ÎCCJ, Decizia nr. 97/2011

Ședința publică de la 28 februarie 2011

Asupra

recursului de față;

Din

actele dosarului constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1551 din 20 octombrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea

formulată de petentul A.I. împotriva rezoluției nr. 9016/2297/VIII -1/2010 din

7 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică.

A

fost obligat petentul la plata cheltuielilor judiciare statului.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că prin

rezoluția nr. 9016/2297/VIII-1/2010 din 7 iunie 2010 Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, în temeiul art. 222 combinat cu art. 216 C. proc. pen., a

respins plângerea formulată de petentul A.I., ca inadmisibilă.

Această

soluție a fost confirmată de către procurorul șef al Secției de Urmărire Penală

și Criminalistică prin rezoluția nr. 5761/2763/VIII-1/2010.

Pentru

a dispune astfel, procurorul de caz a reținut că la data de 18 mai 2010 a fost

înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

sesizarea petentului A.I., intitulată plângere penală, prin care a solicitat

tragerea la răspundere a magistratului procuror Ojog Octavian, procuror șef

adjunct al Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru comiterea infracțiunilor

prevăzute de art. 246 C. pen., art. 264 C. pen., art. 289 C. pen., art. 261

1

C. pen. și art. 271 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., petentul nemulțumit

de soluțiile dispuse în cazul plângerilor îndreptate împotriva modului de

soluționare a lucrărilor nr. 4554/1345/VIII/1/2010 și nr. 4556/1347/VIII/1/2010

ale Secției de Urmărire penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că s-au încălcat

prevederile art. 277 C. proc. pen.

Plângerea

a fost înregistrată sub nr. 9016/2291/VIII/1/2010.

Examinând

conținutul plângerii, s-a constatat că aceasta vizează nemulțumirea sa privind

modul de soluționare a plângerilor îndreptate contra soluțiilor date în

lucrările nr. 4554/1345/ VIII/1/2010 și nr. 4556/1347/VIII/1/2010 , iar

trimiterea la unele texte din Codul penal (art. 26 C. pen. raportat la art. 174

C. pen., art. 261

1

C. pen., art. 264 C. pen., art. 271 C. pen. și

art. 289 C. pen.) este vădit neîntemeiată, aceasta neindicând elemente „in

concreto” care să conducă la concluzia rezonabilă, ori măcar să se constituie

în indicii serioase privind ajutorul dat cu știință vreunui infractor ori

falsificarea unui înscris, nerespectarea unei hotărâri judecătorești și

împiedicarea participării în proces sau activității de complice la tentativă de

omor.

De

asemenea, văzând și dispozițiile art. 222 C. proc. pen., precum și sentința nr.

653 din 30 martie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

s-a constatat că plângerea nu poate fi înregistrată în registrul cauzelor

penale, spre a fi format dosar penal, deoarece investirea organelor judiciare (organe

de urmărire penală sau instanțe de judecată) nu se poate face în lipsa unei

sesizări legale, care constituie temeiul și punctul de plecare al desfășurării

procesului penal, sesizarea reprezentând, actul procesual prin care subiectul

îndreptățit să se adreseze organului judiciar competent, solicită inițierea

activităților pe care legea i le conferă ca atribuții funcționale.

S-a

reținut că plângerea petentului nu cuprinde elementele impuse de art. 222 alin.

(2) C. proc. pen., ci doar susțineri de maximă generalitate, astfel că nu putea

conduce la un rezultat concret, satisfăcător, pentru o eventuală începere a

cercetărilor, sau măcar pentru demonstrarea atingerii intereselor legitime ale

petentului, în realitate petentul urmărind să-și creeze o cale suplimentară de

atac, față de cele prevăzute de lege.

Prima

instanță, examinând plângerea ce i-a fost adresată de petent în raport cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., a apreciat că aceasta este

inadmisibilă, petentul sesizând instanța cu o plângere formulată împotriva unui

act neprevăzut de art. 278

1

C. proc. pen.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o,

astfel după cum rezultă din motivele de recurs (fila 6 dosar recurs) pentru

încălcarea dispozițiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C.

proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C.

proc. pen., art. 278

1

alin. (2) și (12) C. proc. pen., art. 310 alin.

(2) C. proc. pen., art. 6 din Legea nr. 304/2004 și art. 21 alin. (1) C. proc.

pen., neobservarea înscrisurilor depuse în susținerea plângerii, necercetarea

infracțiunilor de tentativă de omor, nerespectarea hotărârilor judecătorești;

s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea

cauzei în baza legii și a probelor.

