Decizia nr. 38/2020 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 617/1/2020

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 617/1/2020 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat. 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: „interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, în sensul de a se stabili semnificaţia sintagmei de «drepturi salariale», respectiv: – dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii; – în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă prin sintagma «şi celelalte drepturi» din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii se înţelege sau nu şi «vechimea în muncă», «vechimea în specialitate», «vechimea în funcţia publică», «concediul de odihnă».”

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 23 ianuarie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 15.101/3/2018, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare la data acţiunii introductive – denumită, în continuare, Legea nr. 188/1999: „Art. 86 […] (3) În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare.”

Legea nr. 53/2013 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările, forma în vigoare la data acţiunii introductive, denumit, în continuare, Codul muncii: „Art. 52. – (1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii: (…) b) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti; […] (2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin Sentinţa civilă nr. 6.997 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A şi a obligat pârâţii B, C şi D să recunoască reclamantului drept vechime în muncă, vechime în specialitate şi vechime în funcţia publică perioada cuprinsă între 17 octombrie 2015 şi 10 mai 2017, cât a fost suspendat de drept raportul de serviciu al acestuia, precum şi să îi acorde concediul de odihnă aferent respectivei perioade.

În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că prin Dispoziţia nr. 4.593 din 16 octombrie 2015 emisă de B s-a dispus suspendarea de drept a raportului de serviciu al reclamantului cu pârâtul B, începând cu 16 octombrie 2015, pe perioada trimiterii în judecată, măsură dispusă din 2 octombrie 2015 de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 prin Rechizitoriul nr. 15.713/P/2014, în Dosarul penal nr. 102.317/299/2015.

Prin Dispoziţia nr. 1.792 din 9 mai 2017 emisă de B s-a dispus încetarea suspendării raporturilor de serviciu ale reclamantului ca urmare a achitării dispuse prin Sentinţa penală nr. 189 din 30.03.2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul penal nr. 102.317/299/2015, definitivă prin neapelare la 19 aprilie 2017, şi reluarea activităţii acestuia în cadrul Direcţiei utilităţi publice de la nivelul aparatului de specialitate al B, iar potrivit art. 5 din aceeaşi dispoziţie, ţinând seama de prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, s-a dispus şi achitarea către reclamant a drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare, de la 17 octombrie 2015 până la 10 mai 2017, respectiv suma de 69.045 lei brut, reprezentând salariile de bază brute lunare.

Tribunalul a reţinut că prin Sentinţa penală nr. 189 din 30 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, definitivă prin neapelare, s-a dispus în baza art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, raportat la art. 16 alin. (1) lit. b), teza I din acelaşi act normativ, achitarea reclamantului în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de „abuz în serviciu”, faptă prevăzută în art. 297 alin. (1) din Codul penal.

Temeinicia pretenţiilor reclamantului rezidă din prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999; totodată, dat fiind că în Legea nr. 188/1999 nu există prevederi speciale care să circumstanţieze noţiunea de „drepturile salariale aferente perioadei de suspendare”, aceasta se interpretează prin coroborare cu dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, având în vedere şi art. 117 din Legea nr. 188/1999 care arată că „dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz (…)”.

Prin urmare, tribunalul a constatat că atât art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, cât şi art. 52 alin. (2) din Codul muncii reglementează, în realitate, obligaţia angajatorului de a înlătura prejudiciul cauzat angajatului (salariat ori funcţionar public), pe perioada suspendării de drept a raporturilor de muncă, ca urmare a cercetării penale a angajatului în urma căreia însă nu s-a dispus tragerea la răspundere penală a acestuia, iar prin reglementarea acestei obligaţii, legiuitorul a realizat în fapt o transpunere în drept a principiului restitutio in integrum în scopul de a înlătura pagubele materiale cauzate salariatului aflat într-o astfel de situaţie.

