ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3563/2025

Ședința publică din data de 19 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.03.2024, sub nr. de dosar x/2024, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, art. 29-36, art. 148-150 și art. 192-200 din C. proc. civ., și art. 1, 8, 14 și 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a contestat Decizia nr. 73/07.02.2024 emisă de CNA, prin care aceasta a fost sancționată cu amendă de 200.000 RON, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunță să dispună: în principal, anularea în tot a Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului, prin care aceasta a fost sancționată cu amendă de 200.000 RON și exonerarea de la plata amenzii; într-un prim subsidiar, anularea în parte a Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului în sensul înlocuirii sancțiunii amenzii cu cea a somației publice de intrare în legalitate și exonerarea acesteia de la plata a amenzii; într-un al doilea subsidiar, anularea în parte a Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului în sensul diminuării cuantumului amenzii aplicate spre minimul prevăzut de lege, respectiv 10.000 RON; suspendarea, în condițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, a executării Deciziei nr. 73/07.02.2024 emise de Consiliul National al Audiovizualului, până la soluționarea definitivă a cauzei; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 1651 din 15 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată, având ca obiect anulare act administrativ - decizia nr. 73/07.02.2024, privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1651 din 15 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținere, recurenta-reclamantă invocă faptul că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat integral de la aplicare în prezenta cauză a dispozițiilor O.G. nr. 2/2001.

Argumentul instanței de fond a fost acela că instanța supremă a reținut că Legea nr. 504/2002 instituie un regim derogatoriu de la reglementarea cu caracter general prevăzută de O.G. nr. 2/2001 și se aplică prioritar, conform principiului specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală.

În combate, recurenta-reclamantă arată că într-adevărat instanța supremă a reținut că prevederile Legii nr. 504/2002 reprezintă lege specială, care se aplică cu prioritate față de prevederile O.G. nr. 2/2001, dar aceasta nu înseamnă că O.G. nr. 2/2001 nu are deloc aplicabilitate în materia deciziilor emise de C.N.A., ci doar că în această materie, dacă există un conflict între o normă din Legea nr. 504/2002 și o normă din O.G. nr. 2/2001, se va aplica norma din Legea nr. 504/2002. Prin urmare, în mod nelegal instanța de fond a înlăturat integral de la aplicabilitate în speța de față prevederile O.G. nr. 2/2001.

Având în vedere că reprezintă dreptul comun în materie contravențională, instanța de fond ar fi trebuit să facă aplicabilitatea prevederilor O.G. nr. 2/2001, cu excepția situațiilor în care anumite prevederi din acest act normativ sunt contrare prevederilor Legii nr. 504/2002, iar nu să excludă integral de la aplicabilitate acest act normativ.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă arată că Decizia CNA nr. 73/07.02.2024 este nulă, fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și a principiului de drept non bis in idem, cuprins în art. 4 din Protocolul 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Se critică raționamentul instanței de fond ce are ca rezultat aplicarea greșită și chiar încălcarea prevederilor art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor si a principiului de drept non bis in idem, cuprins în art. 4 din Protocolul 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamental, pentru motivele pe care le vom expune în continuare.

În primul rând, se arată că inclusiv dacă s-ar accepta argumentul instanței de fond că, raporta la Directiva UE 2018/1808, nu s-ar putea reține o contravenție continuă pe cele două intervale orare, deoarece ar fi vorba de fapte distincte, totuși nu există niciun argument care să înlăture forma continuată a contravenției. Astfel, este necontestat, în opinia recurentei, că aceste fapte distincte realizează fiecare în parte conținutul aceleiași contravenții și sunt unite de aceeași rezoluție contravențională, sens în care calificarea corectă este cea a unei contravenții continuate.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă susține că mod nelegal instanța a reținut că nu ar fi în prezența unei contravenții continue, având în vedere că acțiunea de încălcare a continuat în mod natural, indiferent de intervalul orar, fapta întrunind elementele constitutive ale aceleiași contravenții.

