Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a dispus, prin Încheierea din data de 21 septembrie 2018, în Dosarul nr. 13.382/4/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept vizând interpretarea dispoziţiilor art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (art. 110 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare), şi a dispoziţiilor art. 131 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (art. 215 din Legea nr. 207/2015), în sensul de a stabili dacă, în ipoteza în care s-a dispus o condamnare pentru evaziune fiscală şi obligarea condamnatului la plata sumelor datorate bugetului de stat (debit principal şi accesorii), prescripţia dreptului de a stabili obligaţiile fiscale şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită curg de la data săvârşirii faptelor sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003): Art. 91. – Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel. (3) Dreptul de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. (4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.” Art. 131. – Începerea termenului de prescripţie „(1) Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. (2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.”

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 207/2015): Art. 110. – Obiectul, termenul şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de stabilire a creanţelor fiscale „(1) Dreptul organului fiscal de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel. (2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 iulie a anului următor celui pentru care se datorează obligaţia fiscală, dacă legea nu dispune altfel. (3) Dreptul de a stabili creanţe fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. (4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.” Art. 215. – Începerea termenului de prescripţie „(1) Dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. (2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul Dosarului nr. 13.382/4/2017, reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să se constate intervenită prescripţia extinctivă cu privire la dreptul pârâtei de a cere executarea silită împotriva sa în vederea recuperării accesoriilor aferente sumei de 639.361,45 lei, stabilite prin Decizia penală nr. 3A din 5 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală.

Prin Sentinţa civilă nr. 823 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, a fost respinsă cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, reţinându-se, în esenţă, că dreptul de a declanşa executarea silită în privinţa sumei datorate în baza Deciziei penale nr. 3A din 5 martie 2013, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, nu este prescris, fiind aplicabile dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, în forma în vigoare la data de 17 decembrie 2013, data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. S-a constatat totodată că termenul de prescripţie a dreptului de a pune în executare sumele la plata cărora reclamantul a fost obligat prin sentinţa penală cu titlu de accesorii ale unei creanţe fiscale pentru a căror neachitare acesta a fost condamnat penal pentru evaziune fiscală este de 5 ani şi se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, fiind avută în vedere data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel reclamantul, solicitând admiterea căii de atac formulate, schimbarea sentinţei civile apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, într-unul dintre motivele de apel arătându-se că instanţa de fond a determinat greşit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului părţii civile de a cere executarea silită a creanţei pe care a dobândit-o prin decizie penală, precum şi data la care se împlinea acest termen, existând o confuzie între prescripţia dreptului material la acţiune şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

În dezvoltarea acestui motiv de apel se mai arată că, dacă natura creanţei este una fiscală, termenul de prescripţie de 5 ani curge de la data săvârşirii faptelor care au generat în sarcina apelantului obligaţia de plată a impozitului, interpretarea instanţei de fond în sensul că dreptul de a cere executarea silită a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare nesocotind interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii în Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015.

La termenul din data de 21 septembrie 2018, apelantul- reclamant a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare chestiunii de drept referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţiile fiscale, respectiv dacă acesta curge de la data săvârşirii faptelor sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 21 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 13.382/4/2017, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, constatând că, în speţă, tribunalul este sesizat cu o cauză în care urmează a pronunţa o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de recurs, acţiunea în constatare fiind înregistrată la data de 29 mai 2017, iar chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este una de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, de modul de calcul al termenului de prescripţie depinzând chiar soluţia ce urmează a se pronunţa.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă a reţinut, de asemenea, că problema de drept a cărei lămurire se solicită este una nouă, în urma verificărilor efectuate nefiind identificată practică judiciară cu privire la acest aspect, precum şi faptul că aceasta nu face obiectul vreunui recurs în interesul legii asupra căruia instanţa supremă să se fi pronunţat sau asupra căruia urmează să se pronunţe. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat un punct de vedere prin care a solicitat, în principal, respingerea sesizării, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, să se constate că prescripţia dreptului de a stabili obligaţiile fiscale şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită curg de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă a învederat că se află în imposibilitatea de a formula un punct de vedere, exprimarea unei opinii asupra chestiunii de drept deduse interpretării reprezentând o antepronunţare, din moment ce, în esenţă, soluţia asupra apelului depinde de modul în care urmează să fie interpretată chestiunea de drept invocată. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, datele comunicate de instanţele naţionale au relevat că la nivelul curţilor de apel Braşov, Constanţa, Oradea, Piteşti, Timişoara, Iaşi, Suceava, Galaţi, Bacău, Cluj, Craiova şi Târgu Mureş nu s-a identificat practică judiciară, opinia teoretică majoritară exprimată de colectivele de judecători fiind în sensul că prescripţia dreptului de a stabili obligaţiile fiscale şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită curg de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de condamnare, la această dată creanţa fiind certă, când decizia penală a devenit titlu executoriu şi s-a născut dreptul creditorului de a cere executarea silită. S-a apreciat că acesta este momentul în care este atrasă şi răspunderea civilă a inculpatului condamnat, pe lângă cea penală, precum şi momentul în care prejudiciul produs prin infracţiune este cert sub aspectul existenţei şi al întinderii.