Or, dat fiind scopul acestor reglementări, este evident că angajatul este îndreptăţit şi la recunoaşterea perioadei de suspendare de drept ca vechime în muncă, vechime în specialitatea studiilor şi vechime în funcţia publică, chiar dacă într-o astfel de perioadă nu a prestat activitatea de specialitate corespunzătoare, întrucât, pe de o parte, acesta a fost împiedicat fără voia sa să presteze activitate la locul de muncă, suspendarea raporturilor de serviciu intervenind de drept, iar, pe de altă parte, nu s-a putut stabili vinovăţia acestuia cu privire la săvârşirea faptelor penale pentru care a fost cercetat, astfel că implicit această situaţie se prezumă că i-a creat angajatului un prejudiciu în lipsa unei culpe personale sancţionabile, prejudiciu care trebuie evident înlăturat.

Totodată, tribunalul a constatat şi că prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 nu se pot interpreta ca excluzând din sfera „drepturile salariale aferente perioadei de suspendare” recunoaşterea acestei perioade ca vechime în muncă, vechime în specialitatea studiilor şi vechime în funcţia publică, întrucât o asemenea recunoaştere influenţează în mod direct drepturile salariale ale funcţionarului public, în condiţiile în care încadrarea în clasa de salarizare, grad profesional ori coeficient de ierarhizare se realizează şi în funcţie de respectivele vechimi, iar excluderea din calculul acestor vechimi a perioadei cât a fost suspendat de drept raportul de serviciu al acestuia, în condiţiile în care sunt incidente prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, ar însemna ca şi în situaţia în care funcţionarul public a fost achitat, spre exemplu, fără nicio o culpă, acesta să sufere prejudicii rezultate din neîncadrarea sa corespunzătoare în funcţie, cu consecinţe directe asupra stabilirii nivelului de salarizare de care ar fi putut beneficia în perioada respectivă, dacă raporturile de serviciu nu ar fi fost suspendate de drept.

În acest sens, tribunalul a constatat că într-o asemenea situaţie nu sunt incidente prevederile legale care definesc noţiunile de vechime în muncă, în specialitatea studiilor ori vechimea în funcţia publică, întrucât este vorba de o ipoteză care excedează acestor reglementări şi care trebuie privită şi analizată prin raportare la respectarea principiului restitutio in integrum care stă la baza dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi art. 52 alin. (2) din Codul muncii.

În plus, s-a considerat că din aceeaşi perspectivă trebuie privit şi dreptul reclamantului de a beneficia de concediul de odihnă aferent perioadei în care i-a fost suspendat de drept raportul de serviciu, optica legiuitorului fiind aceea ca funcţionarul public aflat în situaţia reglementată de art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 să fie tratat ca şi când în perioada suspendării de drept a raporturilor sale de serviciu ar fi desfăşurat efectiv activitatea aferentă funcţiei publice ocupate.

Prin urmare, s-a constatat ca fiind nejustificat refuzul de a recunoaşte reclamantului drepturile solicitate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii B, C şi D, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei civile recurate, iar, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

În cadrul soluţionării recursului, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unei chestiuni de drept, dispunând sesizarea instanţei supreme şi suspendarea judecăţii recursului. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ce derivă din interpretarea prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: a) sesizarea este formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 15.101/3/2018, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal; b) instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) prima teză, coroborate cu art. 10 alin. (1) şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999, ca instanţă de recurs; c) instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Bucureşti – este competentă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) prima teză coroborat cu art. 10 alin. (1) şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv art. 109 din Legea nr. 188/1999, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate, în primă instanţă, de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, într-un proces având ca obiect obligarea la recunoaşterea drepturilor privind vechimea în muncă, în specialitatea studiilor şi în funcţia publică, acordarea concediului de odihnă, aferente perioadei suspendării de drept, în materia raportului de serviciu al funcţionarului public; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în recurs depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, respectiv interpretarea dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 prin raportare la dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii; e) instanţa de sesizare a apreciat că problema de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu rezultă a face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau pronunţat. În acest sens, instanţa a arătat că în doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme este justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-au identificat hotărâri în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare. Aşadar, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 prin raportare la prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii. V. Punctul de vedere al părţilor