Recurenta-reclamantă reiterează faptul că prin Decizia nr. 73/2024 CNA a decis sancționarea sa cu amendă în cuantum de 200.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2004. Fapta reținută de CNA în sarcina sa și care a determinat aplicare acestei sancțiuni a constat în faptul că în luna decembrie 2023 recurenta nu ar fi respectat prevederile art. 35 alin. (1) din Legea audiovizualului, întrucât, în intervalul orar 06:00 - 18:00, a depășit durata legală a publicității. Astfel, este vorba despre săvârșirea contravenției prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. g), constând în încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

Recurenta mai fusese sancționată anterior tot pentru încălcarea prevederilor art. 35 alin. (1), după cum urmează: prin Decizia nr. 51/23.01.2024 pentru luna noiembrie, intervalul orar 18:00-24:00. Singura diferență dintre fapta reținută prin decizia de sancționare anterioară și actuala decizie de sancționare se referă la intervalul când a avut loc încălcarea, deși recurenta arata că s-a aflat într-o încălcare continuă în toată luna noiembrie 2023, indiferent de intervalul orar, fără să fi fost sancționată în perioada respectivă.

În acest context, recurenta susține că a fost deja sancționată contravențional pentru încălcarea timpului legal de publicitate în luna noiembrie 2023, prin decizia emisă în anul 2024, astfel că CNA nu putea să mai emită o nouă decizie de aplicare a unei alte sancțiuni contravenționale, pentru aceeași încălcare a prevederilor legale privind timpul legal de publicitate în luna noiembrie 2023, deoarece în opinia recurentei, a săvârșit o contravenție continuă sau cel puțin continuată, care nu fusese epuizată prin aplicarea unei sancțiuni.

Recurenta-reclamantă susține că a săvârșit o singură faptă contravențională, conduita ilegală fiind săvârșită o singură dată, cu ocazia întocmirii grilei de programe pentru luna noiembrie 2023, doar efectele acestei fapte fiind întinse pe întreaga durată a lunii noiembrie 2023, la diverse intervale orare.

Altfel spus, fapta imputată recurentei prin cele două decizii îmbracă forma unei contravenții continuate, care s-a consumat la momentul primului act material de depășire a timpului legal de publicitate, dar care, având în vedere unitatea de rezoluție contravențională, s-a epuizat la momentul la care dinamica contravențională a luat sfârșit, fie din propria inițiativă a contravenientului, fie ca urmare a constatării săvârșirii faptei de către CNA.

Totodată, fiind vorba despre o singură contravenție, au fost încălcate și prevederile art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, conform căruia "pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și una sau mai multe sancțiuni complementare". Contrar considerentelor din hotărârea atacată, nu există nicio prevedere în Legea nr. 504/2002 care să contravină art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001.

Față de circumstanțele de fapt, raportate la jurisprudența CEDO, consideră recurenta că sancțiunea aplicată are caracter penal în înțelesul CEDO al termenului, având în vedere caracterul punitiv al măsurii cât și gravitatea acesteia.

Ca o consecință a aplicării în cauză a dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie acceptat faptul că prezentul litigiu trebuie să ofere și garanțiile procesuale recunoscute și garantate de CEDO în materie penală.

Trebuie avut în vedere și faptul că art. 4 din Protocolul 7 la CEDO privind Dreptul de a nu fi pedepsit sau judecat de două ori, potrivit căruia nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune, a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Sergey Zolotukhin c. Federației Ruse7 și Ruotsalinen c. Finlandei8 în sensul că interzice urmărirea ori judecarea unei persoane pentru o a doua infracțiune in măsura în care are la origine fapte identice sau fapte care sunt în substanță aceleași.

Față de situațiile de fapt din cauzele citate mai sus, consideră că încălcarea principiului prevăzut de art. 4 Protocolul 7 la CEDO este evidentă în cazul său, neexistând nici măcar aparența unor conduite distincte care ar putea justifica aplicarea a două sancțiuni diferite.

