ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4221/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4221/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele;

Prin încheierea

de ședință din 10 decembrie

2012 a Curții

de Apel Alba

lulia - Secția Penală,

pronunțată în dosarul nr. 8193/97/2011 în baza art. 300

2

raportat la art. 160

b

C. proc. pen., a fost menținută

arestarea preventivă a inculpatului T.G.,

în prezent aflat în Penitenciarul Aiud.

Deliberând asupra

măsurii arestării preventive luată față de inculpatul

T.G., instanța, conform dispozițiilor art. 160

b

raportat la art. 300 C. proc. pen.

,

a constat că acesta a fost trimis în judecată în stare de

arest preventiv și condamnat în prezenta cauză în

primă instanță la pedeapsa

rezultantă

de 6 ani închisoare prin sentința penală nr. 105 din 04 mai 2012

pronunțată de Tribunalul Hunedoara - Secția Penală

pentru săvârșirea

infracțiunilor

prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5)

C.

pen., de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. a) din Legea nr.

656/2002 și de art. 25 C. pen. raportat la art. 23

lit. c) din Legea nr.

656/2002.

Prin aceeași sentință a

fost achitat inculpatul T.G. pentru

infracțiunea

prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (

1) și (2) C. pen. și pentru infracțiunea prevăzută

de art. 10 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 221 C. pen. raportat la art. 208

alin. (1) C. pen.

raportat la art. 209 alin. (4) C. pen.

S-a menținut, în

baza art. 350 C. proc. pen., arestarea

preventivă a inculpatului.

Prin încheierea de

ședință din 25 iunie 2012 instanța de apel a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive a inculpatului T.G.

, și a

menținut arestarea preventivă a acestuia. Măsura arestării

preventive a fost menținută, în condițiile art. 300

2

C. proc. pen.,

prin încheierile de

ședință din 9 august 2012, 24 septembrie 2012 și 5

noiembrie 2012.

Totodată, instanța

a reținut că, la ultima verificare a măsurii arestării

preventive a inculpatului - respectiv prin

încheierea din 5 noiembrie 2012 - a

apreciat

că, urmând a fi audiați martorii propuși de inculpat, în apărarea sa,

pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului

și pentru a nu exista riscul

influențării

acestor martori se impune în continuare privarea de libertate a

inculpatului

T.G.

Împrejurarea că ar fi dispărut temeiurile care au

impus luarea măsurii

arestării preventive, neexistând probe certe că

lăsarea în libertate a

inculpatului prezintă

pericol pentru ordinea publică nu poate fi susținută, acest

pericol rezultând din natura și gravitatea

faptelor presupus a fi fost comise

(

astfel după cum rezultă din actul de sesizare), din împrejurările concrete,

presupuse de realizare a faptelor și contribuția

reținută în sarcina inculpatului

- aceea

de inițiator și coordonator al activității - din cuantumul ridicat al

prejudiciului

pretins a fi fost cauzat.

În ceea ce privește

durata acestei măsuri, instanța s-a reținut că

termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecății în apel

și în recurs

se examinează prin

prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, ținând seama de criteriile

stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,

constând în

complexitatea cauzei,

comportamentul inculpatului și al autorităților. în speță, infracțiunile deduse

judecății sunt încadrate în Codul penal și în legi speciale,

vizând în

mod general și abstract și criminalitatea organizată, cadrul

procesual se referă la 5 inculpați și a necesitat

efectuarea de demersuri în vederea obținerii de informații și cu privire la

stadiul cercetărilor în Olanda,

răspunsurile

fiind comunicate în fața instanței de apel (filele 76-77, din vol. l,

218

din vol-ll).

Invocarea

principiului egalității de tratament juridic s-a reținut de

asemenea că nu este justificată, întrucât, măsura

arestării preventive este o

măsură

individuală care se ia față de fiecare inculpat raportat la criteriile

enunțate de art. 136 alin. ultim C. proc. pen.,

instanța putând dispune

în aceeași

cauză luarea unor măsuri preventive diferite sau chiar a niciuneia

dintre

ele în cazul anumitor inculpați.

Or, raportat la

împrejurările în care se pretinde că au fost săvârșite

faptele de către inculpat, la faptul că acesta

s-a sustras inițial de la urmărirea

penală,

Curtea de apel constată că inculpații din prezenta cauză nu trebuie

să beneficieze de același tratament juridic, atâta

timp cât situația acestora,

raportat

la criteriile stabilite de art. 136 alin. (8) C. proc. pen. nu este

identică.

În ceea ce privește

cererea formulată de inculpat cu privire la înlocuirea

măsurii arestării preventive, instanța de control

judiciar a constatat că, pe de o

parte

temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu au

încetat și nu s-au schimbat, iar pe de altă parte

necesitatea protejării unui

interes

precumpănitor general al societății primează ocrotirii celui privat al

inculpatului, iar instituirea unor măsuri

preventive alternative, deși analizate,

sunt considerate insuficiente pentru protejarea interesului public ce

impune

detenția.