Recurenţii-pârâţi A, B şi C, plecând de la prevederile art. 49 alin. (3), art. 52 alin. (2), art. 111 şi art. 145 alin. (4) din Codul muncii, precum şi art. 86 alin. (3), art. 94 alin. (1) lit. c) şi m), art. 95 alin. (1) lit. c), art. 96 alin. (4) şi art. 111 din Legea nr. 188/1999, au apreciat oportună sesizarea instanţei supreme, aceasta urmând să stabilească dacă prin sintagma „şi celelalte drepturi” se poate înţelege şi „vechimea în muncă”, „vechimea în specialitate”, „vechimea în funcţia publică”, precum şi „concediu de odihnă”, drepturi solicitate de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată, în opinia acestora aceste drepturi nefiind incluse în sintagma menţionată.

Astfel, prevederile art. 52 alin. (2) din Codul muncii sunt de strictă interpretare, fiind aplicabile doar în situaţiile de suspendare a contractului de muncă din iniţiativa angajatorului, prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) ale aceluiaşi articol, pe când cauza pendinte priveşte suspendarea de drept a raportului de serviciu potrivit art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999, dispoziţii legale ce pot fi raportate doar la situaţiile de suspendare de drept a contractului de muncă, prevăzute de art. 50 din Codul muncii.

Situaţiile în care se acordă despăgubirile prevăzute de art. 52 alin. (2) din Codul muncii sunt, potrivit aceluiaşi alineat, cazurile de suspendare din iniţiativa angajatorului prevăzute la alin. (1) lit. a), precum şi cel prevăzut la alin. (1) lit. b), reclamantul neaflându-se în niciuna dintre aceste două situaţii.

Drepturile cuvenite salariatului care îşi reia activitatea anterioară suspendării contractului din iniţiativa angajatorului sunt de natură bănească, constând într-o „despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit”.

Sintagma „celelalte drepturi” nu se poate referi decât la alte drepturi de natură salarială ce pot fi cuantificate în bani (precum eventuale sporuri, prime, alte indemnizaţii etc.), astfel încât să poată avea natura juridică a unei despăgubiri.

Singura excepţie reglementată de lege când perioada suspendării raporturilor de serviciu constituie vechime în muncă este dată de dispoziţiile art. 94 alin. (1) lit. c) şi art. 95 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999 şi trebuie să fie reglementată expres, fiind de strictă interpretare.

Vechimea în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice este definită de prevederile art. 3 lit. l) din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare, denumită, în continuare, Hotărârea Guvernului nr. 611/2008, şi reprezintă experienţa dobândită în temeiul unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau ca profesie liberală, demonstrată cu documente corespunzătoare de către persoana care a desfăşurat o activitate într-o funcţie de specialitate corespunzătoare profesiei sau specializării sale, prin raportare la domeniul general de absolvire a studiilor potrivit nivelurilor de organizare a învăţământului în România.

Perioadele de timp cât salariatul nu prestează muncă reprezintă timpul de odihnă, precum în cazul concediului de odihnă anual reglementat în Codul muncii la titlul III intitulat „Timpul de muncă şi timpul de odihnă”, capitolul III „Concediile”, secţiunea 1.

De la această regulă, legiuitorul a reglementat ca excepţie, potrivit art. 145 alin. (4) din Codul muncii, cazurile în care la stabilirea duratei concediului de odihnă anual se consideră perioade de activitate prestată, ca un beneficiu al legii, excepţie ce este de strictă interpretare, interpretarea regulilor aplicabile timpului de muncă şi ale timpului de odihnă neputând fi extinsă la alte cazuri, astfel cum în mod greşit instanţa de fond a apreciat.