De asemenea, se invocă faptul că Decizia CNA nr. 80/13.02.2024 este nulă și din perspectiva prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, deoarece nu cuprinde criteriile de individualizare care au stat la baza luării deciziei CNA de a aplica sancțiunea amenzii la valoarea maximă prevăzută de lege.

Se impută intimatei faptul că nu a analizat niciunul din cele trei criterii de individualizare și nici măcar nu a explicat de ce ar trebui ca recurentei să i se aplice maximul amenzii legale, în condițiile în care cuantumul amenzii poate varia de la un minim de 10.000 RON la un maxim de 200.000 RON.

În subsidiar, consideră că Decizia CNA nr. 73/07.02.2024 trebuia anulată în parte, în sensul înlocuirii sancțiunii amenzii cu cea a somației publice de intrare în legalitate și exonerarea reclamantei de la plata a amenzii sau aplicare sancțiunii amenzii minime de 10.000 RON.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esență, intimatul-pârât susține că, în condițiile în care norma juridică de la art. 35 reglementează în sarcina radiodifuzorilor privați interdicția de a se depăși un procent de 20% din fiecare interval, delimitarea făcută imperativ de legiuitor între cele două intervale orare conduce la concluzia că sunt reglementate două obligații distincte: interdicția depășirii procentului de publicitate televizată de 20%, raportat la fiecare interval stabilit prin lege.

Se susține că interpretarea reclamantei referitoare la aplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 în ceea ce privește actele administrative de sancționare emise de CNA este total eronată și nefondată, întrucât nu ține cont de dispozițiile Legii audiovizualului, lege organică ce stabilește în tot cuprinsul său și, în special, la capitolul 7 -"Contravenții și sancțiuni", un regim derogatoriu de la legislația în materie contravențională, regim derogatoriu confirmat de jurisprudența ICCJ în numeroase spețe supuse controlului acesteia.

De asemenea, se invocă faptul că simplele afirmații făcute de reclamant în conținutul cererii, potrivit cărora "decizia nr. 73/07.02.2024 este nulă deoarece pârâta nu a ținut seama de niciunul din criteriile de individualizare prevăzut expres de lege" nu sunt nici dovedite, nici fondate și, prin urmare, nici suficiente pentru a atrage anularea deciziei contestate.

Cu privire la cererile subsidiare ale recurentei reclamante, de înlocuire a sancțiunii amenzii cu cea a somației publice de intrare în legalitate și exonerarea de la plata amenzii sau cu aplicarea amenzii la limita minimă, de 10.000 RON, se solicită a fi respinse ca neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 22 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Prin decizia nr. 73/07.02.2024 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), radiodifuzorul S.C. A. S.R.L. a fost sancționat cu amendă în cuantum de 200.000 RON pentru încălcarea dispoz.art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002.

S-a reținut în sarcina sa faptul că a încălcat prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, întrucât în intervalul orar 06:00-18:00, în perioada 02-30.11.2023, a fost depășită cu 2 ore și 12 minute și 43 secunde durata stabilită de legiuitor pentru publicitate, în acel interval orar .

De asemenea, se observă că prin decizia nr. 51/23.01.2024, intimatul-pârât a amendat radiodifuzorul S.C. A. S.A. cu amendă în cuantum de 200.000 RON pentru fapta de a nu fi respectat regimul difuzării publicității în audiovizual în intervalul orar 18:00-24:00 al lunii noiembrie 2023.

Procedând la propria evaluare în raport de cadrul procesual fixat prin susținerile și apărările părților și considerentele sentinței recurate, instanța de control judiciar reține că sunt nefondate criticile formulate de către recurenta-reclamantă.

Referitor la criticile ce privesc neaplicarea în cauză a principiului non bis in idem, cu prioritate Înalta Curte constată că prima instanță a analizat argumentele recurentei-reclamante în susținerea aplicării acestui principiu, realizând respectiva analiză din perspectiva dispozițiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Într-adevăr recurenta-reclamantă a invocat ca fundament legal al principiului anterior amintit și dispozițiile art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, dar în esență, cele două texte legale menționate reglementează aceeași regula de drept, și anume că pentru același delict o persoană nu poate fi sancționată de două ori.

