Decizia nr. 65 din 1 octombrie 2018

Tribunalul Gorj – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 25 mai 2018, în Dosarul nr. 11.349/318/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 iunie 2018, cu nr. 1.624/1/2018, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 1 octombrie 2018. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Codul civil Art. 499. – „(…) (3) Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu cu nr. 11.349/318/2017, reclamantul X l-a chemat în judecată pe fiul său, Y, solicitând să se dispună sistarea pensiei de întreţinere stabilite în sarcina sa prin Decizia nr. xxx din 9 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia I civilă.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că pârâtul a absolvit studiile liceale în anul 2016, fără diplomă de bacalaureat, aspect ce rezultă din cuprinsul Foii matricole nr. xxxx din 7 februarie 2017, comunicată de unitatea de învăţământ, şi, de asemenea, din Adresa nr. xxxx din 19 iunie 2017, prin care se atestă faptul că pârâtul nu s-a înscris la examenul de bacalaureat – sesiunea 2017. Reclamantul a apreciat că există prezumţia rezonabilă că, începând cu data de 1 iulie 2016 – data încheierii anului şcolar 2015-2016 – la care pârâtul, major fiind, a absolvit studiile liceale, acesta nu se mai află în situaţia de continuare a studiilor, iar până în prezent nu a făcut dovada că s-ar afla în continuarea unei forme de învăţământ care să nu îi permită angajarea în muncă sau realizarea de venituri din muncă necesare unui trai minim, astfel încât să justifice vreo stare de nevoie, motiv pentru care, în speţă, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 499 alin. (3) din Codul civil.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că de la data absolvirii studiilor liceale, fără diplomă de bacalaureat, s-a înscris la şcoala postliceală din cadrul aceluiaşi liceu, în prezent fiind în continuarea studiilor, aspect de care reclamantul are cunoştinţă. Întrucât se află în continuare înscris la o formă de învăţământ, consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 499 alin. (3) din Codul civil.

Prin Sentinţa nr. xxxx din 15 decembrie 2017, Judecătoria Târgu Jiu – Secţia civilă a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând că, deşi pârâtul a împlinit vârsta majoratului, se află în continuarea studiilor, fiind îndreptăţit să beneficieze de pensie de întreţinere de la reclamant până la împlinirea vârstei de 26 de ani, în ipoteza în care, până la această vârstă, frecventează o formă de învăţământ postliceal sau universitar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, reiterând susţinerile din cererea de chemare în judecată.

Totodată, prin cererea de apel, reclamantul a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedura prevăzută de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în vederea lămuririi sintagmei „continuarea studiilor” din cuprinsul art. 499 alin. (3) din Codul civil.

Prin Încheierea din 25 mai 2018, Tribunalul Gorj a apreciat că sesizarea este admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus şi suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la 25 mai 2018, Tribunalul Gorj – Secţia I civilă a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele argumente: lămurirea problemei de drept invocate conduce la soluţionarea cauzei pe fond; chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a susţinut că, faţă de dispoziţiile art. 23 lit. d) şi art. 44 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare (denumită, în continuare Legea nr. 1/2011), se desprinde concluzia că învăţământul postliceal, făcând parte din învăţământul profesional, este o formă inferioară de învăţământ, ce nu poate reprezenta o continuare a studiilor liceale; că raţiunea avută în vedere de legiuitor la adoptarea textului de lege a cărui interpretare se solicită este identică cu cea exprimată de Plenul fostului Tribunal Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 2/1971, ce face referire la studiile superioare; de asemenea a invocat Decizia nr. 535 din 18 iunie 2015 a Tribunalului Sibiu – Secţia I civilă, în cuprinsul căreia sunt redate motivele de apel prin care s-a susţinut că este discutabil dacă un program de master reprezintă continuarea studiilor, aceasta fiind o formă de învăţământ care nu pune cursantul în imposibilitatea de a se întreţine prin muncă, ci, dimpotrivă, constituie, la bază, un program creat special pentru a munci în timpul derulării sale.