Atât timp cât în perioada cât a fost cercetat penal, reclamantul a avut raporturile de muncă suspendate, nu a prestat muncă la instituţia recurentă pârâtă, aflându-se deci în timpul de odihnă, acesta nu mai poate beneficia de dreptul la efectuarea concediului de odihnă aferent respectivei perioade. În caz contrar s-ar încălca însuşi scopul pentru care legiuitorul a reglementat concediul anual de odihnă.

Raportat la cele de mai sus au considerat că aplicabilitatea unei dispoziţii legale, în speţă a art. 52 alin. (2) din Codul muncii, nu poate fi extinsă şi altor situaţii juridice decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textul de lege, respectiv la art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi la art. 3 lit. l) din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008.

În şedinţa publică din 13 ianuarie 2020, intimatul- reclamant a depus la dosar note scrise prin care a învederat că în opinia sa nu este oportună formularea unei cereri de sesizare a instanţei supreme privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea problemei de drept, pentru următoarele motive: – interpretarea diferită a textelor de lege incidente în speţă de către cele două părţi aflate pe poziţii contrare nu reprezintă în sine un motiv suficient pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sensul pronunţării unei hotărâri prealabile; – interpretarea şi aplicarea legii sunt atributele esenţiale ale instanţelor de judecată şi nicidecum ale părţilor litigante; – în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale sesizării instanţei supreme, respectiv nu există o practică judecătorească neunitară, suficientă, astfel încât să determine parcurgerea aceste proceduri; – Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile Codului muncii, în sensul definirii noţiunii de „drepturi salariale”, în sensul larg al acesteia, incluzând toate drepturile de care se bucură angajatul, la încetarea suspendării de drept, astfel: salariul, vechime în muncă, vechime în specializarea funcţiei, concediul de odihnă, indemnizaţii, contribuţii etc. Acesta este şi motivul pentru care salariatului i s-au plătit către stat toate contribuţiile: contribuţia de asigurări sociale, contribuţie de şomaj, contribuţie C.A.S.S., s-au depus declaraţiile A.N.A.F. etc.; – interpretarea restrictivă a dispoziţiilor statutului este în contradictoriu cu aplicarea de către instituţia angajatoare a aceluiaşi text de lege, prin celelalte departamente ale instituţiei, atât timp cât au fost achitate către stat toate contribuţiile şi indemnizaţiile salariatului, ca şi cum acesta ar fi desfăşurat efectiv activitatea. Astfel, aşa cum rezultă din acţiunile instituţiei publice, aceasta aplică în mod corect dispoziţiile statutului, plătind contribuţii şi indemnizaţii către stat, recunoscând de facto drepturile solicitate de către intimatul-reclamant, prin aceste plăţi efectuate, dar prin Departamentul juridic se susţine că textul de lege nu prevede acordarea acestor drepturi. VI. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de sesizare a reţinut că raportul de serviciu al funcţionarului public a fost suspendat în perioada 17 octombrie 2015-10 mai 2017, ulterior expirării acestei perioade, A comunicându-i intimatului-reclamant refuzul de acordare/recunoaştere a drepturilor solicitate, anume vechimea în muncă, vechimea în specialitatea studiilor, vechimea în funcţia publică şi concediul de odihnă, toate aferente perioadei de suspendare.

Totodată, s-a arătat că sesizarea instanţei supreme vizează modul de interpretare a prevederilor legale în forma în vigoare raportat la data de referinţă din speţă.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant, când aceleiaşi situaţii de fapt îi sunt incidente atât norme ale legii speciale, cât şi norme ale legii generale, primele norme enunţate se vor aplica cu prioritate. Ori de câte ori există prevederi derogatorii în legi speciale incidente în cauză, acestea din urmă se vor aplica cu prioritate.

Conform prevederilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice.”

Intimatului-reclamant, care are calitatea de funcţionar public, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 şi, numai în măsura în care acestei legi nu îi contravin, dispoziţiile Codului muncii.