În condițiile în care recurenta-reclamantă nu a invocat elemente care să diferențieze interpretarea sau aplicarea în cauză a celor două texte legale ce consacră principiul non bis in idem, devine irelevantă critica recurenței-reclamante privind înlăturarea de la aplicare de către prima instanță a prevederilor O.G. nr. 2/2001 deoarece principiul respectiv a beneficiat de analiza primei instanțe, iar instanța de control va verifica modul în care a fost analizat acesta, în cadrul mecanismului de control generat de recurs.

Analizând criticile recurentei-reclamante privind aplicarea principiului non bis in idem în cauză, Înalta Curte apreciază esențial a se stabili cu prioritate dacă dispozițiile art. 90 lit. g) raportat la art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 (normă ce a fundamentat sancționarea contravențională atât în cazul deciziei contestate în prezentul litigiu, cât și în decizia de sancționare anterioară), reglementează două contravenții distincte sau una singură cu conținut alternativ pentru că aplicarea principiului respectiv impune ca situație premisă repunerea în discuție a aceluiași delict.

Aspectele reiterate în recurs de recurenta-reclamantă privind calificarea contravenției săvârșită drept una continuată sau continuă sunt chestiuni subsecvente lămuriri împrejurării anterior menționate deoarece caracterul continuu sau continuat al contravenției reprezintă modalități de săvârșire a acesteia, or, din perspectiva principiului non bis in idem relevant este calificarea juridică a faptei imputate și nu modalitatea concretă în care a fost săvârșită contravenția (uno icto, continuă, continuată).

Dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 sunt în sensul următor: "proporția de spoturi publicitare televizate și de spoturi de teleshopping cuprinsă în intervalul orar 6:00-18:00 nu poate depăși 20% din intervalul respectiv. Proporția de spoturi publicitare televizate și de spoturi de teleshopping cuprinsă în intervalul orar 18:00-24:00 nu poate depăși 20% din intervalul respectiv."

Potrivit art. 90 din Legea nr. 504/2002 "constituie contravenții următoarele fapte: ...lit. g) programarea și furnizarea de programe, cu încălcarea prevederilor ... art. 35 alin. (1)".

Validând explicațiile teoretice expuse de prima instanță cu privire la elementele constitutive ale contravenției, Înalta Curte observă că elementul material al laturii obiective a contravenției este, în cazul ambelor teze ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, reprezentat de acțiunea de a programa și furniza spoturi publicitare televizate și spoturi de teleshopping, dar cerințele esențiale atașate elementarului material, diferite de la un text la celălalt, circumstanțiază distinct cele două fapte și mai important, determină urmări materiale diferite.

Astfel, se constată că în cazul primei teze a art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, acțiunea se produce în intervalul orar 6:00-18:00 și este sancționată dacă depășește 144 minute (20% din intervalul respectiv), iar în cazul celei de-a doua teze a textului, acțiunea se produce în intervalul orar 18:00-24:00 și este sancționată dacă depășește 72 minute (20% din intervalul respectiv).

Voința legiuitorului în sensul că acțiunile desfășurate în cele două intervale temporale trebuie tratate distinct rezultă în mod explicit din expunerea de motive a Directivei nr. 2018/1808 (a cărei implementare a condus la modificarea art. 35 alin. (1) în forma actuală), unde se menționează următoarele: "Însă este, de asemenea, necesar să se mențină un nivel adecvat de protecție a consumatorilor în această privință deoarece o astfel de flexibilitate ar putea expune publicul la un volum excesiv de publicitate în perioada de audiență maximă. Ar trebui, prin urmare să se aplice limite specifice în intervalul orar cuprins între 6.00 și 18.00 și în cel cuprins între 18.00 și 24.00." (paragraf 41).

