Decizia nr. 9 din 19 februarie 2018

Prin Încheierea din data de 19 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.406/104/2016, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 septembrie 2017, cu nr. 2.632/1/2017.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Legea-cadru nr. 284/2010), abrogată prin Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (în continuare Legea nr. 285/2010)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 (în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată de Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, aprobată prin Legea nr. 152/2017, (în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017).

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 15 noiembrie 2016, cu nr. 3.406/104/2016, reclamantul A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, acesta din urmă să fie obligat „la plata sumei cuvenite, actualizată cu inflaţia la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea celor 15 solde ale funcţiei de bază/salarii ale funcţiei de bază ajutorului stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, conform prevederilor alin. (1) si (2) ale art. 20, secţiunea a 3-a, cap. II, anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice”.

Prin Sentinţa nr. 155 din 8 februarie 2017, Tribunalul Olt a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu motivarea că, aşa cum rezultă din interpretarea normelor legale incidente, voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A, solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului B la plata ajutorului egal cu 29 de solde, prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, ajutoare care să fie actualizate la data plăţii efective.

La data de 12 iunie 2017, intimatul-pârât B a depus cerere de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru a răspunde problemei de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv dacă, la încetarea raporturilor de serviciu/trecerea în rezervă/retragere, poliţiştii/militarii beneficiază de ajutoarele prevăzute de aceste prevederi, în situaţia în care legiuitorul, prin acte normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar, a stipulat că aceste prevederi nu se aplică, respectiv aceste ajutoare nu se acordă.

Prin Încheierea din data de 19 septembrie 2017, Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal a reţinut admisibilitatea cererii de sesizare, având în vedere următoarele considerente:

Instanţa de trimitere a reţinut că, potrivit art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcţie de vechimea efectivă ca militar, poliţist, funcţionar public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personal civil în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcţiei de bază, respectiv salariul funcţiei de bază avută/avut în luna schimbării poziţiei de activitate.

Pentru anul 2011 au fost în vigoare dispoziţiileart. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, care dispun în sensul că, în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

În art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 se menţionează că prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.

Potrivit art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 în anul 2014 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

În conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, în anul 2015, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

Art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 prevede că, în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecere în rezervă nu se aplică, iar art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 prevede că, în perioada 1 ianuarie-28 februarie 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.

De asemenea, art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 stipulează că prevederile art. 1 alin. (3) – (5), art. 2-4, art. 5 alin. (2) – (4) şi art. 6-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie-31 decembrie 2017.

Din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept.

Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2017.

Intimatul-pârât a arătat că dispoziţiile legale care, în intervalul 2011-2017, au reglementat faptul că prevederile privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragerea, încetarea raporturilor de serviciu sau la trecerea în rezervă nu se aplică, respectiv nu se acordă, au fost interpretate în mod neunitar de instanţele de judecată, fiind pronunţate soluţii diferite în dosarele care au avut ca obiect acţiunile formulate de poliţişti prin care au solicitat aceste ajutoare.

Recurentul-reclamant nu a formulat în scris un punct de vedere, însă oral a învederat că nu este de acord cu cererea de sesizare, interpretarea dispoziţiilor legale fiind clară.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv dacă, la încetarea raporturilor de serviciu/trecerea în rezervă/retragere, poliţiştii/militarii beneficiază de ajutoarele prevăzute de aceste dispoziţii în situaţia în care legiuitorul, prin acte normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar, a stipulat că aceste prevederi nu se aplică, respectiv aceste ajutoare nu se acordă, la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat următoarele orientări jurisprudenţiale:

Unele instanţe au respins acţiunile ca fiind prematur formulate sau ca nefondate/neîntemeiate.

În acest sens, s-a arătat că Legea-cadru nr. 284/2010 are caracter de lege generală, în timp ce Legea-cadru nr. 285/2011 este o lege specială, vizând aplicarea în anul 2011 a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010. Acest caracter de act normativ special în raport cu Legea-cadru nr. 284/2010 îl au şi actele normative adoptate după anul 2011 în domeniul salarizării personalului plătit din fonduri publice, aşadar şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Legea specială derogă de la prevederile legii generale şi se aplică cu prioritate faţă de legea generală.

Chiar dacă dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 285/2011 se interpretează în sensul că nu elimină dreptul la acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor în cazul în care ieşirea la pensie, retragerea, încetarea raporturilor de serviciu ori trecerea în rezervă a intervenit în anul 2011, ci doar suspendă exerciţiul acestui drept, drepturile reglementate de art. 20 alin. (1) şi (2) din cap. II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 nu au devenit exigibile nici până în prezent.