Din interpretarea art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 şi a art. 52 alin. (2) din Codul muncii se reţine că funcţionarului public i se cuvin numai drepturile salariale, în timp ce personalului contractual (beneficiar al unui contract individual de muncă), o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului.

În materia drepturilor cuvenite primei categorii menţionate se reţin prevederile art. 31 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă; deopotrivă, aceştia beneficiază de prime şi de alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

Referitor la solicitarea de recunoaştere a vechimii în muncă, în funcţia publică şi a vechimii în specialitatea funcţiilor, relevante sunt prevederile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 şi cele ale art. 3 lit. l) din Hotărârea Guvernului nr. 611/2008, potrivit legii asimilându-se vechimii în funcţia publică, în mod expres, numai situaţiile prevăzute la art. 94 alin. (1) lit. c) şi art. 95 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, iar nu şi celelalte situaţii, precum cea prevăzută la art. 94 alin. (1) lit. m) din acelaşi act normativ.

Raportat la prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind aplicarea, în completare, a prevederilor Codului muncii se apreciază că aceasta trebuie să se realizeze cu respectarea scopului pentru care au fost create instituţiile juridice în cele două categorii de norme. Astfel, în Legea nr. 188/1999 sunt prevăzute situaţia suspendării de drept a raportului de serviciu (art. 94) şi situaţia suspendării raportului de serviciu din iniţiativa funcţionatului public (art. 95), în timp ce, în Codul muncii, situaţia suspendării de drept a contractului de muncă (art. 50), situaţia suspendării contractului de muncă din iniţiativa salariatului (art. 51), a suspendării contractului de muncă din iniţiativa angajatorului (art. 52) şi a suspendării contractului de muncă prin acordul părţilor (art. 54).

Art. 52 alin. (2) din Codul muncii, prin care se prevede plata despăgubirii egale cu salariul şi celelalte drepturi de care salariatul a fost lipsit pe perioada suspendării contractului, vizează numai ipotezele de suspendare a contractului din iniţiativa angajatorului, prevăzute la art. 52 alin. (1) lit. a) şi b), iar nu şi în celelalte situaţii de suspendare a contractului.

În ceea ce priveşte Legea nr. 188/1999, art. 94 prevede situaţia de fapt în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) ca fiind un caz de suspendare de drept a raportului de serviciu.

Justificarea prevederii de acordare a despăgubirii şi a celorlalte drepturi [conform art. 52 alin. (2)] este aceea că suspendarea s-a dispus din iniţiativa angajatorului, ipoteză ce nu se regăseşte în Legea nr. 188/1999.

Relevantă este, totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 781/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (2) lit. c) şi art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, prin care Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 65 alin. (2) lit. c) şi art. 96 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, relevante fiind considerentele de la paragrafele 21-23.

Referitor la vechimea în specialitatea studiilor, aceasta este recunoscută condiţionat de prestarea unei activităţi efective, fiind esenţială, conform normei legale redate, experienţa dobândită.

Cu privire la concediul de odihnă, din interpretarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, funcţionarului public i se cuvin numai drepturile salariale, fiind efectuată expres trimitere la prevederile art. 31 din acelaşi act normativ, nu şi la prevederile art. 35 alin. (1), conform cărora „Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii”.

Relevante sunt, deopotrivă, dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, care prevăd determinarea duratei concediului de odihnă proporţional cu perioada lucrată de la încadrare la sfârşitul anului calendaristic respectiv, în raport cu vechimea în muncă, dar şi prevederile art. 22 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, precum şi creşterile salariale care se acordă funcţionarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, care instituie compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat numai în cazul încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici, nu şi în cazul suspendării raporturilor de serviciu.

Din perspectiva legislaţiei muncii, relevante sunt prevederile art. 111 din Codul muncii, conform cărora „Timpul de muncă reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare”.