Așa cum se poate observa, elementul temporal este esențial în cazul acestor fapte, deoarece în funcție de intervalul orar în care acestea se produc, urmarea materială este diferită, respectiv în cazul intervalului 6.00- 18.00, expunerea publicului la un volum excesiv de publicitate este semnificativă, iar în intervalul 18.00- 24.00, această expunere este diminuată.

În condițiile în care elementele ce circumstanțiază elementul material al laturii obiective, respectiv intervalul orar în care acțiunea se produce și durata acesteia sunt esențiale pentru calificarea faptei drept contravenție și acestea sunt diferite în cazul celor două texte legale analizate, iar pe de altă parte, urmarea materială este diferită, Înalta Curte concluzionează că teza I și teza II a art. 35 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 reglementează două contravenții diferite.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina recurentei-reclamante prin deciziile de sancționare invocate este diferită, respectiv pentru fapta reținută prin decizia nr. 51/23.01.2024 devin incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) teza II din Legea nr. 504/2002, iar pentru fapta reținută prin decizia nr. 73/07.02.2024, dispozițiile art. 35 alin. (1) teza I din Legea nr. 504/2002.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru identificarea elementul idem al principiului non bis in idem s-a considerat că art. 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretat ca interzicând urmărirea penală sau judecarea unei persoane pentru o a doua "infracțiune", în măsura în care aceasta are la bază fapte identice sau fapte care sunt "în esență" similare celor care sunt la originea primei infracțiuni (cauza Sergei Zolotuhin împotriva Rusiei; cauza A și B împotriva Norvegiei).

În prezenta cauză, faptele reținute prin decizia nr. 51/23.01.2024 (depășirea duratei publicității cu 6 ore, 23 minute și 3 secunde, în intervalul orar 18:00-24:00, în luna noiembrie 2023,) și faptele reținute prin decizia ulterioară, nr. 73/07.02.2024 (depășirea duratei publicității cu 2 ore, 12 minute și 43 secunde, în intervalul orar 6:00-18:00, în luna noiembrie 2023,) în mod evident nu sunt identice și nici nu pot fi calificate ca fiind "în esență" similare. În acest sens, se reține cu prioritate faptul că acțiunile calificate drept contravenții în cele două decizii reprezintă acte materiale diferite, acestea au fost săvârșite în intervale orare diferite, iar durata cumulată a acestora în perioada analizată este diferită, or aceste elemente de fapt diferite, dar esențiale în calificarea faptei drept contravenție, conduc la concluzia că faptele sancționate prin cele două decizii nu sunt similare de o manieră esențială în așa fel încât să poată primi calificativul idem necesar pentru aplicarea principiului non bis in idem.

Având în vedere aspectele mai sus reținute, Înalta Curte constată că în prezenta cauză nu este incident principul non bis in idem, în condițiile în care atât faptele reținute în sarcina recurentei, cât și calificarea lor juridică au fost diferite în decizia contestată în litigiu pendinte raportat la decizia nr. 51/23.01.2024.

În ceea ce privește criticile recurentei-reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a reținut că nu este reglementată obligația indicării în decizie a criteriilor de individualizare a sancțiunii, iar recurenta-reclamantă deși contestă această concluzie a primei instanțe, nu indică textul legal care ar fundamenta respectiva obligație.

Referitor la vătămarea ce susține recurenta că i s-a propus prin lipsa mențiunilor din decizie privind criteriilor de individualizare a sancțiunii, respectiv imposibilitatea de invoca argumente prin care să fie contestate reținerile intimatului sub acest aspect, Înalta Curte constată că atât în fața instanței de fond, cât și în calea de atac, recurenta-reclamantă a contestat sancțiunea aplicată și a invocat argumente extinse cu privire la fiecare dintre criteriile de individualizare prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, astfel că nu se poate reține vătămarea invocată.