Ajutoarele în cauză nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Constituţia României, republicată.

Raportat la toate aceste prevederi incidente, rezultă că dreptul la ajutoarele respective nu poate fi acordat, fiind supus unui termen suspensiv, care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile corelative, fiind astfel amânată scadenţa obligaţiei.

Instituţiile şi autorităţile publice pârâte nu au un drept de opţiune între punerea sau nu în aplicare a dispoziţiilor legale care reglementează interdicţia analizată cu privire la ajutoarele pretinse de reclamanţi, astfel că neacordarea drepturilor băneşti solicitate constituie expresia conformării la dispoziţiile legale cuprinse în legile anuale ale salarizării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prinDecizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 689/1/2015, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a stabilit că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului de acordare a ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, nu şi existenţa acestui drept”. S-a reţinut în considerentele deciziei că „din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept”.

În consecinţă, refuzul pârâţilor de a acorda ajutoarele solicitate este unul justificat, în condiţiile în care prin legile anuale ale salarizării legiuitorul a prevăzut în mod expres şi imperativ că nu se aplică dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

În acest sens, s-au pronunţat Curtea de Apel Alba Iulia, Tribunalul Neamţ, Curtea de Apel Braşov, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu (într-o opinie minoritară), Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Tribunalul Cluj, Curtea de Apel Cluj (în opinie majoritară), Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Dâmboviţa, Curtea de Apel Târgu Mureş, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Prahova (la nivelul acestor două din urmă existând şi soluţii contrare).

Alte instanţe au apreciat că acţiunile sunt întemeiate, fiind obligat angajatorul la plata ajutoarelor; au fost identificate şi hotărâri judecătoreşti prin care s-a dispus ca plata să se efectueze la încetarea cauzei de suspendare legală.

Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că dreptul pretins îşi găseşte temeiul juridic în art. 7 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010. Această normă legală a fost exclusă de la aplicare în fiecare an bugetar prin diferite dispoziţii legale: art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, art. 13 din Legea nr. 285/2010, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Din prevederile legale anterior menţionate nu rezultă în mod neechivoc voinţa legiuitorului de a nu recunoaşte dreptul stabilit de Legea-cadru nr. 284/2010 prin legile anuale de aplicare. Dacă ar fi fost aşa, ar fi procedat la abrogarea lui expresă, ceea ce însă nu s-a realizat.

În acest context, s-a apreciat că persoana care se află în această situaţie poate revendica stabilirea şi recunoaşterea dreptului. A impune acceptarea unor conduite aleatorii din partea statului în materia unor drepturi fundamentale înseamnă a priva de conţinut dreptul de proprietate, garantat prin Protocolul 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Din această perspectivă, în astfel de situaţii se poate susţine că este încălcat dreptul convenţional al drepturilor omului, deoarece se poate justifica cu temei că persoana în cauză deţine un bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, putându-se aplica inclusiv teoria dreptului câştigat.

Nu poate rămâne, aşadar, la aprecierea legiuitorului (în marja sa de reglementare) dacă acordă sau nu un anumit spor sau avantaj de natură salarială pentru că dreptul, deşi există, este golit de substanţă prin efectul normelor legale anuale. Or, deşi norma de principiu nu a fost abrogată expres, ea este înlăturată de la aplicare fără nicio justificare legală, în acest sens fiind şi Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Nu poate fi acceptat efectul dilatoriu sine die al unei astfel de reglementări, o astfel de abordare lipsind de conţinut, pe termen lung, însuşi dreptul.

În acest sens s-au pronunţat Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Suceava şi Tribunalul Botoşani.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a comunicat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării.

PrinDecizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 689/1/2015 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie- 31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept”.