Intimatul-pârât nu şi-a exprimat punctul de vedere.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere asupra chestiunii de drept deduse judecăţii. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 11.349/318/2017 a apreciat că dispoziţiile art. 499 alin. (3) din Codul civil reglementează obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copilul devenit major, cu condiţia ca acesta să se afle în continuarea studiilor şi să nu depăşească vârsta de 26 ani. În ceea ce priveşte sintagma „continuarea studiilor”, tribunalul a reţinut că art. 23 lit. d) din Legea nr. 1/2011 reglementează învăţământul postliceal ca formă de învăţământ preuniversitar. În aceste condiţii se consideră că beneficiază de pensie de întreţinere şi copilul major, care a împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursuri de învăţământ postliceal, fără a depăşi vârsta de 26 ani, urmând să se aprecieze în concret asupra stării de nevoie în care acesta se află, în raport cu datele speţei. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Craiova: Tribunalului Gorj – Secţia I civilă – instanţa de trimitere – a comunicat opinia potrivit căreia sintagma „continuarea studiilor” priveşte şi învăţământul postliceal, astfel încât beneficiază de pensie de întreţinere şi copilul devenit major şi aflat în continuarea studiilor, până la vârsta de 26 ani, urmând a se aprecia în concret asupra stării de nevoie a acestuia. S-au ataşat hotărâri judecătoreşti relevante. Aceeaşi este şi opinia judecătorilor Tribunalului Olt şi ai instanţelor arondate. S-au depus hotărâri judecătoreşti definitive.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat opinia majoritară a Secţiei civile a Judecătoriei Sibiu, potrivit căreia părinţii sunt obligaţi să întreţină şi copilul devenit major care îşi continuă studiile, până la terminarea acestora, dar fără a se depăşi vârsta de 26 ani, dacă copilul devenit major nu are mijloacele necesare pentru a se întreţine, indiferent de forma de învăţământ urmată. În acest sens s-au depus 7 sentinţe definitive. Aceeaşi este şi opinia Tribunalului Alba şi a judecătoriilor arondate, a Tribunalului Hunedoara şi a judecătoriilor din raza sa de competenţă. Şi aceste instanţe au depus hotărâri judecătoreşti relevante. Curtea de Apel Bacău a comunicat următoarele: Judecătorii Tribunalului Neamţ şi ai instanţelor arondate au apreciat că sintagma „continuarea studiilor” cuprinde toate formele de învăţământ, că terminarea studiilor înseamnă obţinerea unei diplome care oferă copilului o calificare pentru obţinerea unui loc de muncă, moment de la care acesta este capabil să se întreţină singur. De aceea, părintele nu mai are obligaţia întreţinerii pe perioada cât copilul urmează cursurile unui masterat, ale unui doctorat ori ale celei de-a doua facultăţi, deoarece starea de nevoie încetează, copilul fiind capabil să se întreţină singur. Aşadar, întreţinerea se datorează copilului aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 26 ani, dar numai dacă se probează starea de nevoie a acestuia. Au fost depuse hotărâri judecătoreşti relevante. De asemenea, judecătorii Tribunalului Bacău şi ai instanţelor arondate au opinat că sintagma „continuarea studiilor” priveşte studiile pe care le urmează copilul devenit major, indiferent de forma de învăţământ, dar fără depăşirea vârstei de 26 ani. S-a ataşat practică judiciară. Curtea de Apel Braşov a comunicat punctul de vedere exprimat de membrii Secţiei civile a Curţii, potrivit căruia sintagma „continuarea studiilor” nu comportă dificultăţi şi nu impune o interpretare specială din partea instanţei supreme, din moment ce prevederile art. 23 lit. d) din Legea nr. 1/2011 reglementează învăţământul postliceal ca o formă de învăţământ preuniversitar. Instanţele arondate au opinat în sensul existenţei obligaţiei de întreţinere, în condiţiile legii, indiferent de forma de învăţământ. S-au ataşat hotărâri judecătoreşti relevante. Curtea de Apel Bucureşti a comunicat următoarele: La nivelul Secţiei a III-a civile şi pentru cauze cu minori şi de familie din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, punctul de vedere exprimat a fost că, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 1/2011, învăţământul postliceal face parte din sistemul naţional de învăţământ, ceea ce înseamnă că un copil înscris la o şcoală postliceală se află în continuarea studiilor, potrivit exigenţei art. 499 alin. (3) din