Totodată, potrivit art. 145 alin. (4) din Codul muncii, „La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată”.

Prevederile legale condiţionează dreptul la concediul de odihnă de faptul prestării efective a muncii; durata concediului de odihnă nu poate fi deci corespunzătoare unei perioade în care nu s-a muncit, deoarece raportul de serviciu a fost suspendat, indiferent de motivul pentru care nu s-a prestat muncă.

Perioadelor în care s-a prestat efectiv activitate le sunt asimilate, potrivit normelor legale expres prevăzute de lege, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav. Fiind vorba de situaţii de excepţie, normele sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extrapolate şi la alte situaţii în care raportul de serviciu (activitatea) este suspendat (suspendată), pe ideea de echitate şi de inexistenţă a unei culpe a funcţionarului public (salariatului).

Aşadar, opinia completului este în sensul că, deşi, în principiu, Legea funcţionarilor publici se completează cu dispoziţiile de dreptul muncii, nu se poate primi interpretarea potrivit căreia art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu art. 52 alin. (2) din Codul muncii, deoarece situaţia funcţionarului public este expres reglementată prin norme legale restrictive.

Concluzia primei instanţe de aplicare prin analogie a prevederilor Codului muncii şi în echitate, dată fiind necesitatea respectării principiului reparării integrale a prejudiciului şi repunerii în situaţia anterioară emiterii actului nelegal (conform principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, respectiv principiului restitutio in integrum), poate fi reţinută ca valabilă în situaţiile în care nu există o prevedere legală specială, ipoteză ce nu se regăseşte în speţă. Altfel spus, aplicarea prin analogie a normei legale generale este posibilă când situaţia de fapt nu este expres prevăzută de o normă legală specială contrară. Or, conform celor ce precedă, situaţia funcţionarului public este expres reglementată prin norme speciale a căror aplicare nu poate fi înlăturată pe ideea de echitate, în considerarea faptului că raportul de serviciu al funcţionarului public ar fi fost suspendat nelegal, într-o împrejurare neimputabilă acestuia. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Ploieşti şi Târgu Mureş nu au înaintat niciun răspuns cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări, iar curţile de apel Cluj, Oradea, Piteşti şi Timişoara nu au identificat jurisprudenţă relevantă şi nu au formulat niciun punct de vedere.

În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, în sensul de a se stabili semnificaţia sintagmei de „drepturi salariale”, anume dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 şi, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dacă prin sintagma „şi celelalte drepturi” din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 se înţelege sau nu şi „vechimea în muncă”, „vechimea în specialitate”, „vechimea în funcţia publică”, „concediul de odihnă”, la nivelul celorlalte curţi de apel au fost exprimate puncte de vedere teoretice diferite.

Astfel, potrivit unei opinii, prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, iar prin sintagma „şi celelalte drepturi” din cuprinsul art. 52 alin. (2) din Codul muncii se înţelege şi „vechimea în muncă”, „vechimea în specialitate”, „vechimea în funcţia publică” şi „concediul de odihnă”, în acest sens exprimându-se Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Vaslui.

Într-o altă opinie s-a apreciat că nu se poate primi interpretarea potrivit căreia art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu art. 52 alin. (2) din Codul muncii, deoarece situaţia funcţionarului public este expres reglementată prin norme legale restrictive, astfel cum au arătat Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti – secţiile a VIII-a şi a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Galaţi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Vrancea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 19 din 13 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.361/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.010 din 15 decembrie 2016, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 7.521/99/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că, drept urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii nu îşi mai produc efectul şi dau naştere unui drept de creanţă, constând într-o despăgubire echivalentă cu remuneraţia cuvenită salariaţilor, pe durata suspendării, în cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost identificate ca relevante pentru materia supusă analizei deciziile nr. 81/2015, 279/2015, 654/2015, 116/2018 şi 844/2018. IX. Punctul de vedere exprimat de către judecătorii- raportori asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite decât în parte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunţate de tribunal, în primă instanţă, într-un litigiu în materia contenciosului administrativ.

