent și să asiste creditorul în executarea deciziei care îi era favorabilă (Ruianu c. România, n 34467/97, § 66, 17 iunie 2003). Or, în speță, Curtea constată că hotărârile pronunțate în favoarea recurentului au fost executate în aproape toate cazurile și că, în prezent, nu mai este posibil să se continue executarea, întrucât reclamantul și-a pierdut proprietatea asupra terenului în litigiu (George c. România, nr. 58318/00, § 57, 24 mai 2006 și, mutatis mutandis Sabin Popescu c. România 48102/99, § 72, 2 martie 2004 și Mihai-Iulian Popescu c. România, n 2911/02, § 43, 29 septembrie 2005). Aprodul și-a oferit sprijinul constant și efectiv atât pentru executarea forțată, cât și pentru tranzacția din 15 decembrie 2003. Curtea consideră, de asemenea, că întârzierea constatată în ceea ce privește executarea nu este imputabilă nici reclamantului, nici autorităților de executare, deoarece, în ciuda tuturor eforturilor depuse de aceștia, debitorii s-au opus mult timp acestei executări. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în speță, întârzierea executării hotărârilor favorabile reclamantului nu este imputabilă statului. Prin urmare, cererea este incompatibilă rațională personae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare Santiago Quesada Josep Casadevall Moduler Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

35017/02

présentée par Mircea POPESCU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant le 4 novembre 2008 en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 27 juillet 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Mircea Popescu, est un ressortissant roumain, né en 1932 et résidant à Constanța. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu

Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Les actions contre U.B. et E.S.

Par un jugement du 5 juillet 1991, devenu définitif le 14 décembre 1998, le tribunal de première instance de Constanța fit droit à la demande du requérant contre ses voisines U.B. et E.S. et ordonna à celles-ci d'effectuer le bornage de leur propriété respective. Face au refus des débitrices de se plier au jugement, le 22 juin 1998, le requérant entama l'exécution forcée.

Le 16 décembre 1998, U.B. et E.S. informèrent l'huissier de justice qu'elles étaient propriétaires des immeubles édifiés sur le terrain du requérant et que, dès lors, elles n'entendaient pas le libérer.

Le 25 novembre 1998, le tribunal de première instance de Constanța rejeta les objections à l'exécution du jugement introduites par les débitrices.

Le 12 janvier 1999, l'huissier de justice délimita les terrains mitoyens par des bornes, et constata que le jugement du 5 juillet 1991 était partiellement exécuté, mais qu'il était impossible de délimiter la partie du terrain occupée par des constructions.

Par un arrêt du 23 juin 1999, devenu définitif le 17 janvier 2000, le tribunal départemental de Constanța donna injonction à U.B. et E.S. de démolir le mur édifié sur le terrain du requérant et de libérer ce terrain, ainsi que de construire le nouveau mur entre les propriétés voisines.

Le 27 août 1999, U.B. interdit à l'huissier de justice l'accès à sa propriété, en informant celui-ci qu'elle avait vendu le terrain à son fils. Le même jour, E.S. interdit, elle-aussi, l'accès de l'huissier à sa propriété. Dans le procès-verbal dressé à cette occasion, l'huissier consigna aussi que le requérant l'avait informé que l'exécution forcée de l'arrêt du 23 juin 1999 ne serait possible qu'après l'exécution du jugement définitif du 25 janvier 1999, condamnant d'autres voisins à démolir une construction édifiée sur son terrain (action décrite au point n

o

2 ci-dessous).

Le 22 octobre 2002, l'huissier délimita le terrain et mit le requérant en possession de la partie du terrain ayant été détenue par U.B. Il constata ainsi qu'en ce qui concernait la débitrice U.B., le jugement du 23 juin 1999 était exécuté.

Le 21 mars 2003, l'huissier constata que le jugement du 5 juillet 1991 était lui aussi exécuté dans la partie visant la débitrice U.B., seules les obligations à charge d'E.S. restant inexécutées.

