ÎCCJ, Decizia nr. 107/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1874 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.G. împotriva rezoluției nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului. A fost trimisă plângerea formulată de petent la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoanele indicate în plângere.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, în baza art. 278 alin. (2) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a plângerii formulate de petentul D.G. împotriva rezoluției nr. 14960/4133/2007 din 17 februarie 2009 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Pentru a se dispune astfel, s-a reținut că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numitul D.G.

a sesizat faptul că, după anul 1989, a fost realizată în mod abuziv supravegherea sa prin montarea unor „camere de luat vederi cu fibră optică ultraperformante cu conectare la internet” în locuința sa situată în București, sector 2, susținând că măsura interceptării ar fi luată la solicitarea „procurorului din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție” sau a „S.R.I.-ului”, cu „autorizarea președintelui instanței”. Plângerea înregistrată sub nr. 14960/4133/2007 la Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a fost respinsă, în temeiul dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., prin rezoluția cu același număr din 27 august 2007, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei rezoluții petentul a formulat plângere la Procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care, la rândul său, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 14960/4133/2007 din data de 17 februarie 2009. S-a mai reținut că la data de 21 august 2005 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o nouă plângere a numitului D.G. în care acesta reitera aspectele sesizate anterior cu privire la interceptarea sa abuzivă prin mijloace audio-video, plângere care a fost respinsă ca inadmisibilă. Nemulțumit de soluția Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, petentul D.G.

s-a adresat cu plângere Înaltei Curți de Casație și Justiție, solicitând desființarea rezoluției procurorului, apreciată ca nefondată, iar ulterior a formulat o cerere prin care a solicitat efectuarea de cercetări pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, solicitându-se trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în acest scop. Examinând cauza, prima instanță a constatat că plângerea formulată este inadmisibilă, instanțele putând judeca doar acele cauze care le sunt date în competență prin lege și numai în cadrul procedurilor instituite legal, neputând judeca potrivit altei proceduri decât cea prevăzută de lege. De asemenea s-a arătat că potrivit art. 222 C. proc.

pen., orice persoană fizică sau juridică poate sesiza organele de urmărire penală în legătură cu o vătămare care i s-a cauzat printr-o infracțiune, iar în situația în care, prin măsurile și actele de urmărire penală, s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, are dreptul să se adreseze cu plângere procurorului conform art. 275 C. proc. pen., iar conform dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., se poate formula plângere la procurorul ierarhic superior împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate în baza dispozițiilor acestuia.

Prima instanță a constatat că în mod corect s-a reținut în rezoluția atacată că actul prin care procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică a soluționat plângerea formulată de petent împotriva rezoluției nr. 14960/4133/2007 din 27 august 2007 nu este un act de urmărire penală a cărui legalitate și temeinicie să poată fi constatate în procedura reglementată prin dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen., rezoluția procurorului șef de secție fiind un act de control, care nu mai este supus niciunei căi de atac, plângerea formulată fiind inadmisibilă. Referitor la cererea petentului prin care acesta a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, față de calitatea persoanelor indicate în plângere, în temeiul art. 222 alin. (7) C. proc.

pen., s-a apreciat că se impune trimiterea cauzei pentru a se efectua cercetări în acest scop la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul, arătând, astfel după cum rezultă din concluziile orale, prezentate în partea introductivă a prezentei decizii, motivele de recurs (filele 5-7 dosar recurs) și concluziile scrise (filele 8-10 și 47-48 dosar recurs) că a formulat plângere doar împotriva rezoluției nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerile anterioare și cererile de asigurare a accesului la dosar fiind ignorate, fiind încălcate dispozițiile art. 1-4, art. 62-64, art. 67, art. 75, art. 76, art. 78 art. 200 și art. 202 alin. (1) C. proc.

pen., proba cu martori fiind respinsă nemotivat, cenzurându-i-se accesul la dosar, petentul fiind urmărit de securitate din anul 1974, rezoluția atacată atestând împrejurări neconforme realității. De asemenea, s-a arătat că sentința recurată reia cuprinsul rezoluției, nefiind real că a solicitat efectuarea de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; proba cu martori fiind respinsă nemotivat, nefiind soluționată cererea de verificare a împrejurării dacă petentul face obiectul unei interceptări potrivit art. 91 C. proc. pen. (eludându-se obiectul cererii), fiind împiedicat de instanță să își susțină cauza, instanța neglijând obiectul plângerii formulată împotriva soluției de clasare, hotărârea atacată fiind redactată cu depășirea termenului legal, lipsind notele grefierului prevăzute de art. 304 C. proc.