Analizând criticile recurentei-reclamante privind modalitatea de individualizare a sancțiunii prin raportare la dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, Înalta Curte reține că prima instanță a realizat o corectă aplicare a normelor respective în raport de situația reclamantei și de scopul punitiv și disuasiv al sancțiunii.

Dispozițiile art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 sunt în sensul următor: "individualizarea sancțiunii în cazul săvârșirii uneia dintre contravențiile prevăzute în prezenta lege se face ținându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum și de sancțiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an."

Contrar a ceea ce susține recurenta-reclamantă, fapta reținută în sarcina sa prin decizia contestată este de o gravitate însemnată având în vedere, pe de o parte, importanța raporturilor sociale protejate prin norma incriminatorie, vizând protecția telespectatorului și asigurarea unui cadru legal eficient de concurența loială, și, pe de altă parte, modul de săvârșite al contravenției, respectiv faptul că în fiecare zi, pe durata perioadei de monitorizare, recurenta-reclamantă a procedat la depășirea duratei de publicitate permisă de normă. Nu poate fi împărtășit punctul de vedere al recurentei în sensul că totalul de 2 ore, 12 minute și 43 de secunde, perioadă de depășire a timpului de publicitate ce se întinde pe parcursul unei luni, nu are caracter semnificativ și astfel nu imprimă gravitate faptei. Înalta Curte menționează că gravitatea faptei săvârșite trebuie apreciată contextual, respectiv în raport de modul de derulare și importanța raporturilor sociale în cadrul cărora fapta este săvârșită. Din această perspectivă, perioada de depășire a timpului de publicitate reținută în sarcina recurentei nu este una neînsemnată deoarece orarul programelor TV este unul strict și riguros elaborat, unde fiecare minut și secundă de emisei sunt organizate și valorificate, astfel că durata de 2 ore, 12 minute și 43 de secunde de emisei ocupată exclusiv cu spoturi publicitare este una semnificativă, iar, pe de altă parte, este esențială, în acest context, asigurarea protecției telespectatorilor împotriva publicității excesive.

Efectele negative ale faptei reținute în sarcina recurentei-reclamante nu sunt evaluate prin raportare la numărul de sesizări din partea telespectatorilor nemulțumiți, așa cum sugerează recurenta-reclamantă, ci în funcție de impactul pe care faptele săvârșite îl au asupra raporturilor juridice protejate prin norma incriminatoare, or, în cazul de față, s-a stabilit anterior, că fapta reținută în sarcina recurentei a fost de o gravitate însemnată, ceea ce conduce la concluzia că și efectele negative ale acesteia sunt în aceeași măsură.

Referitor la criteriul determinat de sancțiunile primite anterior, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a mai fost sancționată contravențional anterior, respectiv în data de 23.01.2024, când a fost emisă decizia nr. 51/23.01.2024 de care s-a făcut vorbire mai sus.

În concluzie, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a apreciat că sancțiunea aplicată prin decizia contestată a fost corespunzător și proporțional individualizată prin raportare la criteriile prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002.

Concluzia mai sus expusă are relevanță și în ceea ce privește criticile recurentei-reclamante referitoare la soluția dată cererii sale subsidiare, prin care solicita înlocuirea sancțiunii amenzii cu somația publică de intrare în legalitate sau aplicarea unei amenzi minime.

Astfel, se observă că dispozițiile art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, permit Consiliului să adreseze o somație publică de intrare în legalitate doar în cazul în care decide că efectele faptei sunt minore, or în cazul de față, s-a stabilit că fapta reținută în sarcina recurentei-reclamante prin decizia contestată a produs efecte semnificative, context în care beneficiul prevăzut de art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002 nu poate fi acordat.

Pe de altă parte, în mod corect a reținut prima instanță că nu poate fi primită cererea recurentei-reclamante de aplicare a unei amenzi minime, având în vedere concluziile mai sus expuse privind corecta aplicare în speță a criteriile de individualizare a amenzii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 precum și scopul aplicării sancțiunii, ce este astfel atins.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1651 din 15 octombrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.