Le 15 décembre 2003, l'huissier nota l'accord par lequel la débitrice s'engageait à payer au requérant 5

000 euros (EUR) afin de mettre fin aux litiges les opposant, y compris à l'exécution forcée du jugement du 5 juillet 1991 et de l'arrêt du 23 juin 1999. Le paiement de cette somme fut échelonné, l'huissier constatant chaque versement dans un procès-verbal. Le 29 mars 2004, il prit note de ce que le requérant, lequel avait reçu la somme entière, n'entendait plus continuer la procédure et clôtura le dossier d'exécution des deux décisions.

2.

L'action contre I.B., D.B. et C.G.

Par un jugement du 25 janvier 1999, devenu définitif le 20 juillet 1999, le tribunal de première instance de Constanța ordonna à I.B., D.B. et C.G., à la demande du requérant, d'arrêter les travaux entamés sur le terrain du requérant, d'y démolir la construction édifiée et de libérer le terrain. Il autorisa aussi le requérant à prendre ces mesures lui-même, en cas de refus des débiteurs d'exécuter leurs obligations.

Les tentatives de l'huissier de justice des 12 et 22 février 1999 n'aboutirent pas à l'exécution du jugement. Le 30 avril 1999, l'huissier constata que les débiteurs avaient ajouté un nouvel étage au bâtiment en question et qu'ils avaient branché celui-ci au réseau d'eau et d'électricité, malgré le fait que de telles modifications n'étaient pas autorisées.

Le 4 août 1999, l'huissier de justice consigna dans un procès-verbal le fait qu'il était empêché d'exécuter le jugement par la mère de I.B. et par les autres voisines, lesquelles alléguaient que le vrai propriétaire de l'immeuble était I.B. et non pas le requérant.

Les 10 et 11 août 1999, bien que le requérant ait demandé l'assistance de la police dans l'exécution du jugement, celle-ci n'était pas présente lors des nouvelles tentatives d'exécution, au motif que tous les policiers étaient indisponibles en raison de l'éclipse solaire.

Le 20 août 1999, l'huissier constata qu'à la suite des modifications apportées aux immeubles, et décrites dans son procès-verbal du 30 avril 1999, le bâtiment ne correspondait plus à la description faite dans le jugement du 25

janvier

L'huissier constata que le requérant avait encore accès à ses bâtiments édifiés sur son terrain, en utilisant une porte latérale. Il consigna ensuite que le requérant avait utilisé un langage injurieux envers les magistrats ayant statué dans ses dossiers, en les accusant d'avoir modifié le contenu de diverses pièces des dossiers en cause.

Le 3 mai 2000, le requérant demanda à nouveau à l'huissier de faire démolir la construction édifiée sur son terrain.

Le 20 juillet 2000, le tribunal de première instance de Constanța rejeta la demande des débiteurs de surseoir à l'exécution du jugement du

25 janvier 1999.

Le 13 septembre 2000, le requérant demanda à la présidente de la cour d'appel de Constanța l'autorisation d'engager une société privée en vue de faire un devis pour la démolition du bâtiment.

Le 3

novembre

2000, l'huissier constata que I.B. avait vendu la construction à son fils.

Le 25

janvier

2001, le requérant demanda encore une fois l'exécution du jugement, alléguant que le refus des débiteurs de se conformer rendait impossible l'exécution des autres décisions rendues en sa faveur (procédures décrites au point n

o

1 ci-dessus).

Le 21 mars 2003, l'huissier constata, dans un procès-verbal, que les constructions avaient été démolies et que seuls les gravats se trouvaient encore sur place, mais que le requérant avait repris possession de son terrain.

3.

L'action contre C.G.

Par un jugement définitif du 29 mai 2000, le tribunal de

première instance de Constanța condamna C.G. à démolir une construction bâtie sans autorisation sur le terrain du requérant. Ce jugement fut complété, le 21

janvier 2002, le tribunal condamnant aussi C.G. à rebâtir la construction que le requérant avait eue sur le terrain et que le tiers avait détruite.

Le 24 mars 2003, l'huissier de justice chargé de l'exécution forcée constata que C.G. avait démoli 95

% de la construction édifiée sur le terrain du requérant.

4.

La suite de l'exécution forcée

Selon les informations fournies par le requérant, l'exécution forcée des décisions ci-dessus a été arrêtée, la cour d'appel de Constanța ayant constaté à titre définitif, le 28 février 2006, qu'à la suite d'un partage successoral intervenu entre le requérant, R.E., M.N. et C.V., le terrain litigieux avait été attribué en propriété à cette dernière.

