ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1243/2008

I.C.C.J., secția comercială, decizia nr. 1243 din 23 martie 2008

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată că prin sentința comercială nr. 14382 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Secția a VI-a Comercială a Tribunalului București în dosarul nr. 47357/3/2008 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC U.M. SRL împotriva pârâtei SC D.C. SRL de constatare a caracterului nelegal al rezilierii contractului de închiriere nr. 004 din 20 aprilie 2005. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la executarea contractului de închiriere nr. 004 din 20 aprilie 2005.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC U.M. SRL.

Prin decizia comercială nr. 368 de la 15 Iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a considerat că tribunalul a apreciat în mod corect faptul că, solicitarea de a obliga pârâta SC D.C. SRL la executarea contractului de închiriere, solicitare în temeiul faptului că nu ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, face ca primul capăt de cerere să fie inadmisibil întrucât este cuprins în capătul II al cererii, iar instanța nu putea analiza cererea privind obligarea societății la executarea contractului fără să facă analiza legalității rezilierii în temeiul pactului comisoriu.

În conformitate cu dispozițiile art. 111 C. proc. civ.: „Partea care are interes poate să facă cererea pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.”

Instanța a analizat în considerentele sentinței legalitatea rezilierii și a constatat că rezilierea s-a făcut în conformitate cu dispozițiile contractului încheiat între părți.

Odată ce instanța a apreciat că rezilierea a fost făcută în mod legal, ar fi fost imposibil să se aprecieze contractul de închiriere ca fiind în vigoare.

Instanța, a reținut de asemenea, că în mod corect s-a apreciat că prin achitarea facturii nr. 005 din 13 septembrie 2007 și a penalităților de întârziere aferente după data de 27 iunie 2007 și respectiv 01 septembrie 2008, locatarul a recunoscut că respectiva sumă înscrisă în factură era aferentă unei perioade anterioare rezilierii și așa fiind este în culpă pentru neachitarea în termen a facturii.

Apelanta reclamantă a achitat în cursul judecății dosarului nr. 10378/301/2008 atât chiria restantă cât și penalitățile de întârziere de la momentul scadenței facturii și până la data cererii de chemare în judecată.

Așa fiind, s-a considerat că apelanta și-a recunoscut culpa în neexecutarea obligației de plată. Rezilierea contractului produce efecte numai pentru viitor nu și pentru trecut și ca atare, obligațiile de plată născute anterior rezilierii sunt datorate.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta care a criticat decizia din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând, în esență, că instanța de apel nu ar fi analizat argumentele aduse de recurentă în sprijinul apelului - pretinsa invocare a excepției de neexecutare a contractului; că plata facturii nr. 005/2007 de către recurentă nu ar echivala cu o recunoaștere a culpei recurentei; că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat în mod legal asupra inadmisibilității primului capăt de cerere.

Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Contravaloarea chiriei nu era datorată în temeiul facturii, ci în temeiul contractului de închiriere. Potrivit art. 4.3 din Contract, „plata chiriei se va face de către Locatar (U.M.) prin virament în contul Locatorului, până la data de 15 ale fiecărei luni pentru luna anterioară”. Prin urmare, independent de emiterea sau nu a facturii, datoria rezultă din contract, astfel că intimata nici măcar nu era obligată, să emită factura pentru ca plata chiriei să fie exigibilă.

Factura este un document contabil care atestă prestarea unor servicii sau furnizarea unor bunuri; ea este reglementată de Codul fiscal în art. 155, ceea ce înseamnă că emiterea facturii are rațiuni eminamente contabile și fiscale, neavând relevanță în raporturile comerciale dintre părți. Prin urmare, susținerea potrivit căreia recurenta ar fi fost în drept să nu achite factura nu are suport legal.

Contravaloarea chiriei pentru perioada anterioară era datorată independent de rezilierea contractului. Este de asemenea lipsită de temei legal susținerea recurentei potrivit cu care era suspendată obligația sa de plată, câtă vreme intimata reziliase contractul, chiar dacă această reziliere a fost declarată abuzivă.

Câtă vreme serviciul a fost prestat - respectiv câtă vreme intimata a asigurat recurentei, pe perioada facturată, spațiul publicitar ce forma obiectul contractului - nu are nicio relevanță faptul că ulterior a reziliat contractul sau că rezilierea a fost considerată nelegală. Iar faptul că plata era datorată l-a recunoscut implicit recurenta, atunci când, de bunăvoie, a achitat factura, împreună cu penalitățile de întârziere.

Excepția de neexecutare a contractului nu putea fi invocată în speță. Invocarea excepției de neexecutare presupune o manifestare expresă de voință din partea cocontractantului, nefiind admisibil ca partea adversă să nu fie înștiințată în niciun mod asupra acestei cauze de suspendare a obligațiilor. Ea nu putea fi invocată în această cauză. Aceasta pentru că, printre condițiile pentru invocarea acestei excepții, se cere ca părțile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligațiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părțile au renunțat la simultaneitatea de executare a obligațiilor și deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepției de neexecutare. Așadar, câtă vreme contractul prevede termene pentru executarea obligațiilor reciproce, excepția de neexecutare nu poate fi invocată, în lipsa simultaneității de executare.

Recurenta și-a recunoscut implicit culpa atunci când a achitat fără obiecțiuni factura, care cuprindea și penalitățile pentru întârziere. Plata penalităților de întârziere este efectul răspunderii contractuale, răspundere care presupune drept condiție culpa debitorului obligației de executat. Prin plata voluntara a penalităților de întârziere, fără invocarea vreunei cauze exoneratoare de răspundere contractuală, recurenta și-a recunoscut culpa în neexecutarea obligației de plată.

Cererea de a se constata nelegalitatea rezilierii din 01 septembrie 2008 este inadmisibilă, fiind corect soluționată în acest sens de ambele instanțe. Solicitarea recurentei de a obliga societatea intimată la executarea contractului de închiriere, ce face obiectul capătului doi de cerere, întemeiat pe faptul ca nu ar fi operat pactul comisoriu de grad IV, face ca primul capăt de cerere să apară ca inadmisibil întrucât este cuprins în capătul doi de cerere, instanța neputând analiza cererea de obligarea a societății intimate la executarea contractului fără să facă analiza legalității rezilierii aplicate de intimată în temeiul pactului comisoriu. Or, în temeiul art. 111 C. proc. civ. acțiunea în constatare este inadmisibilă dacă partea are la îndemână acțiune în realizare.

Motivele invocate de recurentă, cu privire la efectele juridice diferite, sunt fără suport legal și contractual, întrucât instanța a analizat în motivarea deciziei legalitatea rezilierii, concluzionând că rezilierea operată de intimată s-a făcut în limitele contractuale și legale.

Corect a reținut instanța de apel că recurenta avea la îndemână o acțiune în realizarea pretinsului său drept, pe care de altfel a și exercitat-o, fiind al doilea capăt de cerere. În cererea de obligare a societății intimate la executarea contractului, recurenta putea cel mult să invoce ca apărare faptul că rezilierea a fost abuzivă, și nu să formuleze capăt distinct de cerere; în această situație, evident că instanța ar fi analizat legalitatea rezilierii și, funcție de această analiză, ar fi obligat sau nu intimata la executarea contractului.

Cât privește respingerea capătului doi de cerere, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la executarea contractului, recurenta nici măcar nu indică dispoziția legală încălcată ori greșit aplicată de către instanța de apel.

Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC U.M. SRL București împotriva deciziei nr. 368 din 15 iunie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.