ÎCCJ, Decizia nr. 107/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra recursului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr.

1874 din 10 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petentul D.G.

împotriva rezoluției nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a fost

obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

A fost trimisă

plângerea formulată de petent la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, pentru efectuarea de

cercetări cu privire la persoanele indicate în plângere.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că prin rezoluția nr.

8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, în baza art. 278 alin.

(2) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a plângerii formulate de

petentul D.G. împotriva rezoluției nr. 14960/4133/2007 din 17 februarie 2009 a procurorului șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a se dispune

astfel, s-a reținut că prin plângerea adresată Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, numitul D.G. a sesizat faptul că, după anul 1989, a fost realizată în mod abuziv supravegherea sa prin montarea unor „camere de luat vederi cu

fibră optică ultraperformante cu conectare la internet” în locuința sa situată

în București, sector 2, susținând că măsura interceptării ar fi luată la

solicitarea „procurorului din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție” sau a „S.R.I.-ului”, cu „autorizarea președintelui instanței”.

Plângerea

înregistrată sub nr. 14960/4133/2007 la Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a fost respinsă, în temeiul dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., prin

rezoluția cu același număr din 27 august 2007, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

rezoluții petentul a formulat plângere la Procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, care, la rândul său, a fost respinsă, ca neîntemeiată,

prin rezoluția nr. 14960/4133/2007 din data de 17 februarie 2009.

S-a mai reținut că la

data de 21 august 2005 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție o nouă plângere a numitului D.G. în

care acesta reitera aspectele sesizate anterior cu privire la interceptarea sa

abuzivă prin mijloace audio-video, plângere care a fost respinsă ca

inadmisibilă.

Nemulțumit de soluția

Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, petentul D.G. s-a adresat cu plângere Înaltei Curți de Casație și

Justiție, solicitând desființarea rezoluției procurorului, apreciată ca

nefondată, iar ulterior a formulat o cerere prin care a solicitat efectuarea de

cercetări pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, solicitându-se

trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

în acest scop.

Examinând cauza,

prima instanță a constatat că plângerea formulată este inadmisibilă, instanțele

putând judeca doar acele cauze care le sunt date în competență prin lege și

numai în cadrul procedurilor instituite legal, neputând judeca potrivit altei

proceduri decât cea prevăzută de lege.

De asemenea s-a

arătat că potrivit art. 222 C. proc. pen., orice persoană fizică sau juridică

poate sesiza organele de urmărire penală în legătură cu o vătămare care i s-a

cauzat printr-o infracțiune, iar în situația în care, prin măsurile și actele

de urmărire penală, s-a adus o vătămare intereselor sale legitime, are dreptul

să se adreseze cu plângere procurorului conform art. 275 C. proc. pen., iar conform

dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., se poate formula plângere la procurorul

ierarhic superior împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror

ori efectuate în baza dispozițiilor acestuia.

Prima instanță a

constatat că în mod corect s-a reținut în rezoluția atacată că actul prin care

procurorul șef al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică a soluționat

plângerea formulată de petent împotriva rezoluției nr. 14960/4133/2007 din 27

august 2007 nu este un act de urmărire penală a cărui legalitate și temeinicie să

poată fi constatate în procedura reglementată prin dispozițiile art. 275-278 C.

proc. pen., rezoluția procurorului șef de secție fiind un act de control, care

nu mai este supus niciunei căi de atac, plângerea formulată fiind inadmisibilă.

Referitor la cererea

petentului prin care acesta a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, față de calitatea persoanelor

indicate în plângere, în temeiul art. 222 alin. (7) C. proc. pen., s-a apreciat

că se impune trimiterea cauzei pentru a se efectua cercetări în acest scop la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul, arătând, astfel după cum

rezultă din concluziile orale, prezentate în partea introductivă a prezentei

decizii, motivele de recurs (filele 5-7 dosar recurs) și concluziile scrise

(filele 8-10 și 47-48 dosar recurs) că a formulat plângere doar împotriva

rezoluției nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerile anterioare și cererile

de asigurare a accesului la dosar fiind ignorate, fiind încălcate dispozițiile art.

1-4, art. 62-64, art. 67, art. 75, art. 76, art. 78 art. 200 și art. 202 alin. (1)

C. proc. pen., proba cu martori fiind respinsă nemotivat, cenzurându-i-se

accesul la dosar, petentul fiind urmărit de securitate din anul 1974, rezoluția

atacată atestând împrejurări neconforme realității. De asemenea, s-a arătat că

sentința recurată reia cuprinsul rezoluției, nefiind real că a solicitat

efectuarea de cercetări cu privire la săvârșirea infracțiunii de abuz în

serviciu și trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție; proba cu martori fiind respinsă nemotivat, nefiind soluționată

cererea de verificare a împrejurării dacă petentul face obiectul unei

interceptări potrivit art. 91 C. proc. pen. (eludându-se obiectul cererii),

fiind împiedicat de instanță să își susțină cauza, instanța neglijând obiectul

plângerii formulată împotriva soluției de clasare, hotărârea atacată fiind

redactată cu depășirea termenului legal, lipsind notele grefierului prevăzute

de art. 304 C. proc. pen., iar în condica de ședință nu s-a indicat că soluția

pronunțată este supusă recursului.