GRIEFS

1.

Invoquant les articles 6

§

1, 17 et 18 de la Convention, le requérant se plaint de l'inexécution des décisions judiciaires définitives rendues en sa faveur.

2.

Il allègue aussi un manque d'impartialité de la part des autorités chargées de l'exécution des décisions en cause, contrairement à l'article

6

§

1 précité.

3.

Il considère que les procédures entamées en vue d'obtenir la jouissance de son terrain ont outrepassé le délai raisonnable prévu par cet article.

4.

Invoquant en substance l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, le requérant allègue, enfin, une atteinte à son droit de propriété par l'inexécution des décisions en question.

EN DROIT

Les griefs du requérant portent sur la non-exécution alléguée des décisions judiciaires définitives qui lui sont favorables et devraient, par conséquent, être examinés sous l'angle des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention. Aucun problème distinct ne se pose sur le terrain des autres articles invoqués par le requérant.

Le Gouvernement estime que le requérant a perdu la qualité de victime dans la mesure où toutes les décisions définitives rendues en l'espèce ont été exécutées et, qu'en tout état de cause, les autorités ont soutenu toutes les démarches du requérant en vue de l'exécution. Il soutient, en outre, que la somme de 5

000 EUR reçue par le requérant de la part de E.S. couvre tout préjudice matériel et moral qui aurait pu se produire au chef du créancier.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il met en avant le fait qu'il lui a fallu attendre plus de douze ans pour voir exécuter toutes les décisions et que le montant de 5

000 EUR ne couvre même pas le prix réel du terrain cédé à la débitrice. Il fait enfin savoir que bien qu'à la suite de l'exécution forcée il ait été mis en possession de son terrain, il en a été à nouveau expulsé, à la suite de l'arrêt du 28 février 2006 de la cour d'appel de Constanța.

La Cour n'estime pas nécessaire de se pencher sur la question de savoir si le requérant peut encore se prétendre victime d'une violation de ses droits, la requête étant de tout manière irrecevable pour les raisons qui suivent.

Tout d'abord, la Cour rappelle que bien que l'inexécution d'une décision définitive puisse entraîner une violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, le droit d'accès à un tribunal ne peut obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances (

Sanglier c.

France

, n

o

50342/99, §

39, 27

mai

2003

; et

SC Magna Holding SRL c. Roumanie

, n

o

10055/03, §

30, 13 juillet 2006).

En outre, s'agissant de l'exécution des décisions ayant comme débiteur un particulier et non pas l'administration, l'Etat, en sa qualité de dépositaire de la force publique, était appelé à avoir un comportement diligent et à assister le créancier dans l'exécution de la décision qui lui était favorable (

Ruianu c.

Roumanie

, n

o

34647/97, § 66, 17

juin

2003).

Or, en l'espèce, la Cour note que les décisions rendues en faveur du requérant ont été exécutées dans leur quasi-totalité et, qu'actuellement, il n'est plus loisible de continuer l'exécution, le requérant ayant perdu la propriété du terrain litigieux (

Georgi c. Roumanie

, n

o

58318/00, §

57, 24

mai 2006 et,

mutatis mutandis

,

Sabin Popescu c. Roumanie

nº

48102/99, § 72, 2

mars 2004 et

Mihai-Iulian Popescu c. Roumanie

, n

o

2911/02, §

43, 29

septembre 2005). L'huissier a apporté son soutien constant et effectif au requérant tant pour l'exécution forcée que pour la transaction intervenue le 15 décembre 2003. La Cour estime aussi que le retard constaté dans l'exécution n'est imputable ni au requérant ni aux autorités chargées de l'exécution, car malgré tous les efforts déployés par ceux-ci, les débiteurs se sont longtemps opposés à cette exécution.

A la lumière des éléments ci-dessus, la Cour considère qu'en l'espèce, le retard dans l'exécution des décisions favorables au requérant n'est pas imputable à l'Etat.

Il s'ensuit que la requête est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35

§

3 et doit être rejetée en application de l'article 35

§

4.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président