Curtea de Apel Alba Iulia a transmis trei decizii pronunţate de Tribunalul Alba, care vizează situaţii în care s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale şi s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Instanţele au reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, întrucât acest act normativ este ulterior comiterii faptelor, nefiind astfel aplicabil.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti şi al Curţii de Apel Ploieşti au fost identificate hotărâri judecătoreşti relevante, soluţiile pronunţate fiind atât în sensul că prescripţia dreptului de a stabili obligaţiile fiscale şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită curg de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, cât şi în sensul că prescripţia dreptului de stabilire a obligaţiilor fiscale curge de la data săvârşirii faptei, termenul de prescripţie fiind de 10 ani.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.540/C/3.533/III-5/2018 din 8 noiembrie 2018, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

În ceea ce priveşte admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a curţii de apel sau a tribunalului, completul fiind învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; – asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Referitor la cadrul procesual în care a fost formulată cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile, se observă că sesizarea este înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, învestit cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 823 din 25 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 13.382/4/2017, de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.

La data sesizării instanţei supreme – 21 septembrie 2018, instanţa de trimitere a susţinut că decizia ce urmează a fi pronunţată în apel este una definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, deoarece acţiunea în constatare a fost înregistrată la data de 29 mai 2017.

Instanţa de fond – Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti – a calificat cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca fiind o acţiune în constatare, admisibilă prin raportare la dispoziţiile art. 35 din Codul de procedură civilă, care prevăd: „Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.”

Ca atare, această acţiune, având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, este evaluabilă în bani, aspect relevant în ceea ce priveşte determinarea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă şi în căile de atac.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională.

În ceea ce priveşte aplicarea în timp a efectelor acestei decizii a Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 17 iulie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că „efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017)”.

Ulterior solicitării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile adresate de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, prin care constată că „dispoziţiile art. 27 din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituţionale”.

În cauză este neîndeplinită condiţia existenţei unei chestiuni de drept şi o atare concluzie rezultă din examinarea actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi a dispoziţiilor legale incidente în problematica ce face obiectul dezbaterii în speţă.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale şi controversate, cu caracter de noutate.

Admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este condiţionată de regularitatea actului de învestire, acesta fiind reprezentat de încheierea motivată la care se referă dispoziţiile art. 520 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată, după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519 din cod, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, precum şi punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor.

Înţelesul noţiunii de „motivare” a actului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a făcut obiectul analizei instanţei supreme (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept), fiind de subliniat faptul că din cuprinsul motivării încheierii de sesizare trebuie să rezulte îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi, de aici, necesitatea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei, reprezentat de hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 1 . 1 Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 88 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 februarie 2018.

Astfel, cerinţa motivării încheierii de sesizare nu este una de rol formal, fiind de subliniat faptul că din însuşi cuprinsul hotărârii de trimitere trebuie să rezulte îndeplinirea condiţiilor legale în privinţa existenţei chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, respectiv trebuie să fie identificată o problemă de drept care să prezinte o dificultate suficient de mare, ce poate primi interpretări diferite, şi, prin urmare, susceptibilă să constituie izvorul unei practici judiciare neunitare.

Numai în aceste condiţii este justificată intervenţia instanţei supreme, în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept, deoarece simpla îndoială cu privire la sensul unei norme juridice, a cărei interpretare nu ridică, în concret, o dificultate serioasă, nu poate constitui temei pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Privită din perspectiva considerentelor mai sus arătate, încheierea de sesizare pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă în Dosarul nr. 13.382/4/2017 nu relevă niciun element de natură a contura existenţa unei veritabile probleme de drept ivite cu prilejul determinării momentului de început al cursului termenului de prescripţie a dreptului organului fiscal de a cere executarea silită a creanţei fiscale.

Trebuie subliniat faptul că titularul sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu este partea care formulează în faţa instanţei de trimitere o astfel de cerere, ci însăşi instanţa de trimitere, astfel că nu este nici relevantă şi, cu atât mai puţin, suficientă, din perspectiva verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, împrejurarea că partea care a adresat instanţei de judecată o astfel de solicitare a prezentat propriile argumente pentru care consideră că sunt întrunite toate cerinţele legale în acest sens şi stăruie în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării pretinsei probleme de drept.

În aceeaşi ordine de idei, se observă că instanţa de trimitere susţine existenţa unei imposibilităţi de a-şi formula un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept, pentru motivul că astfel s-ar antepronunţa, din moment ce soluţionarea apelului ce formează obiectul Dosarului civil nr. 13.382/4/2017 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă depinde, în mod esenţial, de modalitatea de dezlegare a problemei de drept în discuţie.

