ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2375/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 25 iunie 2012 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 8193/97/2011, în baza art. 300 2 rap. la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a dispus menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului T.G. A fost respinsă cererea formulată de inculpatul T.G. cu privire la înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara. Pentru a se hotărî astfel s-a reținut că inculpatul T.G. a fost trimis în judecată și condamnat prin Sentința penală nr. 105 din 4 mai 2012, a Tribunalului Hunedoara, secția penală, la pedeapsa de 6 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

pe o perioadă de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 și de art. 25 C. pen. rap. la art. 23 lit. c) din Legea nr. 656/2002, prin aceeași sentință menținându-se, în baza art. 350 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului. Prin aceeași sentință tribunalul a achitat pe inculpatul T.G. pentru infracțiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 323 alin. (1) și (2) C. pen. și pentru infracțiunea prev. de art. 10 din Legea nr. 39/2003 rap. la art. 221 C. pen. rap. la art. 208 alin. (1) C. pen. rap. la art. 209 alin. (4) C. pen.

S-a reținut că, probele administrate până în prezent nu au înlăturat indiciile reținute de către judecătorul care a dispus arestarea preventivă a inculpatului și care au legitimat luarea acestei măsuri, indicii care au determinat presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi săvârșit parte din faptele deduse judecății pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Totodată, s-a apreciat că subzistă și celelalte condiții prevăzute de art. 148 lit. a) și f), respectiv în cauză sunt date că inculpatul a părăsit țara în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală iar lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, pericol care rezultă și din natura și gravitatea faptelor presupus a fi fost comise (astfel după cum rezultă din actul de sesizare), din împrejurările concrete, presupuse de realizare a faptelor și contribuția reținută în sarcina inculpatului, de cuantumul ridicat al prejudiciului pretins a fi fost cauzat.

De asemenea, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, existența unei hotărâri de condamnare a inculpatului la pedeapsa închisorii, pronunțată de un tribunal competent, constituie un temei pentru menținerea detenției preventive. În cauză nu subzistă elemente care să conducă la concluzia schimbării ori dispariției temeiurilor care au determinat arestarea preventivă precum și a celor care au determinat ultima menținere a măsurii arestării, în sensul revocării acesteia ori înlocuirii ei cu o altă măsură mai puțin restrictivă, conform art. 139 C. proc. pen. Scopul măsurilor preventive, astfel cum este stabilit de prevederile art. 136 C. proc.

pen., și anume buna desfășurare a procesului penal, nu poate fi atins decât cu inculpatul în stare de arest preventiv, autoritățile fiind obligate să ia toate măsurile prevăzute de lege pentru a-l împiedica pe acesta să reitereze o conduită infracțională similară, în vederea asigurării unei securități a ordinii de drept la care cetățenii sunt îndrituiți. Or, raportat la împrejurările în care se pretinde că au fost săvârșite faptele de către inculpat, la contribuția acestuia și la faptul că, la momentul arestării preventive, s-a avut în vedere comportamentul acestuia de a se sustrage de la cercetări, Curtea constată că inculpații din prezenta cauză nu trebuie să beneficieze de același tratament juridic, atâta timp cât situația acestora, raportat la criteriile stabilite de art. 136 alin. (8) C. proc.

pen. nu este identică. Referitor la invocarea de către inculpat a depășirii termenului rezonabil de arest, instanța reține că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag. 3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său. În cauza de față se constată că, inculpatul este arestat preventiv din data de 25 octombrie 2011, deci de 8 luni, termenul rezonabil al duratei detenției preventive nefiind depășit, raportat la obiectul și complexitatea cauzei, la numărul inculpaților din prezenta cauză și la numărul faptelor de săvârșirea cărora este acuzat inculpatul, măsura preventivă și durata acesteia fiind proporționale cu scopul urmărit, prevenirea săvârșirii unor alte infracțiuni și protejarea drepturilor și libertăților altor persoane.

Curtea apreciază că restrângerea libertății individuale a inculpatului este justificată în circumstanțele cazului, împrejurările invocate în favoare, referitoare la situația personală a inculpatului - faptul că acesta are în întreținere trei copii minori, familia stă cu chirie în Cluj-Napoca, unul dintre copii are probleme de sănătate ce necesită tratament medical și buna conduită avută înainte de formularea acuzațiilor fiind lipsite de relevanță și, totodată, insuficiente pentru a determina luarea unei măsuri mai puțin severe împotriva acestuia. Împotriva acestei încheieri, inculpatul T.G. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a încheierii recurate în sensul respingerii cererii de menținere a arestării preventive a inculpatului T.G.

Recursul este nefondat. Potrivit art. 300 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive. Potrivit art. 160 b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea desfășurării în bune condiții a procesului penal. Pericolul pentru ordinea publică își găsește expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de insecuritate în rândul societății, generat de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt cercetate și judecate în stare de libertate.

Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârșită fapta, pentru care a și fost condamnat de instanța de fond. În plus, simpla trecere a unei anume perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanța asupra gradului de pericol public a faptelor deduse judecății, faptele imputate inculpatului fiind generatoare de puternice emoții și de o puternică stare de insecuritate în rândul societății. Pe de altă parte, indiciile de repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal permit concluzia că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul din care a fost scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de reiterare a acțiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.

Așa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice și asigurarea bunei desfășurări a procesului penal fac necesară menținerea arestării preventive a inculpatului Ț.I. Recursul declarat învederându-se, așadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 385 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.G. împotriva încheierii din 25 iunie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 8193/97/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi, 4 iulie 2012. Procesat de GGC - AA