Prin Decizia nr. 11 din 20 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.489/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.826/110/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: „interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se stabili dacă sintagmele «nu se acordă», respectiv «nu se aplică», cuprinse în textele legale menţionate, se referă la substanţa dreptului la acordarea indemnizaţiei la ieşirea la pensie sau reprezintă doar o suspendare a acordării acestei indemnizaţii şi, totodată, în eventualitatea în care cele două sintagme vizează doar suspendarea exerciţiului dreptului la indemnizaţia la ieşirea la pensie, dacă această suspendare se referă numai la perioada anului 2014, respectiv 2015, şi numai la persoanele al căror drept la pensie s-a deschis în anul 2014, respectiv 2015, sau vizează toate persoanele care au vocaţie la plata acestei indemnizaţii, indiferent de data deschiderii dreptului la pensie pentru acestea; în condiţiile în care interpretarea este în sensul că cele două sintagme menţionate anterior se referă doar la suspendarea exerciţiului dreptului la indemnizaţia la ieşirea la pensie, care este data de la care persoanele cu vocaţie la plata acestei indemnizaţii pot solicita acordarea efectivă a dreptului lor”.

Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 326 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iulie 2013, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 şi a constatat că dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, şi Decizia nr. 42 din 22 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 martie 2014, prin care a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi a ordonanţei în ansamblul său.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea recursului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, iar cauza ce face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Craiova, titulara sesizării.

Asupra condiţiei de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată se reţine faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudenţa sa, că: „art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de chestiune de drept. În doctrină, s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Chestiunea de drept care face obiectul sesizării în Dosarul nr. 3.406/104/2016 are următoarea formulare: „Interpretarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice cu privire la faptul dacă, la încetarea raporturilor de serviciu/trecerea în rezervă/retragere, poliţiştii/militarii beneficiază de ajutoarele prevăzute de aceste prevederi în situaţia în care legiuitorul, prin acte normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar, a stipulat că aceste prevederi nu se aplică, respectiv aceste ajutoare nu se acordă”.

Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită cerinţa noutăţii.

Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă că noutatea chestiunii de drept care face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de cea a lipsei statuării asupra chestiunii de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la acea chestiune de drept, iar în lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în conţinutul art. 519 din Codul de procedură civilă, evaluarea condiţiei noutăţii revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa acesteia. (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de dreptnr. 4/14.04.2014, pronunţată în Dosarul nr. 2/1/2014 HP).

În acest sens, s-a apreciat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate. În egală măsură însă noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementari mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior.

Sesizarea de faţă a fost formulată într-un litigiu generat de neacordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 către reclamant, acesta încetându-şi activitatea, prin pensionare, în anul 2016.

Însă, din examinarea jurisprudenţei anexate sesizării se observă că litigii de acest gen s-au aflat pe rolul instanţelor încă din anul 2013.

Problema de drept generată de aplicarea dispoziţiilor legale din actele normative privitoare la salarizarea în sectorul bugetar, prin care legiuitorul, în mod succesiv, a stipulat că prevederile art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 nu se aplică, respectiv aceste ajutoare nu se acordă, nu este recentă, existând o hotărâre a instanţei supreme, pronunţată în cadrul mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, menţionată chiar de către instanţa de trimitere în cuprinsul sesizării, hotărâre prin care problema de drept în discuţie a primit o dezlegare de principiu.

Astfel, prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a stabilit că: „dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept”.

În motivarea acestei decizii, instanţa supremă, corelând dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 cu cele ale art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, a reţinut că măsura instituită de art. 9 din Legea nr. 118/2010 a avut o aplicabilitate limitată în timp, respectiv pe perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi că raţiunea măsurii dispuse de legiuitor îşi are izvorul într-o situaţie de excepţie, respectiv criza economică a ţării; de asemenea, s-a reţinut, din interpretarea normelor legale enunţate, că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept, şi că raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2015.

Aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiileart. 9 din Legea nr. 118/2010, care prevăd că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă”, au un conţinut similar dispoziţiilor legale prin care legiuitorul a dispus, succesiv, măsura neaplicării prevederilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2017 [art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015,art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 şi art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017].

Prin urmare, raţionamentul evidenţiat în considerentele Deciziei nr. 16 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se transpune în interpretarea dispoziţiilor legale din actele normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar în perioada 2011-2017, prin care s-a stipulat că aceste prevederi care reglementează beneficiul ajutoarelor nu se aplică, respectiv că aceste ajutoare nu se acordă, interpretarea de principiu dată anterior păstrându-şi actualitatea.

Devine astfel evident că, faţă de Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, problema de drept care face obiectul sesizării nu mai are caracter de noutate, cu consecinţa inadmisibilităţii sesizării.

În acest sens a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi prin Decizia nr. 11 din 20 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.489/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 24 martie 2017, respingând, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 2.826/110/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume de a se stabili dacă sintagmele «nu se acordă», respectiv «nu se aplică», cuprinse în textele