Trecând peste faptul că exprimarea punctului de vedere este o obligaţie legală, prevăzută ca atare în sarcina instanţei de trimitere prin dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, se constată că încheierea de sesizare nu cuprinde niciun element de natură a reliefa existenţa însăşi a chestiunii de drept, punctul de vedere reprezentând opinia instanţei de trimitere cu privire la modalitatea de interpretare a normei de drept ce se circumscrie problemei sesizate, şi nu opinia acestei instanţe asupra modalităţii de rezolvare a fondului cauzei.

În plus, este de observat că nu este îndeplinită nici condiţia existenţei unei chestiuni de drept, aşa cum aceasta a fost explicitată mai sus, întrucât interpretarea normelor legale incidente în materia prescripţiei dreptului organului fiscal de a constata creanţa fiscală nu comportă o dificultate sporită, susceptibilă de mai multe concluzii.

Prealabil lămuririi acestui aspect, se remarcă faptul că instanţa de trimitere a formulat cererea de pronunţare a hotărârii prealabile, solicitând interpretarea atât a dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului organului fiscal de a constata creanţa fiscală, cât şi a prevederilor legale de referinţă în materia executării silite a creanţelor fiscale.

Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru a fi admisibilă sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, art. 519 din Codul de procedură civilă statuează ca încheierea de sesizare să vizeze o chestiune de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea cauzei, cu alte cuvinte o problemă de drept pertinentă şi relevantă pentru modalitatea de soluţionare a fondului litigiului pendinte.

Or, din economia Dosarului nr. 13.382/4/2017 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă se desprinde concluzia că obiectul cererii de chemare în judecată vizează strict constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, nu şi constatarea intervenirii prescripţiei dreptului organului fiscal de a constata creanţa fiscală, context în care cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile, prin care să fie interpretate dispoziţiile art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 (art. 110 din Legea nr. 207/2015), este inadmisibilă, din moment ce problematica interpretării prevederilor referitoare la prescripţia dreptului organelor fiscale de a stabili creanţa fiscală nu poate conduce la dezlegarea cauzei, nefăcând obiectul cererii deduse judecăţii.

Cât priveşte prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei fiscale, este evident că momentul de început al cursului termenului prescripţiei nu poate fi condiţionat nicidecum de data săvârşirii faptei care a generat creanţa a cărei executare silită este în discuţie, ci trebuie raportat la titlul executoriu, ce permite organului fiscal să procedeze la executarea silită a debitorului său.

Particularizat cauzei de faţă, se constată că, prin Decizia penală nr. 3/A din 5 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul penal nr. 15.182/4/2010, instanţa a dispus, între altele, admiterea acţiunii civile formulate de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi obligarea inculpatului la plata obligaţiilor fiscale accesorii aferente sumei de 639.361,45 lei, calculate conform legii.

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti cu nr. 13.382/4/2017, reclamantul a solicitat instanţei să constate intervenită prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţei stabilite împotriva sa prin Decizia penală nr. 3/A din 5 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 15.182/4/2010, acţiunea acestuia fiind respinsă cu motivarea, în esenţă, că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani, şi nu de 3 ani, şi începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a fost pronunţată decizia penală ce constituie titlul executoriu, respectiv la data de 1 ianuarie 2014.

În cursul soluţionării apelului declarat de către reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 823 din 25 ianuarie 2018, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, a fost formulată prezenta cerere de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, conform celor prezentate în partea introductivă a acestei decizii.

Suplimentar celor mai sus reţinute în analiza admisibilităţii prezentei cereri de pronunţare a hotărârii prealabile, se observă şi faptul că problematica determinării momentului de început al cursului termenului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a creanţei fiscale, născută în contextul faptic particular al cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 13.382/4/2017 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a civilă, nu comportă nicio dificultate de dezlegare.

Potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.

Aceeaşi reglementare este cuprinsă şi în actualul Cod de procedură fiscală, fiind de observat, în acest sens, dispoziţiile art. 215 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, potrivit cărora dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept.

Prin urmare, atât timp cât titlul executoriu în cauza în care a fost formulată sesizarea în vederea pronunţării hotărârii prealabile este reprezentat de o hotărâre judecătorească prin care reclamantul a fost obligat la plata obligaţiilor fiscale accesorii, aferente debitului principal de 639.361,45 lei, nu rezultă, în niciun mod, existenţa unei reale dificultăţi de apreciere a momentului de început al termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţei fiscale consfinţite prin Decizia penală nr. 3/A din 5 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 15.182/4/2010.

Având în vedere cele arătate, se constată că sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate anterior analizate, sens în care nu se mai impune verificarea celorlalte cerinţe prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,