ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4221/2012

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele; Prin încheierea de ședință din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel Alba lulia - Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. 8193/97/2011 în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b C. proc. pen., a fost menținută arestarea preventivă a inculpatului T.G., în prezent aflat în Penitenciarul Aiud. Deliberând asupra măsurii arestării preventive luată față de inculpatul T.G., instanța, conform dispozițiilor art. 160 b raportat la art. 300 C. proc. pen. , a constat că acesta a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv și condamnat în prezenta cauză în primă instanță la pedeapsa rezultantă de 6 ani închisoare prin sentința penală nr. 105 din 04 mai 2012 pronunțată de Tribunalul Hunedoara - Secția Penală pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 25 C. pen.

raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 și de art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002. Prin aceeași sentință a fost achitat inculpatul T.G. pentru infracțiunea prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. ( 1) și (2) C. pen. și pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 221 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 209 alin. (4) C. pen. S-a menținut, în baza art. 350 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului. Prin încheierea de ședință din 25 iunie 2012 instanța de apel a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului T.G.

, și a menținut arestarea preventivă a acestuia. Măsura arestării preventive a fost menținută, în condițiile art. 300 2 C. proc. pen., prin încheierile de ședință din 9 august 2012, 24 septembrie 2012 și 5 noiembrie 2012. Totodată, instanța a reținut că, la ultima verificare a măsurii arestării preventive a inculpatului - respectiv prin încheierea din 5 noiembrie 2012 - a apreciat că, urmând a fi audiați martorii propuși de inculpat, în apărarea sa, pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului și pentru a nu exista riscul influențării acestor martori se impune în continuare privarea de libertate a inculpatului T.G.

Împrejurarea că ar fi dispărut temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive, neexistând probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică nu poate fi susținută, acest pericol rezultând din natura și gravitatea faptelor presupus a fi fost comise ( astfel după cum rezultă din actul de sesizare), din împrejurările concrete, presupuse de realizare a faptelor și contribuția reținută în sarcina inculpatului - aceea de inițiator și coordonator al activității - din cuantumul ridicat al prejudiciului pretins a fi fost cauzat.

În ceea ce privește durata acestei măsuri, instanța s-a reținut că termenul rezonabil al arestării preventive în cursul judecății în apel și în recurs se examinează prin prisma art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ținând seama de criteriile stabilite în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, constând în complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și al autorităților. în speță, infracțiunile deduse judecății sunt încadrate în Codul penal și în legi speciale, vizând în mod general și abstract și criminalitatea organizată, cadrul procesual se referă la 5 inculpați și a necesitat efectuarea de demersuri în vederea obținerii de informații și cu privire la stadiul cercetărilor în Olanda, răspunsurile fiind comunicate în fața instanței de apel (filele 76-77, din vol. l, 218 din vol-ll).

Invocarea principiului egalității de tratament juridic s-a reținut de asemenea că nu este justificată, întrucât, măsura arestării preventive este o măsură individuală care se ia față de fiecare inculpat raportat la criteriile enunțate de art. 136 alin. ultim C. proc. pen., instanța putând dispune în aceeași cauză luarea unor măsuri preventive diferite sau chiar a niciuneia dintre ele în cazul anumitor inculpați. Or, raportat la împrejurările în care se pretinde că au fost săvârșite faptele de către inculpat, la faptul că acesta s-a sustras inițial de la urmărirea penală, Curtea de apel constată că inculpații din prezenta cauză nu trebuie să beneficieze de același tratament juridic, atâta timp cât situația acestora, raportat la criteriile stabilite de art. 136 alin. (8) C. proc.

pen. nu este identică. În ceea ce privește cererea formulată de inculpat cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive, instanța de control judiciar a constatat că, pe de o parte temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu au încetat și nu s-au schimbat, iar pe de altă parte necesitatea protejării unui interes precumpănitor general al societății primează ocrotirii celui privat al inculpatului, iar instituirea unor măsuri preventive alternative, deși analizate, sunt considerate insuficiente pentru protejarea interesului public ce impune detenția.