Codul civil, fiind îndreptăţit, pe cale de consecinţă, să beneficieze de pensie de întreţinere din partea părinţilor săi. Magistraţii din cadrul secţiilor a III-a-a V-a civile ale Tribunalului Bucureşti au exprimat opinia unanimă potrivit căreia sintagma „continuarea studiilor” trebuie interpretată în sensul în care beneficiază de pensie de întreţinere şi copilul major care a împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursuri de învăţământ postliceal, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, în funcţie de starea de nevoie în care se află. Acest punct de vedere este în acord cu prevederile Legii nr. 1/2011, potrivit cărora învăţământul postliceal face parte din învăţământul profesional şi tehnic [art. 44 alin. (2) ], categoria învăţământ terţiar nonuniversitar, parte integrantă a sistemului de învăţământ din România (art. 23 şi art. 24). Pe de altă parte, se arată că textul art. 499 alin. (3) din Codul civil prevede că părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă acesta se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Or, niciun text de lege nu exclude din categoria „studiilor” învăţământul profesional şi tehnic, astfel că o interpretare contrară ar conduce la o diferenţiere nejustificată între această formă de învăţământ, recunoscută de Legea nr. 1/2011, şi celelalte forme de învăţământ. La Tribunalului Călăraşi a fost exprimată o opinie în sensul punctului de vedere al completului de judecată care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. La nivelul Judecătoriei Călăraşi opinia majoritară exprimată în urma consultării colectivului de magistraţi a fost că reclamantul poate beneficia de întreţinere dacă face dovada că nu realizează venituri. La nivelul Judecătoriei Olteniţa punctul de vedere exprimat este în sensul că dispoziţiile art. 499 alin. (3) din Codul civil sunt aplicabile şi în cazul copilului major, care a împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursurile de învăţământ postliceal, fără a depăşi vârsta de 26 de ani. La nivelul Judecătoriei Lehliu-Gară opinia exprimată este în sensul că, atât timp cât dispoziţiile art. 499 alin. (3) din Codul civil, care cuprind sintagma „continuarea studiilor”, nu fac nicio distincţie între nivelurile de învăţământ, instanţa trebuie să considere că obligaţia părinţilor de a întreţine copilul major (care nu a depăşit vârsta de 26 de ani) există indiferent dacă acesta este şcolarizat în cadrul învăţământului liceal, postliceal sau universitar. De altfel, raţiunea legii subzistă indiferent de nivelul de învăţământ urmat de copilul major, acesta aflându-se în toate situaţiile într-o incapacitate de a munci, ce derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social. Se apreciază însă că instanţa trebuie să aibă în vedere, la aprecierea în concret a stării de nevoie în care se află copilul, forma de organizare a învăţământului liceal/postliceal/universitar urmat de acesta, respectiv dacă este un învăţământ cu frecvenţă sau unul cu frecvenţă redusă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 25 alin. (1) şi art. 139 din Legea nr. 1/2011. Consultarea magistraţilor din cadrul Tribunalului Ialomiţa şi ai instanţelor arondate acestuia a condus la opinia potrivit căreia, faţă de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 1/2011, precum şi faţă de prevederile art. 499 alin. (3) din Codul civil, se impune a fi reţinut că învăţământul postliceal reprezintă o formă de studiu, de natură să justifice acordarea pensiei de întreţinere de către părinţi. Opinia unanimă a magistraţilor Secţiei civile a Tribunalului Ilfov şi a magistraţilor judecătoriilor arondate este că învăţământul postliceal reprezintă o formă de învăţământ preuniversitar, astfel că majorul care urmează cursurile învăţământului postliceal şi nu a împlinit vârsta de 26 de ani se încadrează în dispoziţiile art. 499 alin. (3) din Codul civil şi beneficiază de dreptul la întreţinere din partea părinţilor, chiar dacă acesta nu s-a înscris la examenul de bacalaureat sau a avut o pauză în care nu a urmat cursurile niciunei instituţii de învăţământ. S-a apreciat astfel, având în vedere că textul legal menţionat nu distinge în funcţie de tipul studiilor urmate, iar art. 23 lit. d) din Legea nr. 1/2011 reglementează învăţământul postliceal ca formă de învăţământ profesional. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Tribunalului Giurgiu este acela că sintagma „în continuarea studiilor” cuprinsă în dispoziţiile art. 499 alin. (3) din Codul civil acoperă aria studiilor postliceale (profesionale sau universitare) ce au drept obiect dobândirea şi atestarea specializării într-o anumită profesie sau meserie a copilului major. La nivelul Judecătoriei Giurgiu se apreciază că studiile postliceale reprezintă o formă de învăţământ, fiind reglementate de Legea nr. 1/2011. De asemenea se consideră că, atâta vreme cât art. 499 alin. (3) din Codul civil nu distinge formele de învăţământ ce intră în sintagma „continuarea studiilor”, au fost avute în vedere de către legiuitor toate formele de învăţământ, inclusiv cel postliceal. Magistraţii din cadrul Judecătoriei Bolintin-Vale au exprimat opinia potrivit căreia sintagma se interpretează în sensul că beneficiază de pensie de întreţinere şi copilul major care a împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursuri de învăţământ postliceal, fără a depăşi vârsta de 26 de ani. Opinia asupra problemei de drept în discuţie a judecătorilor Secţiei civile din cadrul Tribunalului Teleorman este că învăţământul postliceal este o formă de continuare a studiilor care se circumscrie dispoziţiilor art. 499 alin. (3) din Codul civil. S-a argumentat că art. 499 alin. (3) din Codul civil reglementează obligaţia părinţilor de a-l întreţine pe copilul devenit major, cu condiţia ca acesta să se afle în continuarea studiilor şi să nu depăşească vârsta de 26 de ani. Totodată, din analiza dispoziţiilor Legii nr. 1/2011 rezultă care sunt formele de învăţământ, printre acestea la art. 23 lit. d) fiind menţionat învăţământul terţiar nonuniversitar, care cuprinde învăţământul postliceal. Judecătoriile Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle şi Zimnicea consideră că beneficiază de pensie de întreţinere şi copilul major care a împlinit vârsta de 18 ani şi care urmează cursuri de învăţământ postliceal, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, urmând să se aprecieze în concret asupra stării de nevoie în care acesta se află, în raport cu datele speţei. Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele: Opinia judecătorilor Tribunalului Cluj, Judecătoriei Gherla, Judecătoriei Turda, Tribunalului Maramureş, Judecătoriei Jibou este că, întrucât art. 499 alin. (3) din Codul civil nu face nicio distincţie cu privire la felul studiilor, părinţii sunt obligaţi a contribui la întreţinere indiferent de felul studiilor, până la împlinirea vârstei de 26 ani. S-a exprimat şi opinia potrivit căreia tânărul care urmează forma de învăţământ seral şi realizează venituri din muncă nu poate beneficia de pensie de întreţinere din partea părinţilor. Judecătoria Zalău a apreciat că sintagma „continuarea studiilor” priveşte continuarea cursurilor în cadrul unei forme de învăţământ preuniversitar şi învăţământ superior. Judecătoria Şimleu Silvaniei a opinat că este firesc ca această continuare a studiilor să privească frecventarea cursurilor unei facultăţi, pentru obţinerea unei calificări mai înalte. S-au ataşat hotărâri judecătoreşti relevante. Curtea de Apel Constanţa a comunicat Decizia nr. 812 din 7 octombrie 2015 a Tribunalului Tulcea – Secţia civilă de contencios administrativ şi fiscal, în care s-a pus problema întreţinerii unui major aflat în clasa a XI-a. Curtea de Apel Galaţi a comunicat că judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi, în unanimitate, au opinat că beneficiază de pensie de întreţinere şi copilul major care urmează cursuri de învăţământ postliceal, fără a depăşi vârsta de 26 ani, în raport cu dispoziţiile art. 23 lit. d) din Legea nr. 1/2011. Aceeaşi este şi opinia judecătorilor instanţelor arondate. Suplimentar, Judecătoria Brăila şi Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă apreciază că sintagma „continuarea studiilor” se interpretează în acest fel chiar şi în absenţa promovării examenului de bacalaureat şi indiferent de modul de organizare a programului de studii. S-au depus 2 hotărâri judecătoreşti. Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia judecătorilor Secţiei civile a Judecătoriei Iaşi, în sensul că obligaţia de întreţinere a părinţilor subzistă pe toată perioada continuării studiilor, dar nu mai târziu de 26 de ani, chiar şi în situaţia urmării unor cursuri ale unor universităţi private, cu condiţia ca acesta să se afle în nevoie. Aceeaşi opinie a fost exprimată de judecătorii Judecătoriei Paşcani şi Judecătoriei Hârlău, apreciindu-se că intenţia legiuitorului a fost de a proteja majorul care nu are încă pregătirea profesională necesară, dar că urmarea cursurilor de doctorat sau ale unei a doua facultăţi nu poate fi asimilată acestei sintagme. Judecătorii Tribunalului Vaslui apreciază că acordarea pensiei de întreţinere pe durata continuării studiilor de către copilul major nu este condiţionată de finalizarea acestora cu o diplomă de absolvire. În măsura în care copilul major nu a frecventat cursurile aferente unui an şcolar, părintele interesat ar putea pretinde, pe baza probatoriului aferent, restituirea pensiei acordate necuvenit. S-au ataşat hotărâri judecătoreşti relevante. Curtea de Apel Piteşti a comunicat că la nivelul instanţelor arondate nu există practică judiciară în această materie. Opinia exprimată de judecătorii Curţii este că sintagma „continuarea studiilor” are în vedere şi învăţământul postliceal. Curtea de Apel Ploieşti a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Dâmboviţa, potrivit căruia sintagma „continuarea studiilor” se referă şi la învăţământul postliceal. Tribunalul Buzău a apreciat că trebuie avută în vedere starea de nevoie a copilului major, simpla înscriere a acestuia la mai multe cursuri, după obţinerea unei anumite calificări, în baza unor studii superioare, neputând justifica acordarea pensiei, chiar dacă nu a împlinit vârsta de 26 ani. În acest sens a fost ataşată Decizia nr. 977 din 3 noiembrie 2017 a Tribunalului Buzău – Secţia I civilă. Magistraţii Secţiei I civile a Tribunalului Prahova şi ai Judecătoriei Mizil împărtăşesc opinia potrivit căreia sintagma „continuarea studiilor” vizează copilul major care frecventează cursurile de învăţământ liceal sau universitar, fără a depăşi vârsta de 26 ani. S-au ataşat 19 sentinţe ale Judecătoriei Mizil. Magistraţii Secţiei civile a Judecătoriei Ploieşti au exprimat opinia unanimă că sintagma „continuarea studiilor” are în vedere orice formă de învăţământ pe care o urmează copilul major. În acelaşi sens s-au exprimat şi judecătorii Judecătoriei Câmpina, care au arătat şi că este vorba despre cursuri la învăţământul de zi, care împiedică exercitarea unei activităţi în temeiul unui contract individual de muncă şi, implicit, obţinerea unui venit dintr-o activitate remunerată. S-au ataşat hotărâri judecătoreşti relevante. Curtea de Apel Suceava a comunicat punctul de vedere al Tribunalului Suceava, potrivit căruia obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul lor major subzistă în situaţia în care acesta face dovada că se află în continuarea studiilor, presupunându-se că din acest motiv se află în incapacitate de a munci. Urmarea unor cursuri cu frecvenţă redusă, de master sau ale unei a doua facultăţi nu îl împiedică să obţină venituri, deci nu se justifică nevoia. S-au depus hotărâri judecătoreşti relevante. Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că sintagma „continuarea studiilor”, în contextul stabilirii obligaţiei de întreţinere în sarcina părinţilor, are în vedere realitatea urmării studiilor de către copiii majori, indiferent dacă studiile se efectuează în sistem public sau privat şi indiferent de forma de învăţământ, cu singura condiţie a vârstei de până la 26 ani a beneficiarilor întreţinerii. S-au depus hotărâri judecătoreşti relevante. Celelalte curţi de apel nu au comunicat practică judiciară şi nici opinii teoretice ale judecătorilor.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 499 alin. (3) din Codul civil, a căror interpretare se solicită. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la existenţa unei veritabile chestiuni de drept şi la condiţia noutăţii. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor precizate, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să o soluţioneze; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât Tribunalul Gorj, legal învestit cu soluţionarea unui apel, aflat în curs de judecată, urmează să pronunţe o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită, de asemenea, şi condiţia ca soluţionarea pe fond a cauzei, în curs de judecată, să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, întrucât între „problema de drept” ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei există un raport de dependenţă, în sensul că modul de interpretare a textului produce un efect concret asupra soluţiei din procesul pendinte.