Pentru toate aceste

motive, constatând că măsură arestării preventive a fost luată cu aplicarea

corectă a prevederilor legale, că temeiurile care au

determinat arestarea inculpatului subzistă,

impunându-se în continuare

privarea

de libertate a acestuia, pentru buna desfășurare a procesului penal,

instanța a menținut măsura arestării preventive a

inculpatului a respins

cererea

formulată de acesta privind înlocuirea acestei măsuri cu cea a

obligării

de a nu părăsi țara.

Împotriva acestei

încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs

inculpatul T.G. fără a arăta în scris motivele de

casare a încheierii de

ședință

atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și

Justiție la data de 14 decembrie 2012, sub

numărul 8193/97/2011/a7.

La termenul fixat

pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat

din oficiu pentru

recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a

solicitat admiterea recursului, casarea încheierii

atacate și revocarea măsurii

arestării

preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii

privative

nu mai subzistă.

Concluziile

apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului

Ministerului

Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea

introductivă a prezentei decizii.

Examinând recursul

declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor

prevăzute de art. 385

6

C. proc. pen.,

înalta Curte constată recursul

nefondat pentru considerentele ce se vor

arăta:

Astfel, înalta Curte

reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300

2

C. proc. pen.

, în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța sesizată

este datoare să

verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive;

iar potrivit art. 160

b

alin. (3) din același cod, când constată că

temeiurile care au determinat arestarea impun în

continuare privarea de

libertate sau

că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța

dispune prin încheiere motivată menținerea stării

de arest.

Din examinarea

actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului T.G. s-a luat măsura

arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit.

f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute

de infracțiunilor

prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323

alin. (1) și (2) C. pen., art. 25 C. pen.

raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen.

; art. 10 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 221

C. pen. raportat la

art. 208 alin. (1),

art. 209 alin. (4) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit.

a) din Legea nr. 656/2002; art. 25 C. pen.

raportat la art. 23 lit. c) din Legea

nr.

656/2002, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că l-a

determinat pe inculpatul M.C. să inducă in eroare

pe partea civilă

SC H. SA cu ocazia

încheierii contractului de vânzare -

cumpărare

a utilajului C. ce face obiectul dosarului, în sensul de a

ascunde

proveniența utilajului din furt, producând părții vătămate un

prejudiciu de 210.000 euro, în aceea că l-a

determinat pe inculpatul M.

C. să

transfere in contul inculpaților D.Z.A. și T.

C.A. sume de bani declarând funcționarilor bancari o altă

proveniență a banilor decât cea reală, precum și

în aceea că l-a determinat

pe

inculpații D.Z.A. și T.C.A. să primească

in conturile lor și apoi să retragă sume de bani provenind din comiterea

infracțiunii de înșelăciune și cu

privire la care au declarat funcționarilor

bancari o altă proveniență

decât cea reală.

Cu referire la

cauza, înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a

activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de

importanța

relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor

infracțiuni grave, precum și de persoana

inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret

pentru ordinea publică, prin crearea

unui

sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de

justiție, existând totodată temerea că dacă acesta

ar fi pus în libertate s-ar

sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză

măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de

existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen.

și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C.

proc. pen.,

în sensul că pedeapsa

prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este

mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea

în libertate a acestuia ar

prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în

libertate a recurentului inculpat trebuie pornit

de la regulile de principiu

stabilite

sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. (Letellier c Franței), prin

care a statuat că în măsura în care dreptul național

o recunoaște - prin

gravitatea

deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot suscita o „tulburare a

societății" de natură să justifice o detenție

preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o

măsură gravă și că

menținerea

acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au

fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru

protejarea interesului public (Saadi contra

Regatul Unit), iar menținerea

arestului

preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra

regulilor

privind libertatea individuală.

În jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus

patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur,

menținerea

acestei măsuri a unui

inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul

ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca

acuzatul, odată

pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff

împotriva

Germaniei), riscul să comită noi

infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei),

sau să tulbure ordinea

publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte

constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste

condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să

tulbure ordinea publică, astfel

încât

apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera

creșterea sentimentului de nesiguranță al

populației și ar fi de natură a

conduce

la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a

organelor statului, acesta având obligația de a

avea un mecanism care să

descurajeze comiterea de asemenea fapte.

Faptul că a fost

pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de

nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându-

se în dispozițiile legii precum și în prevederile art.

5 din Convenția pentru

Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în vedere probatoriul administrat și soluția

pronunțată de

tribunal, înalta Curte

consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive, că

menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată

în raport cu dispozițiile evocate

coroborate

cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și

Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente,

înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii

pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de

instanța de

fond, modul și

circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de

acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi

declanșată prin punerea în

libertate

a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că

privarea sa de libertate, în

această

fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând

pentru aspectele mai sus prezentate un pericol

actual și real pentru ordinea

publică.

Față de considerentele arătate, constatând

nefondate criticile formulate

de

recurentul inculpat prin apărător, înalta Curte, în baza art. 385

15

pct.

1 lit.

b) și art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., urmează a respinge ca nefondat

recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat

, recursul declarat de inculpatul T.G.

împotriva încheierii din 10

decembrie 2012 a Curții de Apel Alba lulia - Secția

Penală, pronunțată

în dosarul nr. 8193/97/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare

către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 19 decembrie

2012.