Pentru toate aceste motive, constatând că măsură arestării preventive a fost luată cu aplicarea corectă a prevederilor legale, că temeiurile care au determinat arestarea inculpatului subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a acestuia, pentru buna desfășurare a procesului penal, instanța a menținut măsura arestării preventive a inculpatului a respins cererea formulată de acesta privind înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi țara. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat, în termen legal, recurs inculpatul T.G. fără a arăta în scris motivele de casare a încheierii de ședință atacate, dosarul fiind înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 14 decembrie 2012, sub numărul 8193/97/2011/a7.

La termenul fixat pentru soluționarea recursului, apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive, apreciind că temeiurile care au stat la baza luării măsurii privative nu mai subzistă. Concluziile apărătorului recurentului inculpat, ale reprezentantului Ministerului Public, precum și ultimul cuvânt al inculpatului au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de către inculpat, prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 385 6 C. proc. pen., înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce se vor arăta: Astfel, înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 300 2 C. proc.

pen. , în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța sesizată este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia arestării preventive; iar potrivit art. 160 b alin. (3) din același cod, când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune prin încheiere motivată menținerea stării de arest. Din examinarea actelor dosarului se constată că, împotriva inculpatului T.G. s-a luat măsura arestării preventive în baza art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de infracțiunilor prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., art. 25 C. pen.

raportat la art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. ; art. 10 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 221 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (4) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002; art. 25 C. pen. raportat la art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că l-a determinat pe inculpatul M.C. să inducă in eroare pe partea civilă SC H. SA cu ocazia încheierii contractului de vânzare - cumpărare a utilajului C. ce face obiectul dosarului, în sensul de a ascunde proveniența utilajului din furt, producând părții vătămate un prejudiciu de 210.000 euro, în aceea că l-a determinat pe inculpatul M. C. să transfere in contul inculpaților D.Z.A.

și T. C.A. sume de bani declarând funcționarilor bancari o altă proveniență a banilor decât cea reală, precum și în aceea că l-a determinat pe inculpații D.Z.A. și T.C.A. să primească in conturile lor și apoi să retragă sume de bani provenind din comiterea infracțiunii de înșelăciune și cu privire la care au declarat funcționarilor bancari o altă proveniență decât cea reală. Cu referire la cauza, înalta Curte, apreciază că, în raport de modul de concepere a activității infracționale, de împrejurările comiterii faptei și de importanța relațiilor sociale încălcate de inculpat prin săvârșirea unor infracțiuni grave, precum și de persoana inculpatului, lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a actului de justiție, existând totodată temerea că dacă acesta ar fi pus în libertate s-ar sustrage judecății și executării pedepsei.

De altfel, în cauză măsura arestării preventive a recurentului inculpat este justificată și de existența, pe lângă cerințele prevăzute de art. 143 C. proc. pen. și a cazului prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile săvârșite este mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol pentru ordinea publică. În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. (Letellier c Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public (Saadi contra Regatul Unit), iar menținerea arestului preventiv în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptate pentru arestarea și desigur, menținerea acestei măsuri a unui inculpat, suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier c. Franței).

Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpatul să tulbure ordinea publică, astfel încât apreciază că lăsarea în libertate a recurentului inculpat ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de asemenea fapte. Faptul că a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză nu alterează prezumția de nevinovăție, limitarea libertății persoanei încadrându- se în dispozițiile legii precum și în prevederile art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Având în vedere probatoriul administrat și soluția pronunțată de tribunal, înalta Curte consideră că nu au dispărut temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, că menținerea acestei măsuri de către instanța de apel este pe deplin justificată în raport cu dispozițiile evocate coroborate cu cele ale art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru aceste considerente, înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond, modul și circumstanțele în care se presupune că a fost comisă de acesta, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Față de considerentele arătate, constatând nefondate criticile formulate de recurentul inculpat prin apărător, înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., urmează a respinge ca nefondat recursul cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat , recursul declarat de inculpatul T.G. împotriva încheierii din 10 decembrie 2012 a Curții de Apel Alba lulia - Secția Penală, pronunțată în dosarul nr. 8193/97/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 19 decembrie 2012.