ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2287/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

31 iulie 2002, reclamantul D.D. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii

Bistrița Năsăud, solicitând anularea deciziei nr. 155 din 10 iulie 2002 și

recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamantul a

învederat că, împreună cu familia sa, au fost obligați să părăsească Ardealul

de Nord, în anul 1940, locuind în Cernăuți, unde tatăl său avea serviciu și

fiindu-le interzisă întoarcerea în țară.

Prin întâmpinare, pârâta a cerut

respingerea acțiunii, întrucât părinții reclamantului au avut domiciliul stabil

în Cernăuți, unde lucrau încă dinainte de vara anului 1940, nefăcându-se dovada

că au fost evacuați, expulzați sau nevoiți să plece din localitatea unde

locuiau, anterior anului 1940.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, a dispus prin sentința civilă nr. 76

din 21 ianuarie 2003, respingerea acțiunii.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că din actele dosarului nu rezultă că părinții reclamantului

au avut calitatea de refugiați, întrucât, anterior lunii iulie 1940, aveau

domiciliul stabil în Cernăuți, desfășurându-și activitatea profesională ca

funcționari ai Societății Anonime Române de Telefoane, până în toamna anului

1945.

Împotriva sentinței a declarat

recurs reclamantul D.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamantul a învederat că

părinții săi au avut calitatea de refugiați, astfel încât și el, născut în anul

1936 și care i-a însoțit în refugiu, are dreptul să beneficieze de drepturile

acordate prin Legea nr. 189/2000.

Reclamantul a arătat că părinții săi

se aflau în Cernăuți, în calitate de funcționari, îndeplinind un ordin de

serviciu pentru predarea oficiului telefonic către ocupantul rus și cu toată

intervenția Societății Anonime Române de Telefoane, pentru repatriere, soții

Deac au fost obligați să rămână în Cernăuți, de unde au revenit în țară,

stabilindu-se inițial în Alba Iulia și ulterior, revenind în Ardealul de Nord.

Examinând cauza în raport cu

motivele invocate, precum și potrivit art. 304 și art. 304

1

C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se

dispune admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Astfel, potrivit art. 1 lit. c) din

Legea nr. 189/2000, în forma sa inițială, beneficiază de drepturile acordate,

persoana care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive

etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.

Prin H.G. nr. 127/2002 s-a explicat

înțelesul noțiunii de persoană strămutată în altă localitate, în această

categorie incluzându-se persoana care a fost mutată ori obligată să își schimbe

domiciliul, din motive etnice, persoanele expulzate sau care s-au refugiat,

precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a

unui tratat bilateral.

Ulterior, prin Legea nr. 849/2002,

conținutul art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000 a fost modificat, astfel: „a fost

refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate”.

În raport cu dispozițiile legale

sus/menționate, Curtea va constata că reclamantul se încadrează în categoria

persoanelor care au avut de suferit persecuții pe motive etnice, astfel încât

atât decizia emisă de pârâtă, cât și sentința, sunt nelegale și netemeinice.

Astfel, din actele dosarului rezultă

că părinții reclamantului, funcționari ai Societății Anonime Române de

Telefoane, au fost obligați în luna iunie 1940 să rămână în Cernăuți, unde lucrau,

pentru a preda instalațiile telefonice către autoritățile sovietice și

ulterior, cu toate intervențiile societății pentru repatrierea angajaților lor

până la 22 iunie 1941, nu au fost repatriați.

Așadar, părinții reclamantului,

etnici români, deși înscriși pe tabelul de repatriere al județului Cernăuți, în

anul 1940, au fost obligați să rămână în Basarabia și să suporte persecuțiile

exercitate de autoritățile sovietice.

Ulterior datei de 22 iunie 1941,

părinții reclamantului s-au refugiat din Cernăuți, în România, locuind o

perioadă în Alba Iulia, iar din toamna anului 1945, reîntorcându-se în Ardealul

de Nord, după ce și-au clarificat statutul juridic, când constatându-se că nu

sunt cetățeni sovietici, au obținut exceptarea de la obligația de repatriere în

U.R.S.S.

Întrucât reclamantul, născut la 19

august 1936, și-a însoțit părinții în refugiu, fiind privat alături de aceștia,

de folosința locuinței și a tuturor bunurilor familiei, este îndreptățit să

beneficieze de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive etnice,

prin Legea nr. 189/2000, completată și modificată.

În raport cu cele expuse, Curtea va

casa sentința atacată și va admite acțiunea, în sensul anulării actului

administrativ emis de pârâtă și al obligării acesteia, de a recunoaște

reclamantului calitatea de beneficiar al prevederilor art. 1 lit. c) din Legea

nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, cu începere de

la 1 august 2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de D.D.,

împotriva sentinței civile nr. 76 din 21 ianuarie 2003 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și în fond,

admite acțiunea.

Anulează decizia nr. 155 din 10

iulie 2002 a Casei Județene de Pensii Bistrița Năsăud.

Obligă pârâta să emită o nouă

decizie, prin care să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al

prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6

septembrie 1940 - 6 martie 1945, cu începere de la 1 august 2002.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 iunie 2003.