Tot astfel, se constată că problema de drept astfel cum a fost semnalată nu a fost dezlegată printr-o altă hotărâre prealabilă sau recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

În plus, instanţei supreme nu îi este atribuită, potrivit reglementărilor în vigoare, competenţa materială în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor care fac obiectul prezentei sesizări privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Revenind la condiţiile de admisibilitate evidenţiate, se reţin anumite neregularităţi de natură a contura neîndeplinirea a două dintre cerinţele prevăzute de lege.

Prima dintre acestea se referă la noutatea chestiunii de drept cu a cărei rezolvare de principiu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată.

Astfel cum Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în jurisprudenţa sa anterioară, în lipsa unei definiţii a „noutăţii chestiunii de drept” şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul instanţei supreme, sesizate cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, de a hotărî dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este sau nu nouă (în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014; deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 3 din 14 aprilie 2014 şi nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014).

În doctrină s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă este justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată în doctrină – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent, prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă, prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior.

Ca atare, s-a cristalizat opinia potrivit căreia noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare recent intrată în vigoare, ci şi de una mai veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Or, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară constantă, astfel încât soluţiile jurisprudenţiale izolate nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

Altfel, concluzia asupra existenţei unei practici neunitare relevă necesitatea de a se apela la mecanismul recursului în interesul legii, iar nu de a sesiza instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În cazul analizat, cerinţa noutăţii chestiunii de drept nu este îndeplinită, întrucât, pe parcursul timpului, instanţele de judecată au pronunţat, în problema de drept semnalată de către titularul sesizării, hotărâri definitive/irevocabile, practica judiciară fiind orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie.

Pentru a verifica îndeplinirea criteriilor care ar putea susţine condiţia noutăţii reluăm conţinutul textului de lege care face obiectul chestiunii de drept analizate, respectiv art. 499 alin. (3) din Codul civil: „Părinţii sunt obligaţi să îl întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.”

Deşi prevederea nu se regăsea în vechiul Cod al familiei, în vigoare până la 30 septembrie 2011, abrogat prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie subliniat că şi sub incidenţa acestui act normativ părintele putea fi obligat să plătească pensie de întreţinere copilului devenit major, aflat în continuarea studiilor, ca efect al Deciziei de îndrumare nr. 2/1971 a Plenului fostului Tribunal Suprem.

Prin această decizie, instanţa supremă, suplinind tăcerea legii, a statuat, în vederea asigurării unei practici judiciare unitare, că „părintele este obligat să dea întreţinere copilului devenit major, dacă se află în continuare de studii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 25 ani. Pentru a beneficia de întreţinere, copilul trebuie să dovedească stăruinţă în continuarea studiilor şi obţinerea unor rezultate corespunzătoare”.

După pronunţarea acestei decizii de îndrumare a fost identificată o bogată jurisprudenţă, chestiunea de drept supusă analizei nefiind nouă, impunându-se concluzia că ea transcende în timp, chiar şi din perspectiva datei la care reglementarea a intrat în vigoare.