Mai exact, tribunalul a fost învestit cu soluţionarea unui litigiu în legătură cu raporturile de serviciu ale unui funcţionar public, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999 (în forma în vigoare la data sesizării instanţei – 7 mai 2018). Hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai recursului, potrivit art. 10 alin. (2) şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Titulara sesizării, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, învestită cu judecata recursului, urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă; cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să o soluţioneze.

În stabilirea elementului de noutate a chestiunii de drept a cărei interpretare se solicită trebuie plecat de la premisele asigurării funcţiei mecanismului hotărârii prealabile de prevenire a practicii neunitare şi de evitare a paralelismului şi suprapunerii cu mecanismul recursului în interesul legii.

În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, în absenţa unei definiţii legale a acestei noţiuni, verificarea ţine de exercitarea atributului de apreciere al completului învestit cu soluţionarea sesizării.

S-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când, chiar dacă problema de drept îşi are izvorul în reglementări care nu sunt recent intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat acesteia o interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, de o anumită întindere sau consistenţă.

În aceşti parametri de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se impune a se observa că dispoziţiile legale ale art. 86 alin. (3), a cărui interpretare a prilejuit formularea sesizării de faţă, se regăsesc în cuprinsul Legii nr. 188/1999, în forma în vigoare înainte de abrogarea prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, prin care statutul funcţionarilor publici a primit o nouă reglementare. Potrivit art. 622 alin. (1) din acest act normativ, funcţionarilor publici, ale căror raporturi de serviciu au fost suspendate în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, li se aplică dispoziţiile legale în vigoare la data suspendării acestora.

Aplicabilitatea normei în discuţie în litigiile în care îşi găseşte incidenţa nu a devenit frecventă în ultima perioadă, împrejurare ce rezultă din conţinutul răspunsurilor înaintate Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către curţile de apel.

Examenul jurisprudenţial efectuat în speţă evidenţiază faptul că nu s-a identificat practică judiciară relevantă pentru chestiunea de drept analizată, întrucât instanţele naţionale nu s-au confruntat cu problema de drept în discuţie.

Totodată, după consultarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se observă că asupra acestei probleme de drept instanţa supremă nu a statuat printr-o altă hotărâre, litigiile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nefiind cuprinse în sfera de competenţă a instanţei supreme şi nu există un recurs în interesul legii având acelaşi obiect, care să se afle în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte nestatuarea anterioară de către instanţa supremă în cadrul unui mecanism de unificare a practicii asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării se constată că şi această condiţie este îndeplinită.

Sesizarea are ca obiect interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în această procedură să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate trebuie să o aibă în cadrul soluţionării pe fond a litigiului, condiţie determinantă care este îndeplinită, cu referire la interpretarea dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Prin sentinţa pronunţată de prima instanţă s-a admis acţiunea şi au fost obligaţi pârâţii să îi recunoască reclamantului – funcţionar public dreptul de vechime în muncă, vechime în specialitate şi vechime în funcţie publică pentru perioada cuprinsă între 17 octombrie 2015-10 mai 2017, cât a fost suspendat de drept raportul de serviciu, precum şi să îi acorde concediul de odihnă aferent perioadei respective.

Acţiunea a fost introdusă ca urmare a faptului că pârâţii refuză să îi recunoască aceste drepturi pentru perioada în care reclamantul a fost suspendat de drept, consecinţă a cercetării pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, pentru care s-a dispus achitarea de către instanţa penală, prin hotărâre definitivă.

Instanţa fondului a admis acţiunea în temeiul art. 52 alin. (2) din Codul muncii, în completarea dispoziţiilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Prin recursul pârâţilor se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, incident în situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, şi se susţine că, prin hotărârea recurată, tribunalul ar fi adăugat în mod nepermis la dispoziţiile din legea specială, referindu-se la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Codul muncii în completarea art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999.

