ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2375/2012

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 25 iunie 2012 Curtea de

Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 8193/97/2011, în baza

art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc.

pen., a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului T.G.

A fost respinsă

cererea formulată de inculpatul T.G. cu privire la înlocuirea măsurii arestării

preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Pentru a se hotărî

astfel s-a reținut că inculpatul T.G. a fost trimis în judecată și condamnat

prin Sentința penală nr. 105 din 4 mai 2012, a Tribunalului Hunedoara, secția

penală, la pedeapsa de 6 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de

art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 5 ani, pentru

săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1),

(2), (3) și (5) C. pen., de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 lit. a) din Legea

nr. 656/2002 și de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 lit. c) din Legea nr.

656/2002, prin aceeași sentință menținându-se, în baza art. 350 C. proc. pen.,

arestarea preventivă a inculpatului.

Prin aceeași sentință

tribunalul a achitat pe inculpatul T.G. pentru infracțiunea prev. de art. 8 din

Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. și pentru

infracțiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 221 C. pen.

rap. la art. 208 alin. (1) C. pen. rap. la art. 209 alin. (4) C. pen.

S-a reținut că,

probele administrate până în prezent nu au înlăturat indiciile reținute de

către judecătorul care a dispus arestarea preventivă a inculpatului și care au legitimat

luarea acestei măsuri, indicii care au determinat presupunerea rezonabilă că

inculpatul ar fi săvârșit parte din faptele deduse judecății pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Totodată, s-a

apreciat că subzistă și celelalte condiții prevăzute de art. 148 lit. a) și f),

respectiv în cauză sunt date că inculpatul a părăsit țara în scopul de a se

sustrage de la urmărirea penală iar lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta

pericol concret pentru ordinea publică, pericol care rezultă și din natura și

gravitatea faptelor presupus a fi fost comise (astfel după cum rezultă din

actul de sesizare), din împrejurările concrete, presupuse de realizare a

faptelor și contribuția reținută în sarcina inculpatului, de cuantumul ridicat al

prejudiciului pretins a fi fost cauzat.

De asemenea, din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, existența unei

hotărâri de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, pronunțată de un

tribunal competent, constituie un temei pentru menținerea detenției preventive.

În cauză nu subzistă

elemente care să conducă la concluzia schimbării ori dispariției temeiurilor

care au determinat arestarea preventivă precum și a celor care au determinat

ultima menținere a măsurii arestării, în sensul revocării acesteia ori

înlocuirii ei cu o altă măsură mai puțin restrictivă, conform art. 139 C. proc.

pen.

Scopul măsurilor

preventive, astfel cum este stabilit de prevederile art. 136 C. proc. pen., și

anume buna desfășurare a procesului penal, nu poate fi atins decât cu

inculpatul în stare de arest preventiv, autoritățile fiind obligate să ia toate

măsurile prevăzute de lege pentru a-l împiedica pe acesta să reitereze o

conduită infracțională similară, în vederea asigurării unei securități a ordinii

de drept la care cetățenii sunt îndrituiți.

Or, raportat la

împrejurările în care se pretinde că au fost săvârșite faptele de către

inculpat, la contribuția acestuia și la faptul că, la momentul arestării

preventive, s-a avut în vedere comportamentul acestuia de a se sustrage de la

cercetări, Curtea constată că inculpații din prezenta cauză nu trebuie să

beneficieze de același tratament juridic, atâta timp cât situația acestora,

raportat la criteriile stabilite de art. 136 alin. (8) C. proc. pen. nu este

identică.

Referitor la

invocarea de către inculpat a depășirii termenului rezonabil de arest, instanța

reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că

perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi

examinată prin prisma art. 5 parag. 3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în

vedere durata unui proces, în ansamblul său.

În cauza de față se

constată că, inculpatul este arestat preventiv din data de 25 octombrie 2011,

deci de 8 luni, termenul rezonabil al duratei detenției preventive nefiind

depășit, raportat la obiectul și complexitatea cauzei, la numărul inculpaților

din prezenta cauză și la numărul faptelor de săvârșirea cărora este acuzat

inculpatul, măsura preventivă și durata acesteia fiind proporționale cu scopul

urmărit, prevenirea săvârșirii unor alte infracțiuni și protejarea drepturilor

și libertăților altor persoane.

Curtea apreciază că

restrângerea libertății individuale a inculpatului este justificată în

circumstanțele cazului, împrejurările invocate în favoare, referitoare la

situația personală a inculpatului - faptul că acesta are în întreținere trei

copii minori, familia stă cu chirie în Cluj-Napoca, unul dintre copii are

probleme de sănătate ce necesită tratament medical și buna conduită avută

înainte de formularea acuzațiilor fiind lipsite de relevanță și, totodată,

insuficiente pentru a determina luarea unei măsuri mai puțin severe împotriva

acestuia.

Împotriva acestei

încheieri, inculpatul T.G. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând

admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii recurate în sensul

respingerii cererii de menținere a arestării preventive a inculpatului T.G.

Recursul este

nefondat.

Potrivit art. 300 C.

proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată

este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Potrivit art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat

arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere

motivată, menținerea arestării preventive.

În raport cu

stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23

din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate

dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a

săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în

posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea

ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea

desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Pericolul pentru

ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimentul

de insecuritate în rândul societății, generat de faptul că persoane bănuite de

săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de

libertate.

Cu privire la

pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului,

Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost

săvârșită fapta, pentru care a și fost condamnat de instanța de fond.

În plus, simpla

trecere a unei anume perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanța

asupra gradului de pericol public a faptelor deduse judecății, faptele imputate

inculpatului fiind generatoare de puternice emoții și de o puternică stare de

insecuritate în rândul societății. Pe de altă parte, indiciile de

repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal permit concluzia că

inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul din care a fost

scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de reiterare a

acțiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.

Așa fiind, Curtea

constată că protejarea ordinii publice și asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal fac necesară menținerea arestării preventive a inculpatului

Ț.I.

Recursul declarat

învederându-se, așadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 385 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., să fie respins.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul T.G. împotriva încheierii din 25

iunie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul

nr. 8193/97/2011.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului

desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 4 iulie 2012.

Procesat de GGC - AA