Analizând

cauza prin prisma criticilor formulate și sub toate aspectele, potrivit

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen. se constată că

recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

Astfel

după cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 275 și următoarele C.

proc. pen. împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală orice persoană

poate face plângere, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale

legitime, plângerea fiind soluționată potrivit distincțiilor prevăzute de art.

275 alin. (3) C. proc. pen. și art. 278 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În

materia soluțiilor de netrimitere în judecată legiuitorul a prevăzut nu doar

posibilitatea exercitării controlului ierarhic (potrivit art. 278 C. proc. pen.),

dar și pe cea a controlului judecătoresc, în procedura specială reglementată de

art. 278

1

C. proc. pen.

Rezultă

așadar că în situația în care într-o cauză concretă nu s-a dispus una dintre

soluțiile expres și limitativ prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C.

proc. pen. și nici nu sunt incidente alte cazuri de excepție în care

legiuitorul a prevăzut dreptul de a se supune o soluție /măsură a procurorului

cenzurii instanței, nu există dreptul de a ataca prin plângere actul procurorului.

Totodată,

din interpretarea dispozițiilor art. 222 C. proc. pen., reiese că plângerea

este încunoștințarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o

vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune, trebuind să cuprindă numele,

calitatea și domiciliul petiționarului, descrierea faptei care formează

obiectul plângerii, făptuitorului, dacă este cunoscut și a mijloacelor de

probă, iar neindicarea concretă, în cuprinsul plângerii, a mențiunilor

prevăzute expres de dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. face

imposibilă determinarea obiectului verificărilor ce trebuie efectuate de către

organele de urmărire, respectarea cerințelor legale privind conținutul

plângerii, reprezentând o condiție de admisibilitate a acestuia, conferindu-i

un conținut precis și constituind, totodată o precauțiune împotriva plângerilor

neîntemeiate și a exercitării abuzive a dreptului de petiționare.

Raportând

considerațiile teoretice anterior expuse speței deduse soluționării se constată

că întemeiat prima instanță a apreciat plângerea petentului ca inadmisibilă.

Aceasta, deoarece petentul, întemeindu-se formal pe prevederile art. 278

1

C. proc. pen. a sesizat instanța cu o cerere neprevăzută de dispozițiile legii

procesuale în vigoare, obiectul plângerii constituindu-l un act al procurorului

prin care nu s-a dispus niciuna dintre soluțiile expres și limitativ prevăzute

de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Astfel,

prin rezoluțiile criticate (nr. 9016/2297/VIII-1/2010 și 5761/2763/VIII-1/ 2010

ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică) au fost respinse, ca neîntemeiate,

plângerile anterior formulate de către petent, soluții ce nu puteau fi

circumscrise prevederilor art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen. și care

nu îndrituiau partea să sesizeze instanța de judecată, spre a le supune

controlului acesteia.

Așa

fiind, se reține că hotărârea atacată este legală, temeinică și riguros

argumentată, dând o justă interpretare și aplicare prevederilor legale

incidente, instanța devoluând cauza, în mod corect, exclusiv sub aspectul

admisibilității plângerii petentului.

Criticile

invocate în recurs sunt nefondate.

Prima

instanță a procedat la soluționarea cauzei cu respectarea prevederilor legale

privind incompatibilitățile, de altfel, petentul neformulând cerere de recuzare

a magistraților considerați incompatibil a soluționa cauza.

Totodată,

se constată că dispozițiile art. 277 C. proc. pen. și art. 278

1

C.

proc. pen. nu erau incidente în speță, deoarece plângerea adresată instanței nu

privea una dintre soluțiile de netrimitere în judecată prevăzute de art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen.

Pretinsa

nerespectare a unor hotărâri judecătorești, neanalizarea probelor, încălcarea

prevederilor art. 62 C. proc. pen. și necercetarea unor infracțiuni nu pot fi

reținute, deoarece prima instanță a devoluat exclusiv sub aspectul verificării

admisibilității cererii părții, pe care a apreciat-o ca inadmisibilă,

împrejurare care a condus la imposibilitatea analizării altor probe, cereri sau

apărări. Această concluzie nu echivalează cu nerespectarea ori îngrădirea

accesului la justiție al petentului întrucât prevederea, prin lege, a acestui

drept nu echivalează cu admisibilitatea, prezumată, a oricăror cereri adresate

instanțelor, criticile recurentului sub acest aspect nefiind fondate.

De

asemenea, dispozițiile art. 310 alin. (2) C. proc. pen. au fost respectate,

hotărârea recurată fiind redactată în termenul de recomandare prevăzut de norma

precitată.

Pentru

considerentele ce preced, recursul declarat va fi respins, ca nefondat, în

temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând

și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinței nr. 1551 din

20 octombrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 6460/1/2010.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.