Asupra condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, cu un grad de dificultate deosebit, legată fie de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că s-ar pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 reglementează dreptul de a se solicita despăgubiri băneşti echivalente cu drepturile salariale ale funcţionarului public pentru perioada suspendării din funcţie până la reintegrarea efectivă.

Instanţa de trimitere nu ridică problema unui conflict de legi determinat de ieşirea din vigoare a dispoziţiilor legale menţionate, fiind deduse judecăţii raporturi juridice generatoare de drepturi şi obligaţii care au luat naştere şi şi-au produs efectele sub imperiul acestor dispoziţii legale.

Prin formularea sesizării de a se stabili în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 semnificaţia sintagmei de „drepturi salariale”, aparent s-ar ridica problema caracterului neclar al normei menţionate, în sensul de a se stabili exact şi deplin obiectul interpretării şi de a se distinge voinţa legiuitorului în vederea stabilirii incidenţei asupra situaţiei supuse judecăţii.

Prin acţiunea introductivă s-a solicitat instanţei acordarea unor drepturi, în sensul recunoaşterii pentru perioada de suspendare din funcţia publică deţinută a vechimii în muncă, a vechimii în specialitate şi a vechimii în funcţie publică, precum şi a dreptului de concediu de odihnă.

Referitor la suspendarea raportului de muncă/de serviciu pe parcursul unui proces penal, în cazul trimiterii în judecată, soluţia legislativă diferă în ce priveşte intervenţia acestei măsuri administrative.

În funcţie de efectul juridic pe care îl produce trimiterea în judecată penală, suspendarea este obligatorie, în sensul că operează de drept în cazul funcţionarilor publici şi este facultativă, la latitudinea angajatorului, în cazul salariaţilor cu contract individual de muncă.

Legiuitorul a reglementat situaţia distinctă a funcţionarilor publici ale căror raporturi de serviciu sunt suspendate atunci când s-a dispus achitarea, stabilind reluarea activităţii în funcţia publică deţinută anterior şi achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare.

Dispoziţiile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 prevăd cu caracter reparatoriu achitarea drepturilor salariale aferente perioadei de suspendare, respectiv reglementează dreptul de a se solicita despăgubiri băneşti echivalente cu drepturile salariale ale funcţionarului public pentru perioada suspendării din funcţie, până la reintegrarea efectivă.

În realitate, instanţa de trimitere, prin întrebările formulate şi punctul de vedere propriu asupra problemei de drept, potrivit art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nu sesizează niciun fel de dificultăţi determinate de interpretarea conţinutului normei analizate.

Prin această sesizare se urmăreşte a se stabili dacă, faţă de caracterul special al normei vizate, anume art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, ar fi aplicabile, în speţă, alte dispoziţii cu o sferă de aplicabilitate mai largă. Astfel, prin prima întrebare adresată instanţei supreme, se solicită a se stabili „dacă prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 se completează cu prevederile art. 52 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii”.

În legislaţia muncii, art. 52 alin. (2) din Codul muncii prevede o măsură reparatorie pentru salariat, în sensul reluării activităţii anterioare, cu dreptul de a i se plăti, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării executării contractului individual de muncă.

Sesizarea ce ridică o problemă de principiu asupra posibilităţii completării cu normele din legislaţia muncii nu prezintă nicio dificultate şi nu impune o rezolvare pe calea unei hotărâri prealabile, întrucât îşi găseşte răspunsul, identificat şi de curtea de apel, în norma de trimitere din cuprinsul aceluiaşi act normativ în care se regăseşte şi art. 86 alin. (3). Astfel, potrivit prevederilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice”.

Reglementarea din Legea nr. 188/1999 are un caracter special, justificat de aplicabilitatea unei anumite categorii socioprofesionale, adecvat activităţii avute în vedere.

Specialia generalibus derogant este un principiu care implică f