Analizând cauza prin

prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este, în parte fondat pentru

considerentele ce se vor arăta.

Astfel după cum

rezultă din susținerile recurentului petent formulate oral, în fața instanței

de recurs și în cuprinsul memoriilor atașate la dosar, petentul a înțeles să

atace prin plângere numai soluția dispusă prin rezoluția nr. 8777/4265/VIII/1/2009

din 3 septembrie 2009 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Așa fiind, se

constată că, în cauză, având în vedere manifestarea de voință neechivocă a

petentului, prin care acesta a precizat obiectul plângerii sale în sensul că aceasta

se referă numai la soluția cuprinsă în rezoluția Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, anterior indicată, și nu acela de a formula o

plângere directă împotriva persoanelor indicate pentru infracțiunea prevăzută

de art. 246 Cod penal, se impune a se admite recursul formulat. Obiectul

plângerii petentului (precizat de altfel și prin concluziile scrise depuse

anterior termenului de judecată la care prima instanță a soluționat cauza și

prin concluziile orale ale petentului) este reprezentat de soluția dispusă prin

rezoluția nr. 8777/4265/VIII/1/2009 din 3 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că dispoziția primei

instanțe de trimitere a plângerii la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru efectuarea de cercetări se impune a fi înlăturată,

neavând corespondent în manifestarea de voință a petentului și excedând

acesteia.

Cu privire la

dispoziția cuprinsă în sentința recurată, de respingere, ca inadmisibilă a

plângerii împotriva rezoluției nr. 8777/4265/VIII/1/2009 se constată că soluția

primei instanțe este legală, temeinică și riguros motivată.

Astfel, se constată

că petentul a atacat un act al procurorului prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă,

o plângere anterior formulată. Așadar, rezoluția criticată nu se circumscrie

actelor procurorului prin care s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată

expres și limitativ prevăzută de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.,

nefiind incidente nici alte cazuri de excepție în care legiuitorul a prevăzut

dreptul de a se supune cenzurii instanței o soluție a procurorului, neexistând

dreptul de a ataca respectivul act prin plângere.

Se reține, deci, că

prima instanță a pronunțat o soluție justă cu privire la plângerea petentului

formulată împotriva rezoluției indicate, plângerea și cererile petentului fiind

examinate în limita devoluțiunii cauzei, subsumată examinării admisibilității

cererii cu soluționarea căreia partea a investit instanța, constatarea

inadmisibilității acesteia făcând de prisos examinarea altor apărări formulate

în cauză.

Criticile invocate de

către petent sunt, cu privire la dispoziția primei instanțe de respingere ca

inadmisibilă a plângerii împotriva rezoluției procurorului, nefondate și vor fi

respinse.

Motivul de recurs

privind, în esență, nerespectarea (de către instanță și parchet) a prevederilor

legale privind probele și mijloacele de probă, obiectul urmăririi penale și

rolul organelor de urmărire penală, scopul și principiile procesului penal,

astfel după cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 1-4 C. proc.

pen. nu poate fi primit, caracterul inadmisibil al plângerii formulate (prin

neprevederea prin lege a dreptului de a o formula) făcând imposibilă examinarea

oricăror alte apărări, instanța fiind sesizată printr-o cerere neprevăzută de

lege.

Criticile privind

nepermiterea accesului la un anumit dosar de către parchet, respingerea

nemotivată a probei testimoniale și neefectuarea verificărilor solicitate,

pentru a se stabili dacă petentul face obiectul unor interceptări nu puteau fi

examinate în raport cu obiectul judecății în primă instanță circumscris

examinării admisibilității plângerii.

Aspectele privind

neredactarea în termenul legal a hotărârii și neindicarea în condica ședințelor

de judecată a căii de atac ce poate fi promovată împotriva hotărârii pronunțate

nu sunt apte a conduce la casarea hotărârii atacate, termenul prevăzut pentru

redactarea hotărârilor judecătorești fiind de recomandare, iar existența dreptului

de a formula anumite căi de atac este prevăzut de lege independent de indicarea

acestuia în condica cuprinzând soluția pronunțată într-o cauză. Totodată,

critica privind lipsa notelor grefierului, prevăzute de art. 304 C. proc. pen.

nu poate fi primită, susținerile părților fiind consemnate în partea

introductivă a sentinței, iar susținerile privind împiedicarea petentului de

a-și susține cauza sunt nefondate, acesta fiind legal citat și prezentându-se

în instanță, depunând înscrisuri și formulând concluzii în susținerea

plângerii.

Pentru considerentele

ce preced potrivit dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc.

pen., va fi admis, în parte, recursul formulat și înlăturată dispoziția primei

instanțe de trimitere a plângerii petentului la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru efectuarea de cercetări cu

privire la persoanele indicate și infracțiunea menționată. Se vor menține celelalte

dispoziții ale sentinței atacate.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Admite recursul

declarat de petentul D.G. împotriva sentinței nr. 1874 din 10 noiembrie 2009,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 7891/1/2009.

Casează în parte

sentința atacată și rejudecând în fond, înlătură dispoziția de trimitere a

plângerii petentului la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție pentru efectuarea de cercetări cu privire la persoanele menționate și

infracțiunea indicată.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.