Astfel, ca un corolar al acestei practici, chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, prin Decizia nr. 3.799 din 20 mai 2004 (dată sub imperiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 195/2004), a stabilit că, în ce priveşte condiţiile vizând acordarea pensiei de întreţinere în cazul majorului, este îndreptăţit să primească pensie copilul major care îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, iar dreptul acestuia durează până la terminarea studiilor, fără să depăşească vârsta de 25 de ani.

Pentru existenţa obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere faţă de copilul major aflat în continuarea studiilor s-a decis că nu există condiţia ca beneficiarul pensiei să urmeze o formă de învăţământ obligatorie.

În raport cu cele mai sus expuse rezultă că problema de drept care face obiectul prezentei sesizări, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a mai fost anterior dedusă judecăţii pe rolul instanţelor naţionale, context în care existenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor, precum şi orientarea majoritară a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a textelor analizate determină ca problema de drept examinată să îşi piardă caracterul de noutate.

Ca atare, nu sunt îndeplinite criteriile care sunt de natură să caracterizeze noutatea chestiunii supuse dezbaterii, ca o condiţie a sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei chestiuni prealabile.

Distinct de cele ce precedă, însă tot prin prisma condiţiilor de admisibilitate ale art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că sesizarea nu priveşte o veritabilă chestiune de drept, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţiile legale sau s-ar pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară.

Ca atare, în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Este important de subliniat că mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă nu trebuie deturnat de la scopul firesc al prevenirii unei practici neunitare şi utilizat pentru tranşarea, în concret, a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere.

Tot astfel, interpretarea corectă a rolului dat de legiuitor acestui mecanism trebuie să conducă la evitarea transformării lui într-o procedură dilatorie ori într-una care s-ar substitui recursului în interesul legii.

Or, în cazul analizat, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, ci impun realizarea unei analize de conţinut şi corelate a normelor incidente în speţă, respectiv art. 499 alin. (3) din Codul civil, redat mai sus, şi art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 1/2011.

Potrivit acestui din urmă text: „Sistemul de învăţământ preuniversitar cuprinde următoarele niveluri (…) d) învăţământ terţiar nonuniversitar, care cuprinde învăţământul postliceal.”

De altfel, relaţionarea acestor norme a fost expusă şi în cuprinsul raţionamentului judiciar realizat de titularul sesizării, ceea ce sprijină concluzia că nu ne aflăm în prezenţa unor texte de lege apreciate ca lacunare ori controversate, care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Ca atare, rămâne în atributul exclusiv al instanţei de trimitere de a soluţiona cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând în acest scop principiile de interpretare a actelor normative.

Or, asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţei abilitate de lege „să spună dreptul” în cauza dedusă judecăţii.

Ca argument de drept comparat, în sensul celor mai sus expuse, este important a se face trimitere la legislaţia franceză (a se vedea art. 441-1 din Codul de organizare judiciară), care limitează, în mod expres, sesizarea instanţei supreme, impunând condiţia dificultăţii „serioase”, „veritabile” de interpretare şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cauze, spre deosebire de legislaţia noastră internă, care lasă titularilor sesizării o largă marjă de apreciere, aspect ce poate „deturna” scopul acestui mecanism gândit de legiuitor în vederea preîntâmpinării unei practici judiciare neunitare.

Printr-un număr mare de decizii, sesizată fiind conform prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reamintit, de fiecare dată, că, în cadrul acestei proceduri, instanţa supremă nu poate fi învestită cu înseşi interpretarea şi aplicarea legii, în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată.

În speţă, se poate observa [şi din perspectiva coroborării art. 499 alin. (3) din Codul civil cu art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 1/2011] că sesizarea Tribunalului Gorj reprezintă însăşi problema de fond asupra căreia apelantul-reclamant a solicitat instanţei de control judiciar să se pronunţe, iar nu o chestiune de drept care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, de a cărui lămurire depinde soluţionarea cauzei.

Pentru toate aceste considerente, sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.