pen., iar în condica de ședință nu s-a indicat că soluția pronunțată este supusă recursului. Analizând cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este, în parte fondat pentru considerentele ce se vor arăta. Astfel după cum rezultă din susținerile recurentului petent formulate oral, în fața instanței de recurs și în cuprinsul memoriilor atașate la dosar, petentul a înțeles să atace prin plângere numai soluția dispusă prin rezoluția nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, se constată că, în cauză, având în vedere manifestarea de voință neechivocă a petentului, prin care acesta a precizat obiectul plângerii sale în sensul că aceasta se referă numai la soluția cuprinsă în rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, anterior indicată, și nu acela de a formula o plângere directă împotriva persoanelor indicate pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 Cod penal, se impune a se admite recursul formulat.

Obiectul plângerii petentului (precizat de altfel și prin concluziile scrise depuse anterior termenului de judecată la care prima instanță a soluționat cauza și prin concluziile orale ale petentului) este reprezentat de soluția dispusă prin rezoluția nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că dispoziția primei instanțe de trimitere a plângerii la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru efectuarea de cercetări se impune a fi înlăturată, neavând corespondent în manifestarea de voință a petentului și excedând acesteia. Cu privire la dispoziția cuprinsă în sentința recurată, de respingere, ca inadmisibilă a plângerii împotriva rezoluției nr. 8777/4265/VIII/1/2009 se constată că soluția primei instanțe este legală, temeinică și riguros motivată.

Astfel, se constată că petentul a atacat un act al procurorului prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, o plângere anterior formulată. Așadar, rezoluția criticată nu se circumscrie actelor procurorului prin care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată expres și limitativ prevăzută de art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., nefiind incidente nici alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune cenzurii instanței o soluție a procurorului, neexistând dreptul de a ataca respectivul act prin plângere. Se reține, deci, că prima instanță a pronunțat o soluție justă cu privire la plângerea petentului formulată împotriva rezoluției indicate, plângerea și cererile petentului fiind examinate în limita devoluțiunii cauzei, subsumată examinării admisibilității cererii cu soluționarea căreia partea a investit instanța, constatarea inadmisibilității acesteia făcând de prisos examinarea altor apărări formulate în cauză.

Criticile invocate de către petent sunt, cu privire la dispoziția primei instanțe de respingere ca inadmisibilă a plângerii împotriva rezoluției procurorului, nefondate și vor fi respinse. Motivul de recurs privind, în esență, nerespectarea (de către instanță și parchet) a prevederilor legale privind probele și mijloacele de probă, obiectul urmăririi penale și rolul organelor de urmărire penală, scopul și principiile procesului penal, astfel după cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 1-4 C. proc. pen. nu poate fi primit, caracterul inadmisibil al plângerii formulate (prin neprevederea prin lege a dreptului de a o formula) făcând imposibilă examinarea oricăror alte apărări, instanța fiind sesizată printr-o cerere neprevăzută de lege.

Criticile privind nepermiterea accesului la un anumit dosar de către parchet, respingerea nemotivată a probei testimoniale și neefectuarea verificărilor solicitate, pentru a se stabili dacă petentul face obiectul unor interceptări nu puteau fi examinate în raport cu obiectul judecății în primă instanță circumscris examinării admisibilității plângerii. Aspectele privind neredactarea în termenul legal a hotărârii și neindicarea în condica ședințelor de judecată a căii de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârii pronunțate nu sunt apte a conduce la casarea hotărârii atacate, termenul prevăzut pentru redactarea hotărârilor judecătorești fiind de recomandare, iar existența dreptului de a formula anumite căi de atac este prevăzut de lege independent de indicarea acestuia în condica cuprinzând soluția pronunțată într-o cauză.

Totodată, critica privind lipsa notelor grefierului, prevăzute de art. 304 C. proc. pen. nu poate fi primită, susținerile părților fiind consemnate în partea introductivă a sentinței, iar susținerile privind împiedicarea petentului de a-și susține cauza sunt nefondate, acesta fiind legal citat și prezentându-se în instanță, depunând înscrisuri și formulând concluzii în susținerea plângerii. Pentru considerentele ce preced potrivit dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va fi admis, în parte, recursul formulat și înlăturată dispoziția primei instanțe de trimitere a plângerii petentului la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoanele indicate și infracțiunea menționată.

Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Admite recursul declarat de petentul D.G. împotriva sentinței nr. 1874 din 10 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 7891/1/2009. Casează în parte sentința atacată și rejudecând în fond, înlătură dispoziția de trimitere a plângerii petentului la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoanele menționate și infracțiunea indicată. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.